News

Premieră: Maratonul Internaţional Braşov, alergare pe șosea, în inima Transilvaniei!

Braşovul intră de anul acesta şi pe harta maratoanelor de şosea din România, alături de Bucureşti, Cluj şi Arad. Pe 14 iunie 2015 se va desfăşura prima ediţie a Maratonului Internaţional Braşov! Va fi o alergare memorabilă pe cele mai importante străzi şi pe lângă cele mai frumoase obiective turistice din oraș.

Maratonul-International-Brasov-2015

Evenimentul este susţinut de Telekom România şi face parte din campania pro-sănătate Mişcarea face bine, partener media principal fiind Dolce Sport.

Cursele maratonului au fost special concepute pentru toate categoriile de vârstă şi pentru toate gusturile:

  • proba de maraton; pentru alergatorii de cursă lungă, ce vor să-şi testeze limitele pe distanţa de 42,195 km; ideal pentru personal best, având în vedere traseul plat combinat cu aerul curat de munte;
  • proba de maraton ştafetă; pentru cei ce-şi doresc 42,195 km de experienţe împreună, în echipă de 4 persoane;
  • proba de semimaraton; pentru cei care vor să marcheze bine la 21,097 km sau se pregătesc pentru maraton;
  • proba de 10 km; pentru cei care au prins gustul alergării, dar nu sunt pregătiţi de cursele mai lungi; cei care tatonează terenul, studiază concurenţa şi… atacă la ediţia a II-a;
  • proba de 5 km; ideală pentru cei care vor să descopere acum gustul dulce al alergării; dragoste la prima…alergare, cum s-ar zice;
  • curse pentru copiii între 4-14 ani; de la 500 m până la 1k m, în funcţie de categoria de vârstă; ei sunt viitorii maratonişti.

Zona de START şi de FINISH este Piaţa Sfatului, chiar între Biserica Neagră şi Casa Sfatului. Traseul este unul pitoresc, deosebit. Cine a văzut Braşovul, va avea parte de o nouă perspectivă. Pentru cei care nu l-au vizitat încă, este momentul să vină acum să-l vadă şi să traiască experienţa unei alergări în inima Transilvaniei.

Fond de premiere de 13.200 de lei

Sportivii care vor participa la probele competitive – maraton şi semimaraton – vor fi premiaţi cu premii în bani, iar ştafetele şi cei care vor alerga la cursele de 10km, 5km şi cursa copiilor vor primi cupe, diplome, produse şi servicii sportive. Toţi participanţii care termină cursa vor primi medalia de finisher.

Înscrierile sunt deschise tuturor celor care iubesc mişcarea în aer liber şi se pot face pe site-ul oficial al evenimentului, secţiunea Înscrieri.

Prin intermediul Fundaţiei Telekom România, taxele strânse la cursa de 5 km, dar şi 10% din valoarea taxei la probele competitive (maraton, ştafetă, semimaraton şi 10 km), vor fi donate copiiilor cu autism, beneficiarii Asociaţiei „Copiii de Cristal”.
În acest proiect, Fundația Telekom Romania a ales să se alăture copiilor și tinerilor cu autism care provin din familii cu venituri modeste și care nu își permit să acopere costurile de recuperare prin tipurile de terapii necesare pentru integrarea acestora în sistemul de învățământ și în societate.
Povestea Asociaţiei „Copiii de Cristal” a început în anul 2006, la inţiativa unui grup de părinţi ai căror copii au fost diagnosticaţi cu autism şi alte tulburări asociate. Asociaţia, precum şi Centrul de Evaluare şi Recuperare prin Terapie Specializată pentru Tulburări din Spectrul Autist, Sindrom Down, Sindrom Asperger, ADHD, au luat naştere din dorinţa şi necesitatea de a le oferi copiilor, tinerilor şi adulţilor cu tulburari din spectrul autist şansa de a beneficia de servicii de asistenţă şi terapie specializată, servicii care nu sunt oferite de asistenţa publică garantată de statul român.
Echipa de terapeuti ai Asociaţiei „Copiii de Cristal” este formată din 22 de profesionişti din domeniile psihopedagogie, psihologie clinică şi kinetoterapie. Întreaga activitate a asociaţiei este orientată către recuperarea potenţialului copiilor şi valorificarea vocaţiei lor.

Pentru mai multe detalii despre această primă ediţie a Maratonului International Braşov, accesați site-ul maratonulbrasov.ro, pagina de Facebook sau pagina de Facebook a evenimentului.Competiţia este organizată de Asociaţia Şapte Scări Braşov, în parteneriat cu Primăria Braşov.

Ziua B – Compoziție cu mountainbike, poliție & ploaie torențială

Frate, când m-am dus la Ziua B, competiția de ciclism mountainbike din calendarul Riders Club, nu m-am așteptat să fie chiar Ziua B! Adică, am zis că merg într-o plimbărică până acolo, bag și eu un 42 de kilometri pe potecuțe plate, în pădurice la Cernica, ajung la finish, culeg niște ghiocei și mă întorc acasă satisfăcută că am realizat și eu un long bike ride pe 2015!

Da’ de unde! Am părăsit domiciliul din Popești Leordeni și am pornit-o spre Cernica pedalând și fluierând bike friendly eco bio etc prin Capitală – am zis că n-o iau pe centură, ca să ajung mai ușor, ci ocolesc!, ca să mai bag niște kilometri în Jurnalul meu de antrenament sărăcăcios. Aveam timp berechet, căci startul era la 11 și ceasul de acasă arăta un generos 09:20.

Îmi așezasem frumos numărul pe biclă și în rucsac totul era aranjat ca-n policlinică. Sigur, omisesem să mă uit pe hartă, să văd unde exact unde e startul, dar vorbisem cu o zi înainte cu niște prieteni care veneau și ei la cursă și îmi explicaseră câte ceva. Cât de greu putea fi să nimeresc?!  Really, sunt peste 1000 de participanți, o să văd mașini, bicicliști, mașini cu biciclete, pancarte mari pe care va scrie cu roșu: Roxana, pe aici!!! În plus, am mai fost prin Cernica la ture de câteva ori bune și chiar și la un grătar! (oops, asta mi-a scăpat :D).

Așa că am pedalat frumușel, am intrat în Pantelimon și la sensul giratoriu am făcut stânga, deși toate indicațiile primite cu o seară înainte spuneau altceva. Eram foarte ocupată cu gândurile din capul meu și am tot gândiiiit așa, până mi-am dat seama că de jur împrejur e pădure, că n-am ajuns la nicio cale ferată, la nicio fabrică de pâine, la nicio Cernica și că nici nu se vede nimic din toate astea înainte. Ok, m-am oprit. Cu ocazia asta am realizat că sunt deja cam obosită de la atâta pedalat 🙂 și că e cam târziu pentru un start reușit.

Decid să fac cale întoarsă și pe dreapta dau de Poliția Rutieră în misiune!, în plin exercițiul funcțiunii: dădeau (că erau doi) o amendă unui român. Domnule, zic, unde e calea ferată? Mai am mult? Domnul polițist îmi spune că am cam greșit drumul și că mai e cale lungă până la Cernica, unde vreau eu să ajung. Da’ ce vreau să fac acolo, singurică așa? Am și eu un concurs de biciclete. Da?! Păi și el tot acolo merge! Mă ia cu mașina! M-am uitat în sus, am spus mulțumesc, Doamne, și mi-am îndesat bicla în portbagaj.

