Ultima săptămână de înscrieri pentru “Cu bicicleta la mare 2015”
“Cu Bicicleta la Mare 2015” presupune parcurgerea distanței de 300 de km dintre București și Năvodari în două zile: 25 și 26 aprilie. Aventura este o expediție și o tradiție în același timp, începută în 2007 de Lucian Mîndruță, împreună cu un prieten, Cristi. Niciunul nu mai făcuse un drum atât de lung, așa că a fost cu emoții prima oară. Dar au făcut-o pentru că și-au dorit să demonstreze că amatorii, cu ceva antrenament, pot ajunge la mare de 1 Mai cu bicicleta.
De atunci mii de oameni ne-au întovărășit în această expediție anuală. Nu e o cursă. E mai degrabă un exercițiu de solidaritate în depășirea propriilor limite. Un marș. Unul de amatori. Nu acceptăm concursuri și eroisme, pentru că toată lumea trebuie să ajungă întreagă și, pe cât posibil, fericită, spune Lucian Mîndruță..
Data limită când se mai pot face înscrieri pentru evenimentul din acest an, pe pagina www.cubicicletalamare.com , este 17 aprilie.
Pedalăm în coloană, 1-2 persoane în lățime, sa nu încurcăm traficul, cam un kilometru și ceva în lungime. Suntem însoțiți în permanență de echipaje de poliție, avem mașini de asistență în față și în spate. Avem Salvare și un număr de urgență la care puteți suna oricand. Un autocar și un tir în spatele coloanei, în care se urcă cei mai obosiți. Există și o mașină de service pentru biciclete, care rezolvă majoritatea problemelor tehnice.
Anul trecut am fost mai bine de 450 de oameni la start. Ce fel de oameni? De tot felul. Cicliști de 25 de ani care fac 5.000 km pe lună. Veterani de 75, care se țin după mașini în timpul liber, pe drumul spre Giurgiu, adaugă Lucian Mîndruță.
Taxa de participare este de 290 lei/persoana si conține pachetul cu produse de la sponsori, o noapte de cazare în Amara cu cină și mic dejun, transportul de întoarcere în București cu autocare și camioane pentru biciclete, asistența tehnică și puncte de alimentare pe traseu.
Drumul spre Paris. Jurnal (VIII): Trei zile până la start
de Toni Dumitru
Intru pe site-ul maratonului şi nu-mi vine să cred: mai sunt 3 zile până la start! 3 zile până când mă voi trezi în zori, îmi voi pune pantofii în picioare, voi lega şireturile cu mare grijă şi mă voi îndrepta spre start. O aventură grea, teribil de întortocheată, care a început în urmă cu aproape un an, plină de peripeţii, de emoţii şi de învăţăminte.
La capătul acestui periplu intens, simt că indiferent cum se va termina cursa de duminică, am câştigat deja. Mă voi bucura de o experienţă extraordinară, voi alerga din nou la un maraton important şi voi fi înconjurat de oameni frumoşi. Ce altceva aş putea cere mai mult? O medalie, desigur 🙂 E o recompensă frumoasă şi mă voi strădui să o câştig.
Primesc tot mai multe mesaje de susţinere. Oameni pe care îi cunosc sau persoane străine îmi urează succes şi mă încurajează. Le mulţumesc puţin stânjenit; toţi sunt siguri că va fi bine, iar eu mă zbat să descâlcesc un ghem de tot felul de “dacă”: Dacă nu mă vor ţine picioarele? Dacă voi începe prea tare? Sau prea încet? Dar dacă mă va copleşi oboseala? Ştiu bine de ce îşi arată colţii demonii îndoielii, ştiu că lipsa testului de 30 de kilometri îmi subminează încrederea, dar din fericire ştiu şi cum să-i fac să dispară: mă gândesc simplu că am mai făcut de patru ori asta şi de fiecare dată a ieşit bine. Mă gândesc la Berlin. Şi la ultimul Bucureşti.
Cred că va fi o cursă în două acte: primii 21 de kilometri îi voi alerga cu munca din ultimele săptămâni, următorii îi voi face din memorie, din experienţă. Dacă îmi ponderez entuziasmul la început şi ajung la jumătatea traseului fără să mă simt frânt, am şanse să reuşesc ceva frumos. În schimb, dacă nu voi fi în apele mele după prima parte, va fi furtună. Şi sunt dispus să o îndur. Pentru asta mă duc acolo, să văd de ce sunt în stare.
