Din laboratoarele secrete ale adidaşilor de alergare
În primul rând, are cineva idee care este legătura între lenjeria de corp feminină şi pantofii de alergare? Mm, anyone? 🙂
Well, ideile de upgrade inovatoare ale încălţărilor care ne poartă în alergare pe munţi sau pe şosele provin de la … producătorii de lenjerie pentru damă. De ce? Pentru că acordă o atenţie sporită materialului, care trebuie să fie elastic, moale, rezistent şi, în acelaşi timp, să se muleze după forma corpului. Şi asta căutau şi domnii care vor să ne vândă cât mai mulţi adidaşi! 🙂
Trecem la următoarea picanterie!
– Într-un articol din Revista Britanică pentru Medicină Sportivă apare informaţia, susţinută de cercetători, că cele trei tipuri de pantofi de alergare – pentru pronație normală, pentru subpronație și pentru suprapronație- au fost inventate din rațiuni de marketing. Pam –pam. 🙂 Şi mai spun cercetătorii că alergătorii care nu au o pronație normală pot să alerge la fel de bine cu pantofii clasici.
– Etiopianul Abebe Bikila a câștigat medalia de aur la proba de maraton de la Jocurile Olimpice de la Roma (1960) alergând deculț. Se pare, însă, că după victorie a descoperit avantajele oferite de alergarea cu pantofi sport, așa că, după patru ani, a câștigat aurul olimpic la Tokyo, încălțat cu pantofi de alergare Puma.
– Multe dintre companiile producătoare de pantofi de alergare fac parte din lanțuri uriașe de companii internaționale. Montrail aparține de Columbia Sportswear, Salomon ține de compania finlandeză Armer Sports, care produce ceasurile Suunto, echipamentele de fitness Precor USA și articolele de îmbrăcămine outdoor Arc’teryx, iar K. Swiss a fost achiziționat, în ianuarie 2013, de conglomeratul sud-coreean E. Land.
Alte detalii interesante despre industria pantofilor de alergare găsiţi în acest articol, pe Emunte.ro. Enjoy!
Drumul spre Paris. Jurnal (IV): Duminica fără durere
În sfârşit, prima veste bună! Duminică am izbutit să fac 5 kilometri fără să mă mai opresc. Iar după vreo 5 minute de pauză am mai făcut 3 kilometri. Pe 22 martie am reuşit să scap de durere.
Cu două zile mai înainte eram decis să merg din nou la doctor, să văd ce soluţie există pentru durerea de la genunchi. Nu mai alergasem de două zile şi problema părea că se estompase. Mi-am făcut repede un plan: nu mai bine mai fac o încercare în weekend şi pe urmă mă duc la medic? Aşa pot să verific din nou piciorul înainte de consult şi voi avea impresii proaspete. În plus, simţeam că durerea nu-şi mai înfinge colţii atât de puternic şi, cum spuneam în postarea anterioară, m-am obişnuit cu ea. Făcusem pace cu durerea. O respectam supus.
Procesul acesta al accidentării şi al recuperării chinuitoare m-a făcut să mă gândesc la chinul sportivilor. Ceea ce am simţit eu pe pielea mea e doar o parte din calvarul prin care trec marii performeri. Oamenii obişnuiesc să vadă doar victoriile sau înfrângerile lor, dar mai ales celebritatea şi banii care curg. Dar câţi ştiu ce stă de fapt în spatele rezultatelor lor? Toată munca de Sisif, rutina plictisitoare a antrenamentelor şi drumul lung spre recuperare după accidentările care îi scot din joc nu sunt la fel de atractive pentru publicul larg. Sportul este frumos şi captivant, dar e şi o activitate dură.
Cu gândul ăsta al recuperării interminabile am mers duminică, în cea mai caldă zi din acest an. Erau 11 grade şi eu mă întrebam de ce naiba nu mai pot să alerg. Dar în mintea mea se cuibărise și îndoiala că o voi mai face vreodată. Nu cumva am făcut vreo greşeală imensă pe care nu o mai putea îndrepta niciodată? Gata, s-a terminat cu alergarea? Of, ce de gânduri nesuferite! Ah, și printre ele își face loc și unul de ordin practic: să nu uit să intru pe site-ul maratonului de la Paris şi să-mi ajustez timpul estimat – o să trec 4 ore în loc de 3.40, deşi îmi dau seama că nu e un obiectiv realist la ce sincope de pregătire am avut. Deocamdată, am de făcut 3 kilometri până mă va lua iarăşi durerea.
Încep fără încălzire, încetişor, cu 7 minute şi ceva pe kilometru, pregătit pentru primele semne rele. După nici jumătate de kilometru sunt convins că durerea mă va sfâşia. Deşi abia mă târăsc, încep să o recunosc, o simt cum stă la pândă, gata de atac. Sunt surprins: altădată problemele surveneau după 3 kilometri alergaţi, iar acum mă iau în primire după nici o tură de parc. Dar o las în pace şi-mi văd de treabă, ca un evadat care se prelinge pe lângă zidul închisorii, în timp ce se strecoară spre libertate pe sub nasul gardienilor neatenți. Îmi spun că fără 3 kilometri nu ies din parc. Apoi, după doi kilometri, se întâmplă ceva neaşteptat: durerea seacă dispare, iar eu încep să nu mă mai simt ca un şchiop care se chinuie să alerge, ci ca un alergător care încearcă să nu mai şchioapete. Cu fiecare pas făcut liber prind mai mult curaj, deşi mă aştept ca lovitura fatală să apară în orice moment.
Nu credeam că voi reuşi. Când am termin 5 kilometri fără să mă doară genunchiul nu ştiu ce să fac: nu eram pregătit pentru asta. Mă opresc şi mă gândesc că e de ajuns, mai bine să plec cu bucuria asta acasă, de care n-am mai avut parte de aproape două luni. Dar ceva îmi spune că poate a fost doar o întâmplare şi vreau să verific dacă e doar o impresie de moment sau miracolul vindecării chiar s-a pogorît asupra mea. “La urma-urmei, ce mare lucru, o să te doară şi atât, ai mai păţit asta, mai rău de atât n-ai ce să păţeşti”, îmi spun. Dacă l-aș avea pe Ianțu în față, i-aș spune cu ochii închiși că merg mai departe – îmi place să risc și să văd ce e mai încolo.
Încep să alerg din nou. Întâi cu paşi mici, temători, atent la toate detaliile, ca un începător nesigur. După 400 de metri simt din nou câteva impulsuri vagi ale durerii, dar nu mă opresc – “Până nu mă va durea de nu mai pot să calc nu mă voi opri!”. Apoi, după un kilometru nu mai simt nimic şi mă bucur uimit de fiecare pas fără durere. Cu totul, încă 3 kilometri.