Când să încep să conversez cu domnul polițist, care și-a aruncat cutiile cât colo ca să încapă bicicleta mea, se aude un trosnet. Ne uităm în spate: bicla mea lată pe șosea. Să fac infarct, nu alta! Dăm în marșarier, o recuperez, îi scot roata din față și pornim către start. Domnul polițist s-a mobilizat admirabil: a sunat chiar la restul echipajului, ajuns deja pe traseu, să întrebe la cât e startul! Era 11 fără 20, toate șansele să-l prind. Așa că m-am relaxat și l-am invitat pe domnul polițist la primul selfie din viața mea! :)))

politia

Când am ajuns la start, colegii lui au murit de râs când l-au văzut ținând bicla ca să-mi pun eu roata. Răutăcioși, ce să zic! Domnul polițist a fost în slujba cetățeanului până la capăt! – a strigat chiar din toți plămânii hai, Roxana!!!, când am trecut în concurs prin punctul de traseu pe care îl “gestiona”.  😀

Iar am scris o sută de mii de semne fără să ajung la subiectul discuției… Așa, concursul. Păi… potecuțele cu plat și fluturași nu știu unde s-or fi ascuns, că mie mi s-a părut un concurs greuț! Or sunt eu cam ieșită din formă, dar iată că pe un traseu ca cel din Cernica am suferit puțin. Cum anume și de ce: au fost zone cu bălți imense și mâl, la care pierdeai minute prețioase așteptând concurenții (muulți) să traverseze sau traversând chiar tu, coborând de pe bicicletă; au fost trase de noroi întărit, pe care trebuia să le gestionezi foarte mult tehnic, ca să îți menții echilibrul și să înaintezi fără sincope;

Catalin Negrila

foto credit Catalin Negrila

a fost un vânt nemilos, pe digul de lângă lac, la care am ajuns cam obosiți (cred că era cam pe la jumătatea traseului), și pe care l-am părăsit cu toții cam sleiți de puteri- îmi permit pluralul pentru că am văzut colegii de suferință, și părea că arătăm la fel. Niste imagini revelatoare :):

pozzpozzz

Au fost single track-uri pe care nu se prea putea depăși; single track-uri cu rădăcini cam dubioase; ceva asfalt inclus în traseu, care nu face prea bine la mtb :).

single

Au fost și câteva urcări (da, în Cernica!!!), unde cu toată rușinea am coborât de pe biclă și am făcut push bike – asta e, lipsa de volum și forță de peste iarnă își spune cuvântul. Bine că n-am început sezonul cu un traseu montan! 😀 Cred că făceam popas pe traseu.

Una peste alta am venit pe un loc 3 la categorie și, în timp ce așteptam premierea mă uitam cum vine furtuna.

podium

Mai aveam de mers un pic până acasă, mai puțin ca la sosire totuși, că am decis c-o să aleg traseul de pe centură, ca să ajung mai repede. Mi-am îndesat medalia în ghiozdan și am pornit. Și ploaia torențială a pornit și ea! A fost frumos. M-au claxonat toate tirurile posibile, unele pentru că mă vedeau probabil în ultimul moment – vizibilitatea era foarte scăzută din cauza ploii. După 5 km eram deja fleașcă dar partea bună este că nu mi-a fost frig deloc – am pedalat cred că mai bine decât în concurs!, ca să ajung naibii mai repede acasă.

Mi-era dor de un concurs de mtb, și pentru că anul ăsta în plan sportiv pentru mine ar putea fi despre redescoperire, ne întoarcem la începuturi; so, mountainbike cât cuprinde! Când aflați despre curse mișto de biclă, pe trasee sălbatice și complicate :D, dați-mi de veste :). Ne vedem acolo!

foto credit Catalin Negrila

foto credit Catalin Negrila

Câștigă o invitație la Cernica Spring Trail Running!

Salut, alergători! Ce faceți duminica asta, pe 26 aprilie? 🙂 Știu eu ce ați putea face! 😀 Ați putea de exemplu să alergați la Cernica Spring Trail Running, competiție organizată de Adventuremania! Căci avem o invitație gratuită la cursă de oferit.

cernica

Sunt trei probe, iar câștigătorul își alege distanța pe care vrea s-o alerge:

 

42,2 km      Maraton, 21,1 km      Semimaraton, 10,5 km      Cros

Ce trebuie să faceți? Păi… să spuneți 4 cuvinte care vă vin în minte când vă gândiți la o alergare prin pădure :), printr-un comentariu aici, la acest post. Cea mai interesantă combinație de 4 cuvinte (diferite, care nu trebuie să aibă legătură sau să facă sens unul cu altul) câștigă invitația. Juriul deliberator este echipa editorială Adrenallina, care va motiva alegerea.

Start concurs! Deadline:  miercuri, 22 aprilie, ora 15.00! Succes!

Cornel Iosiv, Club Sportiv NoStress: După prima lună de antrenamente începe o viață minunată

Am (re)început să fac sport după o lungă perioadă în care munca și corporația mi-au asimilat tot timpul și toată energia. Impulsul către sport a venit în urma unui training de „Time Management”, în care persoana care ne ținea cursul era superpasionată de maratoane. Pe scurt, el incerca să ne explice că viața personală sau profesională este ca un maraton. Trebuie să te pregătești mult și să treci peste multe probleme ca să termini cu brio un maraton. Și avea mare dreptate. În anul de grație 2011, prin toamnă, m-am înscris la un cross și am repornit motoarele sportului. Până să intru la liceu făcusem 5 ani de caiac de performanță.

Cornel1

Îmi amintesc că la început totul părea infinit. Urcarea unui pod rutier cu bicicleta era o provocare. O tură de Herăstrău era interminabilă și se lăsa cu multe dureri în genunchi. Știam totusi că doar perseverența te poate trece de această etapă greoaie de început. Din fericire începutul este scurt dacă reușesti să treci de prima lună de antrenamente. Este o trecere către o viață minunată în care te redescoperi, simți plăcerea sportului, observi cum totul se transformă într-o joacă … și cui nu-i place să se joace ?

Prima mea competiție a fost culmea „Prima Evadare”, la care m-am înscris doar pentru că reușisem cu o săptămână înainte să pedalez vreo 90 km prin Bulgaria. Nu mi-am închipuit nicio secundă că este o mare diferență între o competiție cu bicicleta și o ieșire cu prietenii. Competiția „te prinde” și te pune la treabă fără să îți dai seama. Și nu prea mi-am dat seama cum treceau orele până când în ultimii kilometri am rămas fără mâncare și, bineînțeles m-a luat amețeala și a trebuit să trag pe dreapta. Aveam impresia că toți cei care trec pe lângă mine sunt niște „pui bine rumeniți”. După un mic somn am repornit în cursă și am terminat cu un timp de vreo 4 ore jumătate J.