Duminică voi afla răspunsul la întrebarea care a declanşat “Experimentul Paris” – pot să alerg un maraton fără o pregătire completă? Nu voi trişa şi nu voi alerga “cu frâna trasă”. Nu voi alerga “în ritm de melc”, ca să fiu sigur că ajung la finiş; m-aş simţi ca un fotbalist care participă la un meci aranjat. Nu pot să mă mulţumesc cu un ritm de jogging, fără curaj, fără adrenalină. Nu încă. Nu acum.
Îmi doresc să fac cursa asta în felul meu. Ştiu că orice plan aş face, nicio cursă nu seamănă cu alta. Şi că maratonul e un eveniment care trebuie respectat. Peste ani şi ani, prefer să-mi aduc aminte de agonia aiuritoare prin care am trecut decât de o medalie obţinută sec, fără emoţii. Asta nu înseamnă că voi alerga nebuneşte. Fireşte că îmi voi face o strategie şi voi căuta să fiu echilibrat. Cheia unui maraton reuşit stă în capacitatea de a controla cursa, de a nu-ţi pierde răbdarea şi în curajul de a îndura. Oricât de greu ar fi, piciorul drept trebuie să treacă în faţa stângului, iar stângul trebuie să vină în faţa dreptului. Cale de 42 de kilometri şi 195 de metri.
Mă voi bucura de aerul de pe Champs Elysées, de fiecare “Bonjour” pe care-l voi auzi, de strigătele spectatorilor, de lumina care va inunda străzile, de tropotul paşilor pierduţi în ritmurile tobelor care se sting în urma noastră. În valurile de oameni care se vor scurge pe caldarâmul Parisului se va strecura o şepcuţă bleu, alunecând uşor, ca o bărcuţă de hârtie, spre zăgazul de la capătul “fluviului” multicolor. Voi fi acolo.
Drumul spre Paris. Jurnal (VII): Un maraton cu şarm – date inedite
de Toni Dumitru
Mi-am dorit enorm să pot alerga la cursa de pe 12 aprilie, pentru că este un eveniment special. Schneider Electric Marathon de Paris îţi dă ocazia să alergi legendara distanţă de 42,195 de kilometri pe străzile celui mai romantic oraş din lume. O dată pe an, preţ de o jumătate de zi, capitala Franţei se opreşte din tumultul cotidian, pentru a primi pe arterele sale infuzia de adrenalină a celor 50.000 alegători din 138 de ţări.
Fiecare dintre ei are ocazia de a cunoaşte un alt Paris decât îl ştiu ca turişti. Traseul include cele mai cunoscute atracţii turistice – Arcul de Triumf, Catedrala Notre Dame, Place de la Bastille, Turnul Eiffel şi dacă nu cumva tragi tare ca să-i umileşti pe kenyeni, poţi admira în timp ce alergi tot ce are Parisul mai frumos.
Chiar dacă nu face parte din World Marathon Majors (Berlin, Londra, Boston, New York, Chiacago şi Tokio), maratonul de la Paris are şarmul său. Foarte bine organizată şi mediatizată, această competiţie este inclusă de publicaţiile de profil, precum Runner’s World în topul celor mai importante 10 maratoane din lume şi atrage alergători din toată lumea. Pentru ediţia din acest an au fost disponibile 54.000 de locuri, un record, cu 4.000 mai multe decât la ediţia din 2014.
Anul trecut, din cei 50.000 de alergători înscrişi 10.373 (21%) au fost femei şi 38.579 (79%) au fost bărbaţi. 33,75% (16.875) din cei înscrişi au venit din afara Franţei. În afara ţării-gazdă, cu 32.077 de participanţi, statele cu cei mai mulţi alergători au fost Marea Britanie – 4.644, Statele Unite – 1.393 şi Belgia – 1.007.