Am plecat spre casă uimit că puteam să merg fără să mai sufăr. M-am simţit fericit şi victorios, ca şi cum aş fi alergat 32 de kilometri cu un timp excelent.
A fost o duminică pe care n-o voi uita niciodată. Mi-o voi aminti atunci când voi crede iarăşi că totul s-a terminat. Până atunci, o voi aşeza între amintirile cu atâtea duminici frumoase. Duminici însorite, duminici de maraton. Duminici cu starturi şi finişuri, duminici cu mii de paşi.
În episodul următor vom vedea dacă duminica alergării fără durere a fost doar o întâmplare frumoasă sau începutul resurecţiei. Nici eu nu ştiu ce urmează, de aceea drumul spre Paris, plin de surprize, e și mai frumos.
Se construieşte primul Bike Park din România, la standarde de cupă mondială
După ce a câștigat finanțare Petrom, în cadrul campaniei Țara lui Andrei, proiectul Bike Park Postăvarul este tot mai aproape de realizare. Echipa de proiect a derulat până la momentul de față multiple acțiuni de atragere de finanțări, parteneri și sponsori, iar în paralel documentația a fost depusă la Primăria Brașov pentru obținerea avizelor și autorizațiilor necesare.
Traseele care vor alcătui bike park-ul au fost stabilite așa încât odată finalizate, să fie omologate UCI (Uniunea Ciclistă Internațională), urmând ca bike park-ul să găzduiască în viitor competiții internaționale importante.
Proiectul își propune să ofere un bike park cu toate facilitățile și să ofere publicului trasee la standarde de cupă mondială, astfel încât într-un termen de la 3 la 5 ani Bike Park Postăvarul să pună România pe harta bike park-urilor de renume din Europa.
“Cu Bike Park Postăvarul dorim să aducem mountainbiking-ul la el acasă. Pentru îndeplinirea acestui obiectiv, în primă fază, dorim să realizăm două trasee specializate: unul de „downhill”, de dificultate ridicată și unul de „flowline”, de dificultate ușoară, pentru a satisface toți practicanții acestui sport, indiferent de nivelul de pregătire. Proba de „downhill” presupune coborârea cu bicicleta, pe un traseu specializat în cel mai scurt timp, așadar traseul respectiv va urmări liniile reliefului și va conține elemente speciale care trebuie construite („kickere”, contrapante, elemente din lemn, trecători și altele). Traseul de „flowline” va fi mai lent, fără dificultăți tehnice deosebite, mai larg decât cel de „downhill”, fără elemente naturale periculoase. Acest traseu poate fi parcurs cu ușurință și de către amatori.”, spune Dan Pohrib coordonatorul proiectului și organizatorul competiției Playbike – On The Rocks.
Printre entitățile implicate până acum în proiect se numără până acum Devron prin DHS, RAP Group, Schaeffler România dar lista rămâne deschisă pentru companiile care doresc să își asocieze imaginea cu prima structură sportivă de acest gen din România.
Progresul proiectului poate fi urmărit în detaliu pe https://www.facebook.com/BikeParkPostavarul.
Bike Park Postăvarul este un proiect marca C.S. JOYBIKE și Asociaţia Bike’s Cool.
Clubul de ciclism JOYBIKE este o organizație non profit care are ca obiect de activitate “ciclism, triatlon, mountainbike și ski”. Până în prezent, clubul a organizat cu ajutorul sponsorilor și al partenerului Consiliul Județean Brașov mai multe competiții de mountainbike downhill în Brașov și a inițiat un concurs de ciclism școlar.
Asociația Bike’s Cool este prima formă de organizare din Brașov, destinată exclusiv copiilor și intereselor acestora în materie de ciclism, mișcare și mobilitate, în orașul lor. Scopul asociației este educarea copiilor, încă de la vârste fragede asupra importanței sportului, asupra avantajelor utilizării bicicletei ca mijloc de transport ecologic și nu în ultimul rând, asupra cultivării unui spirit competițional și de fairplay.
Cicloturism în Călăraşi – 5 trasee de şosea şi off road lângă Dunăre
Începând cu sezonul 2015, judeţul Călăraşi îşi deschide larg porţile atât pe uscat, cât şi pe ape. Veţi fi întâmpinaţi aici cu o reţea locală de trasee cicloturistice şi acvatice, întinsă pe o distanţă totală de aproximativ 200 km şi compusă din: 2 trasee cicloturistice pe şosea (C1 – 48km & C2 – 47km), 2 trasee cicloturistice offroad (C3 – 50km & C4 – 35km) şi un traseu acvatic, de pescuit, pe Dunăre (P1 – 18km).
UAT Călăraşi, prin intermediul proiectului european “Promovarea patrimoniului natural în zona Dunării călărăşene prin ecoturism”, finanţat de Programul Operaţional pentru Pescuit – POP 2007-2013 a ales să valorifice potenţialul deosebit al zonei, instituind 4 trasee cicloturistice. Acestea au fost realizate de Smart Atletic, împreună cu Asociaţia Cycling Romania (una dintre cele mai active şi mai apreciate asociaţii din România care promovează dezvoltarea cicloturismului) şi cu partenerii locali din Călăraşi care au avut un obiectiv măreţ: acela de a pune Călăraşiul pe harta cicloturistică a Europei.
200 de kilometri de trasee
Toate traseele au un grad scăzut de dificultate, fiind gândite într-un sistem de reţea locală. Astfel, ele vor fi accesibile pentru orice persoană care doreşte să petreacă de la câteva ore până la câteva zile în jud. Călăraşi. Distanţele sunt cuprinse între 35-50km şi traseele comunică între ele. Mai mult decât atât, cele două trasee de şosea (C1 şi C2) reprezintă o porţiune din cei 4500 de km ai magistralei cicloturistice EuroVelo 6, care leagă Oceanul Atlantic de Marea Neagră. Traseele nu sunt omologate Euro Velo, dar există această perspectivă.
Traseele sunt marcate şi semnalizate:
marcaje cu vopsea (litera “C” – simbolul internaţional pentru “cicloturism” + indicatorul traseului (C1, C2, C3, C4), însoţit de săgeţile de direcţionare – faţă, stânga, dreapta)
- marcajele cu panouri mici şi medii (unde se găseşte, pe lângă informaţiile importante despre traseu, şi harta)
Un element inedit este că fiecare traseu are un tur virtual care poate fi parcurs online de turişti, iar indicatoarele de pe trasee au integrate coduri QR. Daca vă opriţi în dreptul acestora şi le scanaţi, veţi fi direcţionaţi către pagina traseului respectiv, accesând informaţiile importante.