Antrenamentele mele SUNT. Cel mai important este că fac antrenamente. Fiind sportiv amator, nu încerc să îmi impun niște standarde. Am trecut și prin etapa de antrenamente controlate și calculate dar mi-am dat seama că rezultatele nu sunt atât de spectaculoase și, în plus, crește și riscul de accidentare. Acum mă antrenez minim 5 zile pe săptămână și alternez alergarea cu înotul și bicicleta, în funcție de vreme sau timpul pe care îl am. Când este frumos afară ies la antrenamente pe bicicletă sau în parc la alergare.

cornel4Mă pregătesc pentru triatlon și încerc să mențin media la peste 1,5 ore pentru fiecare ședință de antrenament. Cea mai importantă evoluție la antrenament a fost când m-am decis să mut această activitate dimineața. O decizie foarte bună și plină de beneficii. Singurul minus este că trebuie de multe ori să te lupți cu dorința de nu te desprinde din căldura patului, mai ales iarna. Antrenamentele încep dimineata la 6:00 și durează maxim până la 8:00. Este interesant că la ora 9:00 ești antrenat, spălat, mâncat și plin de energie. Mult mai multă energie decât dacă m-aș fi trezit fix la 9:00. Era să uit că vara poți vedea răsăritul în fiecare zi alergând sau pedalând, este o experiență minunată.

Sportul meu preferat este triatlonul pentru că reunește cele trei activități pe care dacă știi să le faci, poți să faci orice altă activitate sportivă la nivel de amatori cu mare ușurință. Am ajuns să iubesc triatlonul pentru că mi-a adus aproape câțiva prieteni de calitate. Credeam că nu o să reușesc vreodată să termin aceste 3 probe diferite fără întrerupere. Nu este deloc greu. Este o senzație surprinzător de reconfortantă după ce înoți să te urci pe bicicletă și să simți cum vântul îți usucă instant apă din echipament. Am multe de învățat de la acest sport. Sunt de fapt 3 sporturi separate pentru care te antrenezi, fiecare cu echipamentele și secretelui lui. Niciodată nu te plictisești.

Ce mai pregnantă amintire dintr-o cursă este de la Maraton 7500, la care am participat în echipă cu un prieten triatlonist. După 8 ore jumătate de urcat și coborât pe munți, ultimii câțiva kilometri i-am parcurs alături de altă echipă din Brașov, care ne-a prins din urmă. Deși eram într-o competiție ne-am apucat de vorbit și povestit. A fost o prietenie adhoc, care a destins la maxim finalul unei curse grele. Am trecut toți patru linia de sosire fără să simțim oboseala cursei.

Cornel3

Competiția mea preferată este triatlonul „No Stress – Olimp”. Îmi place să particip la ea dar și să o pregătesc în calitate de voluntar. Am ales un traseu foarte frumos pentru bicicletă. Este o porțiune pe faleză unde simți că zbori dacă faci abstracție de partea dreaptă a traseului. Apa mării este aproape întotdeauna prietenoasă și caldă. Și cel mai mult îmi place petrecerea de seară. Să-i vezi pe toți cum se bucură pentru că urcă pe podium sau pentru că au un prieten care a câștigat într-o ștafetă. Chiar și fără să vrei, te simți bine !

Cel mai mândru sunt atunci când văd că sfaturile în materie de sport, oferite prietenilor, își găsesc locul în viața lor. Este greu să convingi pe cineva să transpire pentru niște beneficii din viitor. De multe ori mi-aș dori să pot să alerg eu pentru ei doar ca să treacă de prima perioadă grea. E un sentiment plăcut și mă pot mândri atunci când cineva are încredere în opiniile mele.

Prietenii mei spun că exagerez. Acum s-au mai liniștit pentru că au început și ei să se miște. Era dubios la început, când nu aveai nici un prieten sportiv și trebuia să faci totul de unul singur. Acum am și prieteni care se antrenează. Prietenii sunt importanți în sport pentru că prin ei găsesti extraenergie și curaj.

Am aflat despre mine ca eram foarte leneș și dependent. Îmi dau seama acum că lenea te afectează cel mai mult dacă nu ești suficient de puternic să o înfrunți. Din lene mănânci prost, dormi prea mult, te informezi prea puțin. Mi-am dat seama că eram dependent de tot ce era ușor de obținut, dependent de petreceri și băutură, dependent de mâncare proasta din supermarket sau fastfood, dependent de nopți nedormite petrecute în fața televizorului. Pot spune că sportul chiar și la nivel de amatori te ridică la nivelul în care poți să optezi pentru tot ceea ce vrei să faci. Nu mai ești dependent de nimic. Totul este opțional.

Cornel2

Sportul mă face să mă simt tânăr. Mai am perioade în care nu fac sport și atunci simt cum mă mișc mai greu, am mult mai puțină energie sau amorțesc. Sportul este carburantul vieții bune. Nu mă mir că s-a introdus la unele maratoane categoria de vârstă 90+. Sunt oameni care și-au dozat atât de bine carburantul încât la 90 de ani pot să termine un maraton. Eu cred că asta spune multe.

Uneori, mi se întâmplă să mă simt atât de bine într-o competiție sau vreo escapadă montană încât mi-aș fi dorit să fiu un mare scriitor ca să pot descrie ceea ce simt. Presupun ca seamănă cu efectul unui drog. A încercat un prieten să-mi explice ce schimbări se întâmplă chimic în organism atunci când faci sport și mi-am dat seama că minunatul nostru corp încearcă să acopere durerea cu hormoni de fericire. Asta dacă ești cât de cât antrenat și înțelegi noțiunea de durere în sport.

Obiectivul meu în 2015 este să termin Transfier 70.3, care va avea prima ediție anul acesta. Este un concurs de triatlon care se va desfășura la Vidraru. O sa înot 1,9Km în lac apoi o să pedalez 90 Km până în vârful muntelui, aproape de Bâlea Lac, iar cei 20 km de alergare de la final se vor termina cu 390 de trepte de urcat până la statuia de fier numită Prometheu, de la baza lacului Vidraru. Se pare că va fi printre cele mai grele competiții de triatlon din lume.

Dacă ar fi să recomand ceva din experiența mea, aș spune că merită tot chinul din lume și de pe Marte să treci de etapa aia grea de la început, în care simți că totul este împotriva ta. Este doar o etapă, un examen care trebuie trecut pentru a beneficia apoi de multe experiențe extraordinare. Trebuie să facem sport fără să ne stresăm că nu avem cine știe ce rezultate. Perseverența antrenamentelor zilnice va aduce la un moment dat și un minim de performanță cu care să ne hrănim ca sportivi amatori. Spor!

Drumul spre Paris (XII). 42 de kilometri și 195 de metri, Jurnalul cursei

de Toni Dumitru

S-a făcut mai bine de o săptămână de când am trecut linia de sosire şi impresiile s-au mai sedimentat. E momentul să privesc puţin înapoi şi să parcurg din nou ultimii 42 de kilometri şi 195 de metri ai lungului drum către finişul de la Paris.

medalie

Mă văd din nou, sâmbătă seara, în micuţa cameră de hotel din Montparnasse, pregătindu-mi, pe un scaun rabatabil din lemn, “arsenalul” pentru a doua zi, de la şosete până la şapcă. Atent la fiecare detaliu, încercând să reduc orice posibilitate de a face vreo prostie dimineaţa, când voi fi pe fugă, am grijă să nu-mi scape nimic – fac un check-list şi totul pare în regulă. E trecut de miezul nopţii şi trebuie să mă culc urgent; la 6.30 e trezirea. Din fericire, nu mai am emoţii, nu mă mai pot gândi la ce va fi mâine, ca altădată. După o zi de alergătură prin Paris sunt frânt şi adorm buştean.