Câteva cifre interesante despre maratonul de la Paris, prezentate de organizatori:
50.000 – numărul de alergători înscrişi
1 – locul ocupat de etiopioanul Kenenisa Bekele, învingător cu timpul de 2:05’04”
85 – de ani avea cel mai vârstnic participant, Charles Bancarel, care a terminat cursa cu un timp de 6:16’38
1.632.524 – numărul total de kilometri alergaţi de participanţi în 2014, echivalent cu înconjurul Pământului de 41 de ori
41 – vârsta medie a bărbaţilor care au alergat la ediţia din 2014
40 – vârsta medie a femeilor
170.000 – de euro a fost suma colectată în scopuri umanitare
3.000 de voluntari
32 de paceri
250.000 de spectatori
7 puncte de prim ajutor
45 de defibrilatoare pregătite pentru urgenţe
300 de maseuri şi preparatori fizici la finiş
10 puncte de hidratare (la fiecare 5 kilometri)
23 de tone de banane
15.8 tone de portocale
2,2 tone de fructe uscate
7 tone de mere
412.500 de cuburi de zahăr
35.600 de litri de Powerade
436.497 sticle de apă
Pentru cei care îşi doresc să participe la viitoarea ediţie a maratonului de la Paris, care va avea loc pe 3 aprilie 2016, este bine de ştiut că primul val de înscrieri va începe miercuri, 15 aprilie, la ora 8.00 AM şi va dura până la 13 mai 2015. Înscrierea va avea loc pe site-ul asochallenges.com, pe care trebuie să vă înregistraţi în prealabil. Primul preţ va fi de 80 de euro, apoi locurile rămase libere vor fi scoase din nou la vânzare, dar cu un tarif majorat. Detalii despre înscrierea la ediţia din 2016 găsiţi aici.
La sfârşitul săptămânii trecute, organizatorii au difuzat şi videoclipul oficial al ediţiei 2015, un generator puternic de motivaţie. Nu pot să promit că în timpul cursei voi izbuti să fiu foarte atent la detaliile arhitectonice superbe ale catedralei Notre Dame, dar sigur voi răspunde la încurajările oamenilor de pe margine şi voi atinge palmele întinse ale copiilor. Pentru că, dincolo de aşteptările cu care pornim o nouă aventură de 42 de kilometri, aceasta e plăcerea pură a maratonului: faptul că adună laolaltă zeci de mii de oameni care aleargă şi sute de mii care îi aplaudă şi îi susţin.
Fundația Olimpică Română a lansat “Bursele de performanță Allianz-Țiriac” pentru tineri sportivi
Lipsa posibilităților financiare reprezintă unul dintre principalele motive care determină nepracticarea unui sport de performanță de către cei mici, se arată într-un studiu al Institutului Național de Statistică. În acest context, Fundația Olimpică Română lansează ”Bursele de performanță Allianz – Țiriac”, un proiect menit să vină în sprijinul tinerilor sportivi care au obținut rezultate deosebite și au nevoie de sprijin financiar pentru a-și urma visul.
“Copiii sunt mai mult susținuți de părinți până ajung la loturile mari, unde sunt ajutați de federații, de Comitetul Olimpic. Până acolo au mult de tras. Daca sunt sprijiniți în felul în care o face Fundația Olimpică Română, atunci acest lucru îi ambiționează mai mult să meargă mai departe, să treacă peste obstacole și să ajunga acolo unde își doresc”, a declarat Alina Dumitru, campioană olimpică la judo.
Paisprezece tineri sportivi au fost selectați, cu sprijinul federațiilor sportive, pentru a beneficia, timp de un an, de o bursă lunară în valoare de 300 de Lei. Sporturile practicate de tinerii bursieri sunt: gimnastică artistică, tenis, lupte, judo, scrimă, natație, patinaj artistic și dans sportiv.
„Am dorit să ne implicăm în acest parteneriat alături de Fundația Olimpică Română din dorința de a sprijini pregătirea și, de ce nu, chiar viitorul unor copii care obțin performanțe reale, prin muncă susținută. Prin intermediul Burselor de performanță Allianz-Țiriac reușim să îmbinăm responsabilitatea față de societatea în care ne desfășurăm activitatea cu promovarea performanțelor reale, două valori importante pentru Allianz-Țiriac. Este vorba despre o responsabilitate pe care noi ne-am asumat-o pe termen lung, în direcția susținerii copiilor pe care ne dorim să îi vedem în viitor pe cele mai înalte trepte ale podiumurilor de premiere”, explică Remi Vrignaud, CEO Allianz-Țiriac Asigurări.