De asemenea, există şi o hartă interactivă cu traseele şi obiectivele turistice, producătorii locali pe care să îi vizitaţi, locurile de cazare, agrement, masă şi camping. Mai departe, fiecare traseu are o pagina dedicată, în care este descris în detaliu. Acolo veţi găsi şi coordonatele GPS, cu posibilitatea să vă descărcaţi track-urile (format .gpx si .k) dar şi sfaturi de călătorie pentru a evita eventuale neplăceri.
Traseu de şosea, de 48km, de-o zi sau de două, depinde de cât de mult timp aveţi în plan să petreceţi în această zonă. Descoperiţi coordonatele acestuia chiar pe site.
Este un traseu uşor, de 47 de km, profil plat, pe Drumul Naţional 31, care leagă Olteniţa de Călăraşi. Îl puteţi străbate în 4-7 ore, în funcţie de viteza cu care doriţi să descoperiţi locurile şi oamenii. Desigur, puteţi petrece chiar şi două zile aici, optând pentru una dintre posibilităţile de cazare la cort sau în gospodăriile localnicilor, bucurându-vă de o masă delicioasă şi poveşti din vremuri vechi şi noi la producătorii locali din zonă.
50km. Pe lângă Argeş, Dunăre şi Mostiştea. Veţi descoperi locuri minunate, veţi merge pe malul Argeşului până la vărsarea acestuia în Dunăre, continuaţi pe malul Dunării şi apoi, pe malul canalului Mostiştea-Dunăre. Pe traseu aveţi mai multe puncte de belvedere, locuri în care sunteţi la două pedale de Dunăre, locuri în care să campaţi sau să staţi la un picnic.
35 km offroad. Pe malul Canalului Mostiştea-Dunăre şi pe malul Dunării, spre Chiciu. Este un în următoarele variante de parcurgere: dinspre Dorobanţu (în continuarea traseului C3, Olteniţa-Dorobanţu sau a traseului C1, Căscioarele-Mânăstirea) sau dinspre Călăraşi (cu startul la Chiciu, după punctul de trecere cu bacul). În descrierea de pe site veţi găsi şi sfaturi importante de călătorie dacă vă aventuraţi pe acest traseu.
Traseu acvatic, pe Dunăre. Traseul începe din oraş, din Port (de pe malul Braţului Borcea, coborând în Parcul Central) şi, după aproximativ 20 km în care veţi naviga pe Braţul Borcea şi pe Dunăre, veţi ajunge într-un loc grozav, pe Insula Păcuiul lui Soare. Aici puteţi să vă încumetaţi în explorarea pădurii, în căutarea zidurilor vechii cetăţi bizantine Vicina, puteţi sta la plajă şi/sau puteţi încerca unul din cele 6 locuri de pescuit recomandate.
Toţi cei care iubesc plimbările pe două roţi în natură şi doresc să descopere traseele cicloturistice din Călăraşi sunt invitaţi la o tură ghidată pe trasee în data de 9 mai 2015. Evenimentul este planificat ca parte dintr-un proiect european – European Cycle Relay, pe traseul Olteniţa-Călăraşi , pe o distanţă de 70km.
**********
Mai multe detalii despre trasee, evenimente şi acţiuni speciale, puteţi urmări în secţiunea cicloturistică de pe site-ul smartatletic, pe site-ul www.turismcalarasi.ro și de pe pagina oficială de Facebook.
Silviu, Martin Adventures: “Îmi doresc să cresc în jurul nostru o comunitate de exploratori”
Silviu Martin este sportiv amator, antreprenor în serie și consultant cu experiență în zona de leadership, şi de curând a lansat un concept interesant de petrecere a timpului liber, o combinaţie de aventură, sport şi dezvoltare de abilităţi de conducere – Martin Adventures.
Silviu Martin
Pentru că sună adrenalitic toată treaba, l-am luat la întrebări:
De la ce a plecat idea Martin Adventures? Care e spiritul Martin Adventures?
De cand mă ştiu am fost pasionat de tot ce înseamnă călătorii, de explorare şi recunosc că am o curiozitate autentică legată de lumea în care trăim. Îmi aduc aminte că, în copilărie, devoram cărţile lui Jules Verne şi eram fascinat de ideea călătoriei, a expediţiei mai ales, dar nu doar a călătoriei fizice, peste mări şi ţări, dar şi a celei interioare.
De cele mai multe ori, eroul cărţilor trecea printr-o călătorie iniţiatică, avea parte de mai multe încercări iar, la final, descoperea ceva nou despre el. Ăsta este şi spiritul pe care vreau să-l insufle Martin Adventures. Îmi doresc să cresc în jurul nostru o comunitate de exploratori, de oameni pregătiţi să descopere lumea dar şi pe ei, în acelaşi timp, şi care să se lase inspiraţi de ceea ce întâlnesc.
Explică-ne puţin conceptul vostru, adventure leadership series. Care este expertiza ta în aceste zone?
Adventure Leadership Series (ALS) este cel mai nou proiect al nostru şi personal una dintre cele mai mari încercări pe care mi le-am asumat. Pe lângă turele de aventură inspiraţionale pe care le derulez în România, prin ALS îmi doresc să găsesc acei oameni pasionaţi de outdoor, de sport dar şi de dezvoltare personală. Sunt acele persoane, viitori sau actuali leaderi în comunităţile lor – fie că vorbim de job, prieteni, sau colegi de antrenament- care vor să învete şi să practice competenţe de leadership într-un mediu real.
Adventure Leadership Series înseamnă 5 ieşiri în natură, fiecare dintre ele organizate în jurul unei activităţi: alpinism, mountain biking, supravieţuire, kayaking şi sailing. Printr-o combinaţie de activităţi outdoor şi ghidare din partea unui coach cu experienţă, susţinem fiecare participant să devină acel leader care îi inspiră pe cei din jur, fie că o face în business, familie sau grupul de prieteni. În plus, testăm limitele participanţilor şi îi susţinem să-şi depăşească zona de confort.
Suntem o echipă multi-disciplinară, cu o bogată experienţă în tot ce înseamnă acest mix de adventure + leadership. În echipa de bază îl avem pe George Bragadireanu, leadership coach acreditat internaţional, pe Laura Martin, consultant cu 8 ani de experienţă în zona de dezvoltare şi învăţare şi nu în ultimul rând, pe mine, antreprenor în serie şi consultant cu 8 ani experienţă, în ceea ce înseamnă identificarea, selectarea şi dezvoltarea persoanelor cu potenţial de leadership.