Mă văd trezindu-mă în zori, după o săptămână stresantă, densă, obositoare, cu picioarele grele, cu tălpile umflate, care aproape că-mi umplu pantofii cu două numere mai mari, pe care prietenul meu, Cătălin Iofciu, mi i-a dăruit. Din toamnă, el parcurge cea mai grea cursă posibilă şi sper din tot sufletul că o va câştiga. Voi alerga şi pentru el; ştiu că pantofii lui mă vor purta spre finiş, ca şi la Berlin. Simt deja cum prind aripi.

Mă văd în metrou: la fiecare staţie apar grupuri de alergători de toate felurile – tineri, femei, francezi, asiatici, vorbăreţi. Vagoanele devin neîncăpătoare. Toţi par pregătiţi pentru ziua asta. Ăsta e marele câştig al maratoanelor, faptul că adună mii, zeci de mii de oameni atât de diferiţi în jurul alergării, participanţi sau spectatori. Maratoanelele montane sau ultramaratoanele au farmecul lor, te aduc în natură şi te lasă să alergi cu tine însuţi, în schimb cursele citadine sunt sărbătorile populare ale alergării.

Ce mândru mă simt că fac parte din aceeaşi familie! Şi ce bine ar fi dacă toate disputele din lumea asta s-ar tranşa printr-o alergare! Mă uit la oamenii ăştia şi mă gândesc că alergarea ne uneşte pe toţi, ne face mai puternici, mai sănătoşi, dar şi mai înţelegători, mai buni. Alergarea ne curate de partea toxică a existenţei noastre, de rădăcinile răului. Cred cu toată tăria că nimeni nu poate alerga 42 de kilometri şi să fie un nemernic.

Mă văd aşteptând startul în sectorul de 3’45”, privind amuzat la cozile de alergători. Pentru a evita situaţia în care mii de alergători se vor uşura pe unde vor apuca, organizatorii au montat nişte dispozitive speciale, cu câte patru alveole scobite precis, iar acestea sunt mereu ocupate. E coadă, dar se avansează rapid şi parcă simt că e mai bine să las deoparte pudoarea şi să fiu practic, nu să am un factor de stres în plus. Nu mi-ar fi dat prin cap că voi alerga pe Champs-Elysees, darămite că voi face aşa ceva în milocul Parisului. Dar organizatorii s-au gândit la toate. Pentru fete au amplasat toalete separate, dar, pe parcurs, au mai fost câteva care au părăsit repede traseul şi s-au refugiat în boscheţii din parc.

Mă văd gândindu-mă la ai mei, la prieteni, la cei care m-au încurajat şi la cei care nu pot fi cu mine acolo, în timp ce secundele curg spre clipa startului: 5… 4… 3… 2… şi zgomotul pistolului de start ne împinge înainte. Pornim! Scot obişnuitul meu răcnet de bucurie – un “Yhaaa!!!” nu la fel de zgomotos ca de obicei, şi o rup la fugă. Mi se face pielea ca de găină. Când am citit “Născuţi pentru a alerga” am aflat că Scott Jurek, socotit cel mai bun ultramaratonist din lume, are acest obicei – să scoată un urlet înainte şi după finiş. Nu ne comparăm – el chiar aleargă şi câştigă curse imposibile. Dar, cumva, avem ceva în comun mai mult decât alergarea: manifestarea bucuriei de a alerga.

Mă văd păşind cu elan pe străzile Parisului, împins de valurile de adrenalină. Cu eşarfa neagră prinsă pe braţul drept, la sugestia amicului Ionuţ (Şerpaşul de Corneşti), în memoria victimelor masacrului din campusul universitar din Kenya, cu steguleţul României înfipt pe braţ, înaintez încrezător. Mă simt excelent. Aplaud pompierii aşezaţi pe scara suspendată a maşinii de intervenţie. Sunt tineri şi bucuroşi să ne vadă. Ne susţin, parcă ar vrea şi ei să alerge dacă nu s-ar afla în timpul programului.

Mă văd scotocind cu privirea prin mulţimea de oameni de pe margine feţele susţinătorilor noştri, în faţa castelului Vincennes, la kilometrul 8, doar-doar voi auzi şi eu o vorbă românească. Nimic. Stabilisem ca oamenii care nu aleargă să se mute cu metroul de-a lungul traserului, dar pesemne că n-au ajuns sau ne aşteaptă mai încolo. Mai e timp berechet. Îmi prind steguleţul tricolor de şapca pe care o port ca de obicei, cu cozorocul la spate. Din acel moment devin mai vizibil pentru public şi încep să aud la fiecare kilometru pe cineva care îmi strigă ţara: “Romania! Romania!”. Le răspund de fiecare dată şi îmi dau putere încurajările lor. Dincolo de jumătatea cursei, cineva îmi strigă de pe margine, pe un ton uşor întrebător: “Belgia?”. “România!”, îi răspund imediat, dar nu mai am timp să-i explic diferenţa care l-a făcut să greşească. Nu-i nimic. Nici eu n-am nimerit-o când am văzut, pe la kilometrul 5, un imens tricolor fluturat pe margine, cu o inimă galbenă în mijloc. Am strigat “România!” şi m-am ales cu o tăcere surdă – era drapelul Belgiei, dar lumina soarelui m-a înşelat.

Mă văd dând palma cu toţi copiii de pe margine. Au venit să ne vadă şi stau cu mânuţele lor întinse spre noi, aşteptând să le simtă pe ale noastre. Întind şi eu palma dreaptă şi îi salut. Sunt extraordinari. Peste câţiva ani, câţiva dintre picii ăştia vor alerga şi ei şi vor da “scânteia” mai departe.

Mă văd ajungând la kilometrul 21 cu un mic avans, după ce mi-am zărit soţia şi am refuzat orice ajutor de pe margine. Mă simt bine, mă uit pe banda cu timpii calculaţi de pe mâna dreaptă şi sunt surprins să văd că am un mic avans: trebuia să fiu aici la 1:52:53, alergând constant cu 5:21 minute pe kilometru. Am aproape un minut avans. În ritmul ăsta ar trebui să termin în timpul ideal, 3:43. Însă e doar o iluzie: încep să pierd ritmul şi fac eforturi să rămân la un nivel acceptabil, care să-mi permită o revenire. În zadar.

Mă văd luptând. Mă văd îndurând. Mă văd luând un pumn de zahăr candel şi ronţăindu-l în timp ce pavajul cu pietre cubice îmi zgâlţâie creierul. Soarele a devenit apăsător, iar eu îmi torn apă pe cap şi pe picioare. Cvadricepsul stâng dă mici semne de protest, dar îmi văd de drum. Nu-i timp de stat, nu-i vreme de văicăreală. Azi alerg. Azi mă bucur. Azi reuşesc.