Tinerii selectați au un palmares bogat, câștigând mai multe medalii de-a lungul activității sportive. Cristina Zoltan este dublă vicecampioană mondială la lupte libere, la categoria cadeți și își dorește ca în următorii ani să câștige cât mai multe medalii. David Odovâncă, deși are doar 8 ani, este campion național la patinaj, la categoria copii. El își împarte timpul între cele două mari pasiuni ale sale: patinajul și pianul. “Vreau să fiu campion și la patinaj și la pian, dar pentru asta trebuie să mă antrenez foarte mult și să cânt la pian foarte mult”, a povestit David. Antonia Duță s-a calificat pe locul I la Campionatele Naționale de gimnastică și a luat locul I la paralele și sărituri, locul al II-lea la individual compus și locul al III-lea la sol. Antonia își dorește să le calce pe urme marilor gimnaste ale României și să devină campioană olimpică.
Tinerii care vor beneficia de ”Bursele de performanță Allianz – Țiriac” provin atât din București, cât și din alte orașe ale țării. ”Posibilitățile financiare nu ar trebui să stea în calea performanței unor copii talentați și muncitori. Însă realitatea mă contrazice, așa că prin acest proiect am vrut să oferim un ajutor concret și să tragem un semnal de alarmă cu privire la viitorul tinerilor noștri sportivi, care trebuie, nu doar apreciați atunci când obțin rezultate frumoase, ci și susținuți”, a declarat Andreea Răducan, președintele Fundației Olimpice Române.
Cei 14 bursieri selectați sunt: Antonia Duță și Daniela Trică (gimanstică artistică), Alexandra Petric și Radu Papoe (tenis), Daniela Fulga și Cristina Zoltan (lupte), Lorena Zhuang și Maria Petre (judo), Cerasela Drăgan (scrimă), Daniel Martin și Lucia Giurcă (natație), David Odovâncă și Luiza Ilie (patinaj artistic), precum și Maria Mihalache (dans sportiv).
Mai multe despre proiect și despre copiii sportivi de performanță, aici:
Alergare prin pădure, lângă București, la Cernica Spring Trail Running!
Pe 26 aprilie alergăm prin pădure la Cernica Spring Trail Running, competiție organizată de Adventure Mania! Adrenallina este partener media al evenimentului.
Probele de concurs sunt următoarele:
42,2 km Maraton
21,1 km Semimaraton
10,5 km Cros
Traseul de concurs
Concursul se desfășoară pe drumuri forestiere și poteci din pădurea aflată la Est de Mănăstirea Cernica. Terenul este de șes, fără diferențe de nivel semnificative și se pretează foarte bine pentru alergare și ciclism mai ales primăvara și toamna. O parte din traseu urmărește lacul din mijlocul pădurii – fosta albie de râu acum foarte pitoresc flancată de chiparoși de baltă.
Locul de start – precum și linia de finish se află incinta Phoenix Aventura Parc – în pădurea de lângă comuna Cernica – la 3 kilometri de șoseaua de centură a municipiului București. Din București se poate ajunge și cu microbuze (maxi-taxi) care pleacă de lângă capătul tramvaiului Cora/Pantelimon (sunt valabile liniile de Cernica, Tanganu, Balaceanca).
Iată și programul competitiei:
Vineri și sâmbătă, 24, 25 aprilie:
1200 – 2000 – Ridicare pachete de concurs, magazinul Spokes
Duminică, 26 aprilie 2015
0800 – 0930 Ridicare pachete de concurs, zona de start
0930 – 0945 Pregătire pentru start
0945 – 1000 Ultimele anunțuri
1000 Start concurs
1330 Pasta party
1400 Festivitatea de premiere
Despre Adventuremania:
AdventureMania este o asociație sportivă non-profit, care își propune să antreneze cât mai mulți oameni într-o viață activă. Cine se află în spatele AdventureMania? O echipă de oameni pasionați de sport și iubitori ai mișcării în natură, care au conceput împreună o serie de proiecte destinate oamenilor obișnuiți pornind de la o experiență consistentă, acumulată în numeroase concursuri sportive, ture de bicicletă sau aventuri pe munte între prieteni. Provocările AdventureMania înseamnă vitalitate, încredere, prietenie.
Sponsori: Carrefour România, Carrefour Colentina
Parteneri: Spokes – The Friendly Bike Shop, Asociația Bucharest Running Club, Time Trial Running, Adrenallina, Alerg.ro
Contact: Florin Mija, Adventuremania, florin@adventuremania.ro
Detalii suplimentare, aici.