Laura Martin
În plus, la fiecare dintre tabere lucrăm cu oameni foarte buni tehnic pe domeniul lor, fie că vorbim de alpinism montan (Fane Tulpan), MTB (Marc Sandu) sau supravieţuire (Florin Pop-Vancea). Nu în ultimul rând, dacă adunăm experienţa noastră, de amatori, ce-i drept, în echipă avem, fără să exagerez, zeci de concursuri de tot felul: de la Ironman şi Half-Ironman, maraton şi ultra-maraton montan şi de şosea, şi până la maratoane de înot, duatlon sau concursuri de aventură.
Cum arată această piaţă în acest moment în România? Leadership şi dezvoltare personală prin sport.
Cred că suntem la început şi e devreme să vorbim despre o piaţă propriu-zisă. Vor mai trece ani până când vom avea companii care să spună că se ocupă cu succes doar cu asta. Cred că avem o piaţă destul de dezvoltată de team-building dar noi ne propunem altceva.
Uneori mai glumesc cu cei cu care vorbesc despre Adventure Leadership Serie că ceea ce oferim noi este ca un team-building dar fără partea de fun. Cum a spus unul dintre participanţi despre una dintre experienţe: “Silviu, the suffering is included”. Ca să îţi dau doar un exemplu, programul este unul intens, de aproximativ 14 ore în fiecare zi, cu o agendă echilibrată pe toate cele 3 zone: outdoor, sport şi leaderhsip.
Cine este în target?
Oamenii care cred că vor fi cei mai atraşi sunt cei care acum îşi construiesc profilul de leader, undeva în jurul vârstei de 30 de ani, pasionaţi de mişcare, dornici să se testeze şi să evolueze, însetaţi de cunoaştere, cărora nu le e teamă de o trântă cu limitele şi zona lor de confort.
Ce destinaţii româneşti promovaţi?
Destinaţiile variază destul de mult de la un Camp la altul, în funcţie de sportul specific pe care ne concentrăm. De exemplu, pentru Mountaineering Adventure Camp, locaţia aleasă a fost Bâlea, pentru cea de MTB, Câmpulung-Muscel, pentru Survival Adventure Camp, Munţii Apuseni iar pentru Kayak Adventure Camp, Delta Dunării. Pentru sailing, ne propunem o locaţie mai exotică, cel mai probabil în Marea Mediterană.
Ce planuri aveţi pentru 2015?
În 2015, în ceea ce priveşte Adventure Leadership Series, vrem să confirmăm că într-adevăr există persoane interesate de ceea ce propunem noi şi să şi îi găsim pe aceşti pionieri dispuşi să ni se alăture în această călătorie de explorare.
Legat de viitorul imediat, următoarea ieşire va fi Mountain Biking Adventure Camp, Campulung, 2 -5 Aprilie, unde vom fi alături de Marc Sandu – un ciclist cu mai mult de 60 de concursuri XC/maraton la activ şi de George Bragadireanu – coach cu experienţă şi acreditări internaţionale.
Drumul spre Paris. Jurnal (III): Cum am făcut pace cu durerea
Am mai tăiat încă o săptămână din calendar. Parisul e tot mai aproape, iar eu am descoperit că pot trăi cu durerea. Am ajuns să mă supun și s-o accept. Pot conviețui cu ea. Asta nu înseamnă că am abandonat lupta, ci am trecut la alt nivel, cel al înţelegerii.
Mi-a luat mult timp să înţeleg că uneori, oricât ai înfrunta durerea, ea nu va dispărea. Va fi mereu acolo. Tot ce poţi face e să schimbi modul în care te raportezi la ea: o înfrunţi cu toată forţa, o loveşti cu toată furia, o deteşti, o priveşti cu teamă, o sfidezi cu convingerera că o vei alunga. Dar în cele din urmă, când orice ai face, ea stă acolo ca în prima zi, neschimbată şi neînduplecată, simţi că nu mai are rost să te temi. Te obişnuieşti cu ea. O iei după tine în fiecare zi, face parte din tine. Ajungi s-o respecţi.
“Hai să alergăm niţel”, îi spun în gând, încercând s-o împac pentru câteva ture. Nu pot s-o păcălesc, după trei kilometri îşi face “numărul”. Şi atunci mă retrag. Am făcut un armistiţiu: eu alerg puţin, iar ea nu mă mai atacă mişeleşte. Am început s-o cunosc, s-o primesc ca pe ceva necesar, să mă ridic deasupra ei îndurând. Nu mai am încotro.
N-am cum să fug de ea – acum este umbra mea şi stă lipită de mine, oriunde m-aş duce. Aşa că trebuie să fiu realist și să mă adaptez la situația de faţă. Sunt într-un picior, n-am mai alergat 10 kilometri legaţi de aproape două luni, un semi mi se pare acum cât un marathon.
Dar simt că am depăşit teama de necunoscut şi trăiesc cu un amestec de curiozitate şi nerăbdare startul de la Paris. S-ar putea să fiu inconştient, s-ar putea să fi ajuns în punctul în care nu mai am nimic de pierdut. Mai rău de atât nu putea fi decât să mă accidentez chiar acum, după o pregătire ca la carte – atunci da, aş fi suferit ca un câine, pentru că ar fi fost nedrept.
Dar acum, după aproape două luni de târît prin pustiul neputinţei, simt că am scăpat de teama de eşec. Da, am şanse mici să termin cu bine maratonul ăsta. Toate regulile jocului spun că o voi da în bară şi că voi colecţiona primul meu DNF – Did Not Finish. Coşmarul oricărui maratonist e pe cale să mă înghită şi pe mine. Dar, cumva, sunt împăcat cu situaţia. O înţeleg, dar nu mă predau. Dacă ar fi aşa, nici nu m-aş mai prezenta la start, la ce bun?!
Cumva, în mine s-a instalat o linişte neaşteptată. Nu mai am presiune, nu mai am obiectivul celui mai bun timp personal, nu mai am nici măcar aşteptarea de a ajunge la finish. Orice e posibil, iar eu mă simt liber. Da, voi alerga liber!
Niciodată n-am alergat cu adevărat liber la un maraton, de fiecare dată am tras cât am putut de tare pentru un rezultat mai bun. Acum voi adopta o tactică nouă: “Ce-o fi o fi”. O ştiaţi pe asta? Eu nu. E singura care mi-a mai rămas şi nu-mi displace. Simt că e o aventură în necunoscut, e un test inedit şi rămâne de văzut cum îl voi încheia.