Mă văd coborînd pe cheiul Senei, mă văd târîndu-mă. Am trecut de borna 30 şi sunt în zona în care nu am apucat să mă antrenez. Orice e posibil, dar acum simt că nu mai controlez cursa. Am intrat pe “pilot automat” şi mă las dus de val. E greu, dar trebuie să ajung la capăt. Mă trezesc din amorţeală când trec pe sub “duşul” cu care pompierii ne răcoresc. Îmi aşez şapca mai bine şi îmi dau seama că am pierdut tricolorul agăţat. Mă enervez. Nu-i a bună!

Mă văd intrând în Bois de Boulogne, cealaltă “inimă verde” a Parisului, situată la polul opus faţă de Bois de Vincennes. Parcurgem aleile şi muzica trupelor de pe traseu ne readuce în simţiri. Mă minunez că piciorul meu “şchiop” lucrează perfect. Oboseala însă mă omoară. Îmi dau seama că nu mai am nicio legătură cu timpul de pe mâna dreaptă, dar sunt împăcat cu situaţia: vreau doar să ajung odată la capătul chinului. Nu gâfâi, pentru că alerg prea încet, dar nici nu nu pot să cresc viteza. Nu mai am putere nici să dau mâna cu cei de pe margine – când am făcut asta ultima oară cineva era să-mi răsucească palma, atât de sfârşit eram. Alerg mai departe.

Mă văd pe ultimii trei kilometri. Agonie! Mă gândesc că doar azi e maratonul de la Paris, aşa că trebuie să dau tot ce pot. Mă gândesc la Cătălin şi la cursa lui inumană – pentru el e infinit mai greu. Apoi îmi amintesc că e Paştele. Mă gândesc la orice îmi poate da o fărâmă de putere, am nevoie de toate resursele pentru a izbuti să înaintez. Rup cu dinţii capătul ultimului “cartuş” de gel şi-l storc din două mişcări. Urmează ultimul asalt.

Mă văd cum mă îndrept spre linia de sosire. Puţini mai aleargă la fel de tare ca în primii 21 de kilometri. Cei mai buni au trecut deja de finiş, mulţi m-au depăşit după 21 de kiloemetri, acum am rămas noi, cei care vor termina în patru ore. Unii merg, alţii au cedat, dar cei mai mulţi aleargă.

Mă văd ridicând ritmul, dar nu mai reuşesc sprintul meu obişnuit, în forţă. Am doar o zvâcnire palidă, care mă ajută să trec totuşi “dincolo”, cu un timp care începe cu cifra 3. Abia mai merg. Sleit de puteri, mă simt fericit: am reuşit să termin încă un maraton, cu o pregătire minimă, după un lanţ nefericit de probleme. Am făcut-o şi pe asta!

Primesc tricoul de finisher şi medalia. Apăsat de oboseală, îmi coordonez greu mişcările şi încerc să-mi trag tricoul pe mine, cu şapca în cap şi cu suportul de telefon pe braţul stâng. Nu reuşesc – mi se pare o misiune imposbilă. Arăt ca o sperietoare de ciori, iar o doamnă din grupul de voluntari de pe margine mă priveşte zâmbind. Încerc să nu mă fac de râs şi îi spun că e dificil să gândeşti după 42 de kilometri alergaţi prin Paris. Zâmbeşte din nou şi se oferă să mă ajute. Îi cedez pe rând lucrurile din mână, îmbrac tricoul şi îmi pun iarăşi medalia la gât. Mă întreabă de unde sunt, îi spun, apoi mă felicită. Îi mulţumesc, apoi o iau târîş din loc.

Am mai terminat un maraton. Al cincilea. Cel mai greu şi cel mai frumos.

Mă simt împlinit şi norocos. Îi îmbrăţişez din nou pe cei care mă sprijină şi mă preţuiesc – soţia, familia, prietenii apropiaţi, pe Emi Isailă, Constandan Cornelius (Geo), Cătălin Iofciu, Roxana Lupu, pe care eu o numesc “Iron Girl” şi care mi-a dat ocazia să vă împărătăşesc aici această aventură, pe Gheorghe Groza, care n-a mai ajuns cu mine la Paris din cauza unei entorse, şi pe toţi cei care m-au urmărit de la distanţă.

E o mică armată inimoasă care a mărşăluit cu mine pe străzile din Paris şi mi-a dat puterea de a continua. Oameni dragi şi inimoşi, ei au alergat cu mine, i-am purtat în gând de la început până la sfârşit. Vă mulţumesc tuturor şi vă dăruiesc aceste imagini emoţionante:

Drum spre Paris. Jurnal (XI): Am reușit!

de Toni Dumitru

Duminică mi-am împlinit un vis. Am terminat maratonul de la Paris şi am simţit cum e să fii fericit nu pentru ceea ce ai, ci pentru ceea ce faci şi pentru ceea ce eşti. Mă voi strădui să mă bucur cât mai mult de această senzaţie care te schimbă ca om şi te face să vezi altfel viaţa. Pentru mine a fost un maraton special, foarte greu şi tocmai de aceea şi cel mai frumos. A meritat cu vârf şi îndesat toate hopurile prin care am trecut.

Maratonul de la Paris, aprilie 2015

Maratonul de la Paris, aprilie 2015

Dimineaţă, la 6.45, când mi-am pus pantofii în picioare şi am simţit tălple umflate cum ocupau mai mult spaţiu, am înţeles că voi avea parte de o cursă grea. Ştiam deja asta, acum era cvasi-oficial. Îmi simţeam picioarele grele, de la atâta mers prin Paris şi urcat şi coborît scări la metrou. Dar mă simţeam bine, aveam poftă să alerg şi ştiam că asta e ziua cea mare. M-am gândit că la sfârşitul lui martie eram aproape convins că totul s-a terminat şi nu voi scăpa de primul meu abandon. Am uitat imediat de picioare.

În timpul cursei m-am gândit de câteva ori la ce va urma după 21 de kilometri. Mă vor ţine picioarele? Voi reuşi să mă împrietenesc cu oboseala de la 35 de kilometri şi până la finiş? Am fost plăcut surprins să constat că n-am avut nicio problemă majoră la “trenul de rulare” – picioarele şi-au făcut bine treaba şi au suportat asfaltul dar şi pavajul cu piatră cu piatră cubică de pe mai multe secţiuni ale traseului.

Cu oboseala a fost mai greu. Am alergat curajos în primii 21 de kilometri, stimulat de brăţara cu timpul propus şi defalcat, calculat de sponsorul tehnic al competiţiei, Asics. Bifasem acolo un obiectiv nerealist, 3.43, iar la acest rezultat ar fi trebuit să fac 21 de km în 1h 52min 53sec.

Eu am ajuns acolo la 1h 51 min şi câteva secunde. Aveam un mic avans, iar asta m-a impulsionat. Dar odată intrat în zona de distanţă pe care eu nu m-am antrenat, am simţit cum pierd ritmul. Încercam să mă opun, dar parcă o mână imensă mă apăsa şi mă ţinea pe loc. Cu toate gelurile şi băuturile, cu toate tunurile cu apă cu care pompierii ne smulgeau din strânsoarea soarelui, am alergat foarte slab în a doua jumătate a traseului. Sunt sigur că atunci când voi primi rezultatele, voi observa o diferenţă netă între cele două bucăţi mari ale cursei, ca şi cum ar fi alergat doi oameni cu numărul meu de concurs.

Lipsa mea de pregătire şi-a spus cuvântul. Nu ar fi fost logic să obţin un rezultat mai bun duminică, în condiţiile în care nu am muncit pentru aşa ceva. Nu poţi să minţi la alergare şi nici alergarea nu te fentează – îţi dă atât cât poţi să duci şi atât cât meriţi. N-a fost cea mai bună zi a mea, iar punct de vedere tehnic aş putea spune că am alergat tare prost. Am oprit ceasul la 3h59min38sec, evitând “la mustaţă” cel mai slab timp al meu din toate cele cinci maratoane (4 ore). Dar se putea şi mai rău; am văzut mulţi oameni care abia mergeau, distruşi de efort, îngenunchiaţi, întinşi pe targă sau pe asfalt, învinşi de oboseală sau de durere. Experienţa celorlalte maratoane m-a dus înainte şi m-a ajutat să nu cedez. În condiţiile în care cu trei săptămâni în urmă vedeam deja un mare DNF în dreptul numelui meu, faptul că am alergat până la capăt, fără să mă merg, şi că picioarele au susţinut acest efort cu care nu m-am mai confruntat din octombrie, când eram în formă, pot spune că sunt foarte mulţumit.

Prietenul meu francez, Baptiste Hartz, mă avertizase la Berlin că Parisul e un maraton mult mai greu, dar foarte frumos. Exact aşa a fost. Traseul cu multe urcuşuri, în special la ieşirile din tunele, e neiertător şi nu le oferă şanse nici câşigătorilor să obţină un record. Trebuie să-l iei aşa cum e şi să nu i te împotriveşti, ci să să te bucuri de el.

Trăgând linie, mă declar mulţumit. Am terminat cu bine al cincilea meu maraton, nu am avut probleme medicale, am îndurat până la capăt momentele dificile, în care credeam că mă voi prăbuşi, şi am scos un timp sub 4 ore, aşa cum îmi propusesem. Desigur, mi-ar fi plăcut să scot un nou Personal Best (un 3h43min, de pildă) sau măcar să mă încadrez în timpul propus la înscriere, 3.45. Sau măcar un 3.55. Dar am înţeles că mi-ar fi fost cu neputinţă. Atât am putut face, acesta e purul adevăr şi mă bucur că a ieşit aşa. am primit o medalie superbă, o bijuterie ce pare creată de Gaultier, şi mă bucur că e o medalie trudită. Am dat tot ce am putut în cursa asta şi am fost răsplătit pe măsură.

Acum pot spune că “experimentul Paris” a reuşit: ca alergător obişnuit de maraton, am participat la una dintre cele mai frumoase curse şi am ajuns la finiş într-un timp decent, cu doar trei săptămâni de pregătire după o accidentare lungă. Da, poţi termina un maraton în patru ore dacă o problemă medicală te împiedică să te antrenezi constant. Dar e un exerciţiu dificil, foarte riscant şi care depinde mult de şansă. Eu am avut-o.

În următorul episod al jurnalului parizian vă povestesc  ce am văzut şi ce am simţit în timpul cursei. Vă mulțumesc tuturor pentru încurajări! 🙂

Drumul spre Paris. Jurnal (X): Un preludiu- Paris Breakfust Run

de Toni Dumitru

Dragi prieteni, se apropie momentul zero al experimentului Paris! 🙂

După un zbor perfect, am preluat imediat bagajele şi fuga la hotel. Dar cu toate strădaniile noastre, aglomeraţia de vineri seară din Paris nu ne-a lasat nicio şansă ca să ajungem în aceeasi zi la Salon du Running, organizat la Portes de Versailles. Am lasat-o pe sâmbătă şi bine am făcut. A doua zi am înţeles că am avut noroc.

Ne-am mulţumit cu o seară petrecută la restaurant, în compania prietenilor alergători şi a susţinătorilor. Carbo-loading serios, nu glumă! 🙂

Sâmbătă dimineaţă am participat la Paris Breakfust Run, o alergare uşoară de 5 kilometri. Startul s-a dat din zona Arcului de Trumf, iar finişul a avut loc în apropiere de Turnul Eiffel. Pe o vreme închisă şi răcoroasă, m-am simţit bine alături de 3.000 de oameni veniţi din toate colţurile lumii, dornici de o tură lejeră prin centrul Parisului, iar picioarele au cam uitat de oboseală. Semn că pofta de maraton vine alergând încetişor.

toni333

cursa breakfast

Dar cel mai frumos moment al zilei a fost cursa copiilor, organizată pe o distanţă de 2,2 kilometri. Mi-au plăcut tare mult puii de om care se ambiţionau să parcurgă micul lor traseu. Unii erau relaxaţi, alţii erau puşi pe fapte mari, alţii erau cu limba scoasă şi roşii în obraji. Mi-a făcut plăcere să-i încurajez, să-i ajut, să-i aplaud. Toţi au trecut linia de sosire şi au primit medalii. Toţi au fost fericiţi.

La amiază am fost la Portes des Versailles şi am ridicat numărul de concurs. Într-o hală imensă, cât un stadion, organizatorii au făcut faţă cu brio valului imens de alergători şi de vizitatori. Probabil că singurul neajuns a fost epuizarea tricourilor de Finisher de la standul sponsorului Asics.

toni number

 

salon

În rest, toată lumea bună din industria alergării era prezentă în furnicarul acela în care te rătăceai dacă nu erai atent. Am petrecut cam patru ore acolo şi tot am impresia că am văzut extrem de puţin, ca după o vizită la Luvru, unde simţi că te lasă picioarele şi spatele, dar tot nu te înduri să mai laşi pe altădată.

Seara am petrecut-o cu gaşca de prieteni veniţi la Paris pentru aceeaşi misiune: maratonul. Am ajuns târziu în camera de hotel, cu picioarele grele, cu tălpile umflate şi cu o poftă de somn cum rar am avut înaintea unei curse grele. Dar cu convingerea că va fi bine. După o perioadă foarte frământată, am reuşit să ies din tunel şi duminică dimineaţa îmi voi testa forţele. Urmează maratonul.:)

:D

😀

Drumul spre Paris. Jurnal (IX): Între un mic dejun franţuzesc şi ciocnirea medaliilor

de Toni Dumitru

A venit vacanţa cu avionul de Franţa! Gata cu poezia, cu gândurile adânci, cu închipuirile mele despre ce şi cum va fi! Astăzi e plecarea şi lucrurile încep să se aşeze, aşa, în general, dar şi în valiza mea. Ultimele două zile le-am petrecut pe “repede-înainte”, într-un continuu dute-vino, străduindu-mă să-mi rezolv sarcinile de serviciu, să acopăr necesarul pentru deplasare şi să vă ţin şi pe voi la curent cu mersul “experimentului Paris”. Sunt mulţumit că am reuşit să bifez tot ce am avut trecut în “Top To Do List”. Las totul “la cheie” şi de acum mă pot îndrepta spre Paris.