Dar un lucru îl ştiu sigur şi îmi dă curaj: de fiecare dată când cineva m-a subestimat sau am simţit că mă confrunt cu ceva care mă depăşeşte, tot ce ceea ce ar fi trebuit să mă înfunde – disperarea, panica, stresul – m-a împins de la spate şi m-a făcut să-mi adun toate forţele.
N-am multe maratoane la activ, ăsta va fi abia al cincilea, dar din puținul pe care l-am învăţat din toată nebunia frumoasă a alergării un lucru mi-a intrat bine în cap: fiecare cursă are povestea ei. De asta e frumoasă alergarea, pentru că niciodată nimic nu este la fel. Uneori poate să-ţi iasă prost, oricât de bine te-ai pregăti, alteori poţi găsi resurse nebănuite şi te trezeşti că devii un soi de… Birdman – îţi iei zborul şi simţi că nimic nu te mai poate opri. Desigur, dacă nu te antrenezi ai şanse uriaşe să muşti din ţărână, dar e interesant că nici dacă o faci nu ai garanţia că nu vei da greş, tot ce poţi face e să reduci marja de risc. E ca-n viaţă.
Mă simt ciudat: pentru prima oară mă voi prezenta nepregătit la marele examen. Accidentarea de la genunchi nu m-a lăsat să fac nici 10% din planul de antrenament. Mai rău, în fiecare zi am dovezi că am involuat: obosesc ușor, mă dor bicepșii după doar trei kilometri alergați, nu reușesc nici să scap de surplusul de greutate acumulat. Mi-ar prinde bine să dau jos vreo două-trei kilograme ca să reduc un pic sarcina pe genunchiul dureros, dar dacă nu mai alerg vârtos, cum obișnuiam, rezultatul e greu de obținut.
După cinci zile în care am luat antiinflamatoare care mi-au cam ciuruit stomacul nu mai am nevoie să mănânc atât şi nu mai bat drumul spre frigider după ora 20.00. Mai sunt trei săptămâni până la Paris, teoretic am timp să mai slăbesc un pic.
În plus, pe 1 aprilie am programare pentru analize. Trebuie să le fac ca să primesc avizul medicului, fără parafa lui nu primesc numărul de concurs. De vreme ce nu mai alerg ca înainte, nu mă aştept la rezultate excepţionale, dar cred că voi lua fără probleme o “notă de trecere”.
Până atunci, voi merge din nou la doctor şi vom vedea ce e de făcut cu genunchiul meu drept. E posibil ca diagnosticul, miozita de muşchi femural, să necesite mai mult timp de refacere. Dar mă gândesc că şi printr-o minune, dacă m-aş trezi mâine şi nu aş mai simţi durerea, tot ar fi prea târziu pentru a mai recupera pe plan sportiv.
Mi-am pierdut cadenţa, rezistenţa, suflul. Ar fi ca şi cum elevul care a bătut mingea toată vara vrea să dea gata un vraf de cărţi nesuferite în noaptea de dinaintea examenului de Bacalaureat. N-ai cum să îngraşi porcul în ajun, singura şansă e să pici pe subiect. Dar în cazul meu subiectul nu se schimbă: 42 de kilometri rămân tot 42 de kilometri. Singura mea şansă e să-i înfrunt încet, pas cu pas, şi armistiţiul cu durerea să dureze. Sau va fi război.
Herbalife Braşov Triathlon 2015 – liber la înscrieri!
Astăzi s-au deschis înscrierile la Herbalife Braşov Triathlon! Competiţia se va desfăşura pe 19 iulie şi este dedicată tuturor pasionaţilor de înot, ciclism şi alergare. Concursul vine cu un concept inovativ, cu multe noutăţi şi surprize pentru toţi participanţii care vor lua startul în oraşul din inima Transilvaniei.
Herbalife Braşov Triathlon este o competiție cu un caracter unic printre concursurile de triatlon din România și din țările învecinate, atât prin gradul de dificultate al traseului și frumusețea acestuia.
”Triatlonul Braşov a devenit un eveniment de referinţă în calendarul competiţiilor de triatlon din România reuşind să treacă testul primelor două ediţii. Începând cu anul acesta, ne-am asociat cu două organizaţii puternice, Herbalife şi Clubul Sportiv Smart Atletic, care vor ridica valoarea şi nivelul de organizare al evenimentului”, declară Alex Enache, organizator al competiției Herbalife Braşov Triathlon.
Înscrierile sunt deschise atât celor care se află la primul lor triatlon, cât și celor mai competitivi. Participanții pot opta între probele individuale sau de ștafetă, iar distanțele sunt:
- triatlon individual şi ştafetă sprint: 500 m înot + 27 km bicicletă + 4 km alergare
- triatlon individual şi ştafetă olimpică: 1500 m înot + 47 km bicicletă + 8 km alergare
Anul acesta sunt disponibile 300 de locuri la probele individuale şi 50 de locuri la ştafete. Traseul este unul cu totul deosebit, zona de start fiind situată în zona Codlea, proba de bicicletă va trece prin Poiana Braşov, iar finishul va fi în centrul istoric al oraşului – în Piaţa Sfatului (între Biserica Neagră şi Biserica Muzeu), cu trecere pe lângă zidul cetăţii vechi şi Bastionul Ţesătorilor, pe sub Tâmpa.
Noutățile acestei ediții le găsiţi pe site-ul brasovtriathlon.ro/ și pagina de Facebook a evenimentului.
Competiţia este organizată de Asociaţia Şapte Scări Braşov, în parteneriat cu Clubul Sportiv Smart Atletic, două organizaţii cu experienţă în dezvoltarea de evenimente sportive de masă.
Drumul spre Paris. Jurnal (II): Am fost la medic cu genunchiul!
Toni Dumitru
S-a mai dus o săptămână şi eu bat pasul pe loc. Am crezut că va fi etapa în care voi demara decis pe drumul spre Paris (episodul 1, aici), dar se pare că am un ghinion teribil: nu reuşesc să mă antrenez deloc, iar apropierea maratonului îmi dă emoţii. Dacă tai din calendar săptămâna care se încheie în ziua startului, pe 12 aprilie, mai rămân doar 21 de zile în care ar trebui să fac măcar o alergare de 30 de kilometri. Şi eu nu izbutesc să trec de 5!