Mă simt cam obosit, dar e normal, sunt obişnuit, aşa păţesc mereu când trebuie să plec la drum lung, se adună multe lucruri de făcut şi consumul fizic şi mental este pe măsură. Dar îmi place această stare de febrilitate, ar fi nefiresc să n-o resimt.

parisssss

Psihic stau bine şi sper să nu fie o senzaţie înşelătoare. Cred că pot face un maraton bun. Fizic, mă simt puţin obosit şi asta pentru că, fiind de felul meu o fire nocturnă, nu am adormit în această săptămână mai devreme de miezul nopţii. Ultima alergare am făcut-o miercuri, 5 kilometri, un easy run de dezmorţire şi de verificare. Totul e în regulă pe plan sportiv, ceea ce contează enorm.

Mi-am pregătit gelurile, vitaminele (am mers pe Supradyn, de luni), medicamente şi unguente antiinflamatoare, echipamentul, de la suportul de telefon pentru braţ până la centura cu bidoane, care mă va scuti de opririle la punctele de hidratare. Voi lua cu mine şi “Biblia alergătorilor” (“Născuţi pentru a alerga”), care m-a inspirat de fiecare dată şi m-a motivat foarte mult.

Se anunţă cald la Paris în ziua cursei, cu o maximă de 18 grade Celssius, dar prefer să iau mai multe lucruri la mine, pe principiul “mai bine să le ai decât să plângi după ele”. Mi-am pregătit pantofii, şosetele, tricoul şi şapca nelipsită. De data asta voi purta un element în plus, o eşarfă neagră pe care o voi lega pe braţul drept – un semn distinctiv în memoria studenţilor creştini masacraţi în Kenya de către membrii unei organizaţii islamiste. Este micul meu semn de omagiu.

Organizatorii şi-au făcut bine treaba şi ne-au ţinut la curent cu toate informaţiile necesare. Voi încerca să ajung vineri seară în Parc des Expositions de la Porte de Versailles, locul de întâlnire pentru ridicarea numerelor de concurs, dar cum aterizarea e la ora locală 17.20 iar expoziţia se închide la ora 20.00, nu cred că am timp suficient să ajung la hotel ca să las bagajele şi apoi să rezolv toate formalităţile.

Sâmbătă va fi, aşadar, o zi plină. La ora 9.00 voi participa la The Paris Breakfast Run, o cursă lejeră de 5 kilometri pe străzile din centrul oraşului, la care iau parte 3.000 de oameni, maratonişti şi joggeri de ocazie sau pur şi simplu debutanţi, şi care se încheie cu un mic dejun parizian, pregătit de organizatori. E o cursă populară, deschisă oricui, unde, pentru o sumă modică (7 euro) oricine poate simţi plăcerea de a alerga pe străzile oraşului împreună cu mii de oameni.

Va fi ultima verificare, o plimbare de dezmorţire. Iar după prânz, “înarmat” cu notificarea de participare, certificatul medical şi actul de identitate, mă voi prezenta la “Le salon du Running“, un fel de “mall” al alergării, unde voi lua kitul de concurs care conţine numărul şi chip-ul de înregistrare a timpului. Este locul în care uiţi cu uşurinţă valoarea timpului, căscând gura în stânga şi-n dreapta, într-un pavilion imens care adăposteşte 200 de expozanţi. Tot ce e nou şi important în materie de alergare există acolo, iar doritorii pot testa şi cumpăra mii de produse şi servicii.

Seara voi căuta să fiu devreme la hotel şi destul de obosit ca să-mi înving neliniştile şi obişnuita insomnie. Dacă dorm bine, a doua zi voi fi liniştit şi voi putea urma planul pe care mi-l trasez.

Duminică va fi ziua cea mare. Maratonul va fi difuzat şi în România, de Eurosport, de la ora 9.30, într-o transmisiune directă de 150 de minute.

Fiecare alergător va lua startul dintr-o zonă de culoare aferentă timpului propus. Eu voi pleca din sectorul mov, unde obiectivul este 3 ore și 45 minute. Când m-am înscris, socoteam că pot atinge acest obiectiv.

Voi  lua startul la ora locală 9.15, 10.15 ora Bucureştiului. Accesul în sectorul nostru va fi închis cu 15 minute înainte de start, aşa că va trebui să fiu devreme la locul faptei, mai ales că mă aştept la măsuri de securitate foarte stricte după atentatele din ianuarie. Sper să fie o duminică liniştită, în care să triumfe spiritul curat al alergării. Apoi, de Paştele ortodox, românii vor ciocni medalii la Paris. 🙂

Laura Martin: Alergarea e foarte specială pentru mine

Am început să fac sport…

Am avut mare noroc cu părinții mei, care aproape 3 ani mi-au pus schiurile în picioare. Nu cred că îmi plăcea prea mult sau că mă amuzam prea tare, știu că se lăsa și cu plânsete din partea mea, dar cu multă perseverență din partea alor mei, mai ales că unul dintre ei mă căra la deal și celălalt mă prindea la vale :). Aceasta a fost prima tangență cu orice sport. Schiul a rămas în continuare No.1 pentru mine, foarte, foarte aproape de alergare, chiar dacă am schiat foarte rar în ultimii ani.

Tot datorită alor mei am făcut balet, gimnastică, dansuri “moderne”, tenis, înot, toate la timpul lor, fără merite sau performanțe, doar de drag și sănătate.

Și povestea cu alergatul este specială. M-am născut și am crescut în Săcele, Brașov, într-un cartier de blocuri, cu mulți copii în jur, cu multă joacă în aer liber și multă mișcare. Am avut o copilărie foarte activă, ca majoritatea copiilor de vârsta mea. Ne jucam mult timp afară și aveam o libertate mare de mișcare.

Poze Adrenallina 6

Îmi aduc aminte de alergările din timpul școlii generale și din timpul liceului. Erau destul de răzlețe, dar foarte intense, mai ales emoțional. Alergam ori pe câmpul din spatele blocului, de unde vedeam dealurile din zonă și munții (Piatra Mare și Bucegii)  sau împreună cu echipa de karate a fratelui meu, duminica dimineața, în pădure. Alegările pe câmp le făceam ori dimineața devreme (rar 🙂 ), ori seara, la apusul soarelui, când intram într-o stare emoțională greu de descris. Era fericire pură. Alergarea în pădure era dificilă, de cele mai multe ori eram ultima… Dar când se termina totul, era perfect :). Simțeam că mi-am pus sângele în mișcare, ca m-am încărcat de energie, era totul minunat.

Alergările susținute se întâmplau în timpul verii, când mergeam cu părinții și fratele meu la mare în Turcia. Am mers ani de-a rândul lângă Kușadasi, unde plajele erau foarte late, nisipul fin, puțină lume pe plajă. Aveam parte de experiențe mai aproape de nota locală decât în stațiunile consacrate, pline de turiști. Pentru noi, copiii, concediul la mare era un boot camp veritabil. Înotam și alergam mult, în fiecare zi. Ne dădeam unul altuia un sentiment de siguranță și o viteză tot mai bună. Ni se alătura și tata, uneori.