După o lună de stat, durerea de picior părea uitată. Mai mult mă durea capul de nervi că după atâta timp pierdut cu accidentarea, m-a lovit o gripă cruntă. Nu vreau să fiu fatalist, dar pur şi simplu nu pot să nu observ că tot timpul mi se întâmplă câte ceva care mă împiedică să mă pregătesc pentru maratonul ăsta. Parcă ar fi un blestem!
Chiar nu eram pregătit de boală (cine poate fi?) mai ales că în ultimii trei ani, de când alerg, nici guturai n-am avut. Mă lăudam cu o imunitate ridicată, plesneam de sănătate şi îmi plăcea să glumesc că virusurile se sperie de mine. Coincidenţă sau nu, exact în perioada în care n-am mai putut să alerg gripa s-a cuibărit în mine şi şi-a făcut damblaua o săptămână. Am crezut că am gripă aviară combinată cu porcină – trei zile am tuşit şi mi-am zdruncinat plămânii. Şi pe deasupra, mi-a clătinat zdravăn moralul. prea devreme, “protejându-mă” de o recidivă. Pe naiba! “M-a protejat” de n-am mai putut…
Când tusea a început să se înmoaie, iar eu am reuşit “să văd din nou color”, m-am enervat: nu mai rezistam fără alergare. Trecuseră cinci săptămâni de când m-am oprit – dacă nu făceam nimic săptămâna asta, pe urmă nu mai conta, ar fi fost prea târziu. Nu poţi avea doar condiţii ideale pentru a alerga. Uneori, pur şi simplu trebuie să te răzvrăteşti împotriva sorţilor potrivnici, oricât de greu ar fi.
Lunea trecută am început promiţător, cu 5 kilometri în 30 de minute. Am preferat pământul cu iarbă de pe digul de la marginea oraşului meu, Slobozia, pe malul râului Ialomiţa – deşi e o suprafaţă cam accidentată, m-am gândit că e bine să evit asfaltul la început. Am intrat mai uşor decât mă aşteptam în ritm, dar la un tempo de 6 minute pe kilometru m-am simţit excelent, iar piciorul a lucrat bine. Pe ultimii 500 de metri mi s-a părut că dă semne de oboseală, dar m-am oprit la timp. Am trăit din nou libertatea şi mulţumirea pe care alergarea ţi le oferă. Cât de mult mi-a lipsit alergarea!
A doua zi am făcut stretching în casă, cu atenţie la mişcările de flexare a piciorului. Totul a fost în regulă. Încep să cred că nu e totul pierdut.
Miercuri am făcut iar 5 kilometri, de data asta în parc, pe asfalt. Am alergat mai încet, cu 7 minute pe kilometru şi nu s-a aprins niciun senzor în bord. Dacă totul merge bine, în weekend mă gândesc să cresc distanţa la 15 kilometri, evident pe un ritm easy.
Joi am venit la redacţie, în Bucureşti, unde lucrez. Şi în timp ce-l ascultam pe “profesorul” meu de alergare, Emi Isailă, care-mi prezenta încântat noul lui ceas pentru triatlon, am făcut o mişcare care m-a secerat: durerea a reapărut brutal. Schimonosit de durere, m-am târît spre biroul meu, am luat un ibuprofen şi, cu inima sfărâmată, mi-am jurat că a doua zi mă voi duce la medic.
Cam aşa arată genunchiul meu sărăcuţul:
Am oroare de doctori, dar acum mi-e mai teamă de durerea asta duşmănoasă care s-a întors când mă aşteptam mai puţin. Nu-i de joacă!
De ce mă doare piciorul? Când o să-mi treacă durerea? Cum scap de ea? Calm, domnul Constantin Pitea, un medic experimentat, bonom, cam la 60 de ani, specializat în medicină sportivă, îmi răspunde la toate întrebările şi mă asigură că nu e atât de grav cum credeam eu. După câteva verificări de rutină, îmi spune diagnosticul: miozită a bicepsului femural – o întindere a muşchiului care ajută la îndoirea piciorului.
Dacă ar fi fost ligamentul colateral exterior, cum credeam eu, aş fi avut dureri atroce, îmi spune doctorul în timp ce îmi scrie reţeta. Voi lua antiinflamator, Ketorol şi Clorzoxazon, de trei ori pe zi. Deocamdată, mă asigură el, nu e nevoie de proceduri, în două-trei zile ar trebui ca durerea să cedeze, inclusiv la nivel lombar, unde am probleme mai vechi. Şi trebuie să o iau din nou de la zero, încet, cu alergări uşoare de 2-3 kilometri. Paşi mici şi răbdare.
Medicul mi-a ridicat moralul. În două ore după ce am ieşit pe uşa cabinetului eram din nou pe dig, încercând o alergare uşoară pe pământ şi iarbă. Mai mult de un kilometru n-am reuşit – durerea muşca din picior până sus, spre şold. Seara voi lua prima porţie de pastile.
E momentul în care realizez că după o lună pierdută aiurea am ajuns acolo unde ar fi trebuit să încep: la medic. Doar frica mea copilărească de doctori m-a făcut să pierd timp preţios, crezând naiv că mă pot “repara” singur. Evident, am greşit; uneori sunt atât de imposibil încât nici eu nu mă mai înţeleg.
Am pierdut timpul degeaba, dar proiectul Paris continuă. Cu durere, cu chin, cu frământări.
Testez. Am aflat ce potential sportiv am, la Centrul Super Fit (I)
Pot să spun cu mâna pe inimă că unul dintre magazinele de dulciuri pentru oamenii care fac sport este un centru de testare a performanţei sportive! 🙂 Eu una abia am aşteptat să ajung la Şerban Damian, nutriţionist sportiv şi cel care a lansat Centrul de nutritie sportivă Super Fit , unde am aflat ce n-am ştiut niciodată: ce VO2 maxim am (sunt sigură că vorbesc pe limba voastră :), dar povestim oricum imediat despre asta), care sunt zonele mele de antrenament în care ard grăsimile şi cele în care îmi îmbunătăţesc forma sportivă, ce procent de grăsime am în corp, la ce risc de boală sunt expusă în cazul unui efort de mare intensitate, cum face inima mea faţă la efort şi alte dulcegării cu care ne condimentăm viaţa sportivă! 😀
Sunt indicatori fundamentali pentru un sportiv (fie el şi amator), pentru că aceşti parametri fiziologici te ajută să îţi construieşti planul de antrenament special pentru tine şi capacitatea ta. Nu cred în programele generale de pregătire, suntem atât de diferiţi!
Eu sunt un amator atipic – nu am folosit o centură de puls, doar un ceas cronometru, care mi-a arătat distanţa şi viteza, şi aia a fost. Eh, lucrurile se vor schimba, acum că am discutat mai multe cu Şerban şi am aflat atââât de multe lucruri despre mine că m-am speriat! J Unul dintre ele este că nu am avut niciodată 1, 70 înălţime, ci mai puţin :). Nu e niciodată prea târziu să afli.
Şerban este nutriţionist sportiv şi a lansat relativ recent acest laborator modern pentru testare sportivă, unde vin nu doar sportivi, dar şi oameni care îşi doresc să slăbească, într-un mod sănătos, printr-o formulă de nutriţie şi mişcare.
Aşa. Am trecut cu bine peste electrocardiogramă şi puls, şi am făcut iniţial testarea cardiometabolică, care îţi dezvăluie, printre altele, rata metabolismului în repaus – exact, consumăm energie şi când stăm pe loc, iar aici, în poza asta, în care pare că dorm, asta făceam, consumam energie în repaos! 😀
Sigur că aveam centura de puls pe mine, şi ea transmitea toate informaţiile astea către computerul ăla de bord, sau cum s-o chema :D.
Analiza asta cu nume ciudat scoate la iveală parametrii pe baza cărora se va construi planul de antrenament (sigur, în funcţie de ce îţi doreşti, eu am trecut acolo program sportiv de performanţă; pentru amatori, aş completa, dar nu era disponibilă definiţia :)).
Tot pe baza acestei analize se face şi regimul alimentar personalizat, şi tot în funcţie de ce anume urmăreşti – să slăbeşti, să te îngraşi :D. Într-o zi, dacă nu fac nimic, eu consum 1 530 de kilocalorii. Sună bine, păcat că nu mă ajută să slăbesc treaba asta. Pentru că aduc în corp prin alimentaţie mult mai mult decât ce consum.
A urmat partea mea favorită, testarea la efort, pe praguri. Am pornit alergarea pe bandă, cu acest tub care mă face să arăt ca un extraterestru, prin care am respirat doar pe gură. Nu e tocmai plăcut, dar începe să te deranjeze cu adevărat doar după ce ajungi la un nivel în care cam gâfâi. Lucrurile funcţionau cam aşa: eu alergam cam 2 minute pe o anumită viteză, apoi luam tubul şi alergam iar vreo 2 minute aşa, apoi Şerban prelua tubul iar calculatorul înregistra valoarea oxigenului expirat de mine în timpului efortului. Urma o sesiune similară, dar cu creşterea vitezei cu 0, 5.
Ce să spun, am pornit pe bandă de la viteza 6. Da, eram răcită, dar, cum v-am mai povestit, mai ales neantrenată. Aşteptam cu mult interes momentul precizat de Şerban, acela în care valorile mele de pe computer vor arăta când am ajuns la efortul de mare intensitate. Că asta era cheia stabilirii acestui VO2 maxim, despre care spuneam la început. VO2 max este volumul de oxigen maxim expirat în aer iar valorile lui sunt diferite de la o persoană la alta. Cu cât este mai mare limita de sus cu atât capacitatea de efort a persoanei este mai ridicată. Deci ai mai mult potential sportiv, cum ar veni.
Ok, totul stabilit, am alergat ca un şoricel şi mi-am impus să rezist cât mai mult posibil. Pe la viteza 11 deja eram transpirată, pe la 11 jumătate mă întrebam deja dacă nu e cazul să mă opresc. La 12 fără un sfert simţeam că sunt cam praf, iar când am ajuns la 12 l-am auzit Pe Şerban spunând: acum am intrat în zona de efort maximal, rezistă! Apoi eu am făcut semn că distracţia s-a încheiat pentru mine, şi după două minute mă opream, cu pulsul ajuns undeva la 196 şi cu un oxigen expirat în aer care ar fi putut deschide fereastra, dacă nu era deschisă deja.
Cam aşa arată schema mea de metabolism energetic pe parcursul testării.
Concluzia: sunt cam ieşită din formă şi corpul meu consumă multă energie chiar şi la viteze rezonabile, cum ar fi 10 km la oră.
Vestea bună cred este că am un VO2 maxim destul de ok. Valoarea lui este 39, 8 şi la grupa mea de vârstă, feminin, este la finalul secţiunii exceptional şi se îndreaptă furtunos (fără două procente) către superior, care începe de la 40.
Pare ok, şi partea frumoasă este că prin sesiuni de intensitate acest simpatic VO2 maxim poate creşte.
Am aflat şi care sunt zonele de antrenament optime pentru mine, şi, mai ales, la ce puls în efort încep să ard depozitele de grăsime. Le împărtăşesc cu voi:
Şerban mi-a prescris şi un plan de antrenament pe alergare, pe c are l-am început deja, şi parcă parcă încep să ies din depresia sportivă şi vine primavara şi pe strada mea. Vă ţin la curent cu evoluţia, ăsta e abia episodul 1 din noua mea viaţă! 🙂
Andreea Crivoi : „Cred că mă număr printre cei care suntem făcuți pentru sport”
Am început să fac sport, mai bine spus mișcare, la 5 ani. Am primit atunci prima tricicletă, care nu era cu roți ajutătoare așa cum le cunoaste toată lumea, era o tricicletă cu trei roți, toate de acceași dimensiune – groaznic – multă muncă la pedalat și fără spor.
Mișcarea sub toate formele mi-a plăcut de la început. Am practicat la Casa Pionerilor gimnastică, unde profesoara a chemat-o pe mama să îi spună că ar fi cazul să acorde mai multă atenție și să mă îndrepte spre acest sport. După un vot 2:1 și un consiliu acasă, a învins cartea :).
Am învățat să înot foarte repede, practic nu am avut nevoie de colac și înotatul meu presupune și astăzi scufundările, atunci libere, astăzi cu cei de la Scubadiver. Cred că mă număr printre cei care suntem făcuți pentru sport, este singurul moment când mă regăsesc.
Pașii m-au îndreptat către sport în orice moment dar se ajungea mai mereu în acest punct, de exemplu – în ultima clipă părinții sunt informați de profesorul de educație fizică despre faptul că urmează să plec în cantonament deoarece am rezultate foarte bune și de fiecare dată votul alor mei a fost 2:1, adică NU.
Am practicat constant (de trei ori pe săptămână) baschet în perioada 1997-2005 până am reușit să fac ruptură de ligamente și a trebuit să uit orice sport cu stop pe picior.
Îmi amintesc că la început…
Am reușit să obțin prima bicicletă „adevărată”, un Pegas care se desfăcea la mijloc și avea niște „robineți” albi ca la chiuvetă, pentru a putea fi transportată în porbagaj. Era premiul alor mei pentru mine, de la sfârșitul clasei I, la vârsta de 7 ani, pentru că luasem coroniță.