Alergam ori dimineața, foarte devreme, până la mare și continuam pe plajă, ori seara. Soarele apunea în mare și era minunat să alergi cu soarele la picioarele tale 🙂 La propriu.

Alergarea e foarte specială pentru mine. Nu știu de ce. Cele de mai sus explică mai bine. E clar că are o puternică încărcătură emoțională. Și mai e ceva. Alergarea e simplă, e naturală. Cu toții alergăm de când suntem mici, unii după alții, unii de alții, depinde de jocurile pe care le jucăm. Ne liniștim mai târziu… sau poate nu 🙂

Pentru mine, majoritatea alergărilor sunt printre acele foarte puține momente în care fac ceva doar pentru mine, în care sunt doar eu și gândurile mele, în care am conversații cu mine însămi, în care mă ascult mai mult. E foarte interesant mecanismul intern.

Poze Adrenallina 2

Prima mea competitie…

Prima competiție… Greu de zis. Dar uitându-mă recent peste câteva poze, s-ar putea că o ștafeta la Fără Asfalt (împreună cu soțul meu, Silviu) să fi fost prima mea competiție, dar nu sunt sigură. Dacă nu, sigur Carpathian Adventures, în august 2009.

Iubesc alergarea și schiatul. În orice ordine. Schiul mi se pare mai exotic, pentru că se întâmplă mai rar, dar viteza, controlul, siguranța, neprevăzutul, prezența de spirit pe care le regăsesc aici, nu le-am mai găsit nicăieri. Alergatul îmi oferă constant bucurie pură și multe alte, depinde de momentul în care se întâmplă: claritate, încredere, liniște, energie, putere, optimism, conectare reală cu mine și cu natura.

Mi s-au întamplat destul de multe lucruri de-a lungul competitiilor. Cred că cele mai puternice au rămas cele de la prima participare la Carpathian Adventures în 2009, în Munții Făgăraș. Într-un moment de neatenție, rucsacul meu a alunecat într-o prăpastie. A coborat Silviu după el, desi a fost foarte periculoasă experiența pentru el. Atunci am avut o senzație stranie că ”this is it”, că se poate termina foarte prost orice moment de genul acesta. Un alt moment foarte intens a fost la aceeași  ediție a Carpathian Adventures, când am urcat prin Strunga Dracului și mi-a fost atât de greu și de frică încât am plâns în hohote când am ajuns sus, mai ales că pe o stâncă era lipită o poză a unui bărbat care murise acolo.

Încă îmi place alergarea, încă îmi provoacă multe emoții. Sunt mândră de mine că evoluez, știu ca alerg tot mai bine. Și poate cel mai important, că m-am îndrăgostit iremediabil de trail running și știu că e doar începutul “îndrăgostelii” 🙂

Poze Andrenallina 4

Prietenii mei spun că…

Alerg bine 😀

Am aflat despre mine că…

Pot face multe, că rezist la multe, că sunt foarte competitivă, că încă mă descurajez destul de rapid, dar că mă pun înapoi pe picioare și mai rapid, că încă îmi este foarte frică de unele contexte, că mintea este cel mai puternic aliat și dușman în același timp și că mai am multe de învățat și de experimentat :).

Sportul mă face să mă simt…

Completă. Umană. Empatică. Conectată. Prezentă.

Uneori mi se întâmplă să…

îmi fie foarte lene și să renunț destul de ușor la antrenamente, pentru motive puerile. Nu am scăpat de asta de-a lungul timpului, în schimb m-am împrietenit tot mai tare cu vremea și nu ea este cea care mă oprește.

Obiectivul meu în 2015

Nu am un obiectiv conturat clar în acest moment. Îmi doresc cât mai multe alergări de trail și alte triatloane unde voi participa cu echipa High5Rock’n’Roll Girls la proba de ștafete. Poate un maraton în toamnă? 🙂

Dacă ar fi să recomand ceva din experiența mea, aș spune că…

mișcarea în aer liber în special te aduce mai aproape de tine, de simplitate. Îți dă multă forță și încredere, te “trezește” și te ajută să fii mai prezent. Alergarea în mod special este simplă și naturală și susține foarte frumos orice alt sport. Alergarea pe asfalt, offroad sau oriunde în aer liber are foarte puține în comun cu alergarea în sală, fiecare kilometru este “pe bune”, asa că ieșiți afară 🙂.

Poze Adrenallina 3

Laura si soțul ei, Silviu

 

Un alt lucru pe care am început să îl apreciez tot mai mult este comunitatea de alergători, prietenii cu care mai ies la alergat, deși prefer alergările de una singură, unde îți creezi ritmul și traseul de care ai chef sau nevoie. În schimb, oamenii pe care îi ai in jur te mobilizează foarte tare, așa că alegeți-vă cu grijă oamenii din jur 🙂

Încă ceva: participarea la concursuri, chiar și de pe margine, ca spectator, dă multă energie și chef de făcut sport, așa că dacă nu participați la concursuri, veniți doar să susțineți concurenții și si va fi de ajuns 🙂

Ultima săptămână de înscrieri pentru “Cu bicicleta la mare 2015”

“Cu Bicicleta la Mare 2015” presupune parcurgerea distanței de 300 de km dintre București și Năvodari în două zile: 25 și 26 aprilie. Aventura este o expediție și o tradiție în același timp, începută în 2007 de Lucian Mîndruță, împreună cu un prieten, Cristi. Niciunul nu mai făcuse un drum atât de lung, așa că a fost cu emoții prima oară. Dar au făcut-o pentru că și-au dorit să demonstreze că amatorii, cu ceva antrenament, pot ajunge la mare de 1 Mai cu bicicleta.

cu bicla

De atunci mii de oameni ne-au întovărășit în această expediție anuală. Nu e o cursă. E mai degrabă un exercițiu de solidaritate în depășirea propriilor limite. Un marș. Unul de amatori. Nu acceptăm concursuri și eroisme, pentru că toată lumea trebuie să ajungă întreagă și, pe cât posibil, fericită, spune Lucian Mîndruță..

Data limită când se mai pot face înscrieri pentru evenimentul din acest an, pe pagina www.cubicicletalamare.com , este 17 aprilie.

Pedalăm în coloană, 1-2 persoane în lățime, sa nu încurcăm traficul, cam un kilometru și ceva în lungime. Suntem însoțiți în permanență de echipaje de poliție, avem mașini de asistență în față și în spate. Avem Salvare și un număr de urgență la care puteți suna oricand. Un autocar și un tir în spatele coloanei, în care se urcă cei mai obosiți. Există și o mașină de service pentru biciclete, care rezolvă majoritatea problemelor tehnice.

Anul trecut am fost mai bine de 450 de oameni la start. Ce fel de oameni? De tot felul. Cicliști de 25 de ani care fac 5.000 km pe lună. Veterani de 75, care se țin după mașini în timpul liber, pe drumul spre Giurgiu, adaugă Lucian Mîndruță.

Taxa de participare este de 290 lei/persoana si conține pachetul cu produse de la sponsori, o noapte de cazare în Amara cu cină și mic dejun, transportul de întoarcere în București cu autocare și camioane pentru biciclete, asistența tehnică și puncte de alimentare pe traseu.

macheta-CBLM-2015

Scroll to top