Prima mea competiție ….
În același an când am primit tricicleta am participat și la primul meu concurs pentru copii, unde am ajuns la finish pe locul trei, o cumplită dezamăgire și jenă față de ceilalți concurenți, care nu aveau monstrul meu pe trei roți :). Acest loc trei aproape că m-a marcat toată viața și mi-a fost frică de el indiferent în ce domeniu. Tatăl meu obișnuia să mă încurajeze cu „ești cea mai bună dintre cei slabi și cea mai slabă dintre cei mai buni”.
Am reușit bineînțeles tot un loc trei J pe țară la ski, în anii ‘80, un copil apărut de nicăieri care nu mergea la cantonamente, care se „antrena” în spatele blocului, coborând și urcând un dâmb.
Eram foarte mandră când la atletism terminam prima pe școală și pe oraș sau când în concursurile de „circulație rutieră”, la capitolul bicicletă obstacole eram mereu prima în orașul meu.
Copilăria a culminat cu proba de la Bacalaureat, când toți din clasa mea am decis să alegem ca probă educația fizică în defavoarea fizicii, în semn de protest pentru cei care au pus aceste materii în aceeași categorie și țin minte că am reușit atunci cel mai bun punctaj din liceu (fete și băieți) la săritura de pe loc – 2,25m. (Aprecierile răutăcioase nu s-au lăsat așteptate – o colegă m-a făcut „capră comunală” :))
O experiență de neuitat este cea din 2007, când împreună cu soțul meu am traversat Tirolul, din Sudul Gemaniei Scharnitz până în Nordul Italiei Trentino, în cinci zile, cu bicicletele MTB.
Transtirol
Antrenamentele mele …
Am facut și ski tot de la 6 ani, îmi aminesc că în ziua în care am învățat să stau pe schiuri am skiat atât de mult că a doua zi nu puteam să merg și tatăl meu a trebuit să mă poarte în brațe toată ziua :). Așa am făcut cunoștință cu prima mea febră musculară. Skiurile erau de lemn, cu călcâiul detașabil și doar partea din față era fixă; am urcat și am coborât drumul de la Cabana Cheia până în Gura Humorului până în noapte, de aici cred că mi-a rămas plăcerea de azi de a folosi skiul de ture și nu cel de coborâre.
Așa numitele antrenamente și mă refer aici la bicicletă, le făceam zi de zi, dimineața înante de a merge la facultate; în weekenduri, când prietenii mergeau „la grătar” cu mașinile eu veneam cu bicicleta; în România acelor ani cultura sportului nu pătrunsese la noi, astfel că o femeie sportivă era o apariție, așa că primeam mereu comentarii sau aprecieri răutăcioase.
Este o imensă bucurie pentru mine că începând cu anul 2007 am observat o schimbare de mentalitate, iar astăzi există concurență în plan sportiv și în rândul femeilor, și nu doar simplu fapt că participă le asigură un loc pe podium.
Primul meu loc 1 la MTB a fost cel din 2009 la Padina, o surpriză pentru mine cât și pentru colegii mei de echipă de la acel moment, care m-au adoptat imediat. (Bikersteam)
Padina Fest 2009, primul concurs, primul podium
Nu pot să spun că am avut parte de antrenamente dar am alergat mult la început pe MTB până într-o zi când am primit pentru 3 zile o bicicletă Rabo Bank Test, de la GIANT. Cel care a făcut acest gest, Dan de la Giant, a spus: „Andreea, ai să ai o revelație!”. Și așa a fost, parcă mă împingea cineva de la spate așa cum se face la start la velodrom, este o senzație nemaipomenită; așa am parcurs 300 km în trei zile și pot să spun că acesta a fost primul meu antrenament adevărat.
Din păcate la acea vreme toți practicam acest sport fără prea multe cunoștințe, munca nu te lăsa să ai parte de un atrenament bine organizat iar concursurile din weekend ajungeau să se transforme în antrenamente.
Sportul meu preferat este
Nu cred că am un sport anume preferat, le practic pe toate, în egală măsura cu bucurie, ori de cate ori am ocazia, și fiecare din ele îmi face viața fericită – ciclism, scufundări, schi tură, alergare. Pe toate le-am practicat cu pasiune și am reușit să obțin rezultate bune în concursuri.
Ce mai pregnantă amintire dintr-o cursă este Ploiești – Road Grand Prix – când am participat la categoria mea de vârstă cu băieți ;).
Competiția mea preferată a fost Geiger, tura lungă, 100 km. Astăzi este Velothon Berlin șosea.
Velothon Berlin 2014
Cea mai mândră am fost de terminarea cursei de 100 km MTB de la Sibiu – Geiger, chiar dacă au existat controverse în rândul organizatorilor și au decis să nu mai organizeze această distanță pentru fete. Dar și de Trofeul Muscelului, tura lungă.
De fapt toate concursurile, fie ele de ciclism, alergare montană, maraton, urcare scări îmi dau un sentiment de fericire, terminarea cursei este practic momentul plin de adrenalină care te îmbată cu o multitudine de sentimente strânse în timpul cursei – speranță, deznădejde, fericire, temeri, bucurie, satisfacție. Pentru acea clipă particip, pentru ea sunt acolo.
Prietenii mei spun că știu să trăiesc.
Am aflat despre mine că…
Chiar dacă mereu am spus că nu am instinct de luptător, am descoperit că de fapt îmi place să înving 😉
Sportul imi eliberează mintea și mă face să mă simt liberă. Nu știu dacă LIBERĂ e cuvântul bine ales, dar cred că știți la ce mă refer atunci când simți vântul în față, când ești în natură, doar tu cu tine.
Am învățat însă să nu fiu egoistă și împart cu mare bucurie aceste sentimente împreună cu echipa din care fac parte, Club Sportiv Adrenalina; particip cu gândul și sufletul alături de ei, sufăr sau sunt fericită pentru rezultatele lor. Cred că acest sentiment nu îl descopeream fără colegii mei și îmi aduce cea mai mare satisfacție.
Obiectivul meu în 2015 este să am curajul de a combina cel puțin două discipline sportive într-un cadru competițional organizat și să gust din nou Adrenalina!! 😉
Dacă ar fi să recomand ceva din experiența mea, aș spune să nu faceți ca mine, antrenându-vă doar la concurs; documentați-vă, cereți ajutorul sportivilor de performanță și îndrumarea specialiștilor atunci când practicați orice fel de sport.