Și un mic foto teasing al traseului 🙂
See you there! 🙂
Drumul spre Paris. Jurnal (VI): Am primit avizul medical!
de Toni Dumitru
Am intrat în linie dreaptă spre Paris- duminică, 12 aprilie, în prima zi de Paște, alerg maratonul! Cum zboară timpul! Anul trecut, în vară, când aflam că mă voi număra printre cei 50.000 de oameni care vor lua startul la ediția din 2015 credeam că am timp berechet ca să mă pregătesc pentru primul meu maraton “afară”. Dar viața e plină de neprevăzut: între timp, datele planului meu s-au schimbat, pe alocuri dramatic.
Recapitulez puțin: după vestea cea mare, am plătit taxa de participare. 107 euro cu opțiunea SMS inclusă, prin care timpii mei vor fi transmiși către două numere de telefon când ajung la anumite puncte pe traseu, plus personalizarea medaliei cu timpul obținuit. Atunci eram atât de entuziasmat încât eram sigur că merită să am un Personal Best trecut pe medalie! Între timp, după evenimentele din sezonul de iarnă, m-am mai calmat 🙂
Apoi a apărut oportunitatea neașteptată de a participa la maratonul de la Berlin și am bifat astfel prima mea cursă în străinătate, unde am avut și privilegiul de a cunoaște o supertrupă de alergători meseriași – Sergiu Mititelu, Ioan Moisă, Didina Manole, Baptiste Hertz. După numai o săptămână, am trecut finișul și la București. Eu, cu numai două maratoane în spate, am alergat în șapte zile cât făcusem până atunci – și asta în condițiile în care aproape toată vara am făcut “de gardă” cu meciurile de la Mondialul brazilian și am luat antibiotic pe post de vitamine după ce m-a mușcat o căpușă. A fost o toamnă peste așteptări. Aveam să văd însă și reversul medaliei.
Eram optimist: mă pregăteam bine și la fiecare cursă scoteam cel mai bun timp personal, așa că am început încrezător pregătirea pentru Paris. Dar siguranța mea – și nu doar a mea – a început să se clatine în zilele negre ale atacurilor de la Charlie Hebdo. Au fost zile în care mă întrebam dacă mai are rost să alerg la Paris. Mi-am făcut tot felul de gânduri și încă îmi mai fac, dar răspunsul e întotdeauna același: ceva îmi spune că trebuie să alerg acolo. Orice ar fi.
După iureșul de la Paris, răvășit de o furtună financiară iscată de francul elvețian, încercam să mă refugiez în plăcerea alergării, dar n-am avut noroc: la mijlocul lui ianuarie mi-a cedat piciorul. Teoria prietenului și “profului” meu de alergare, Emi Isailă, bazată pe un studiu, este că m-am accidentat pe fondul stresului. E posibil – îmi amintesc că alergam cu furie, simțeam nevoia de a-mi stoarce corpul de grijile apăsătoare.
După șapte săptămâni de repaus, de tentative eșuate de a alerga din nou, după două vizite la medici și tratamente, am reușit să scap “la mustață” de durerea de la mușchiul femural drept. Am reluat pregătirea, picioarele au preluat bine efortul, iar acum mă simt în stare de orice. Analizele mi-au ieșit perfect, am primit fără probleme avizul medical și, chiar dacă am emoții pentru că nu am avut o pregătire “ca la carte”, sunt optimist. Duminică, de Florii, am făcut ultima alergare mai lungă, 16 kilometri, într-o oră și 27 de minute, în care n-am avut un tonus grozav, dar m-am adunat și mi-am făcut treaba.
Sunt OK, dar un amestec de încredere și de neliniște nu-mi dă pace. E primul maraton pentru care nu mă simt pregătit 100%, așa că mă tot întreb cum voi alerga. Cum să abordez cursa asta? Ce plan să-mi fac? Ce timp să-mi propun? Probabil că nu voi avea un răspuns clar până la ora startului. După patru maratoane cu tot atâtea PB-uri, am lăsat vanitatea deoparte și mi-am creionat un obiectiv decent – 4 ore. Orice vine sub timpul ăsta e bine primit. Țelul suprem rămâne să ajung cu bine la finiș. În fond, cu trei săptămâni în urmă eram aproape sigur că mă îndrept spre primul meu DNF. Sunt bucuros că pot alerga și că am privilegiul să fac asta la unul dintre cele mai frumoase maratoane din lume. Iar după primul pas făcut acolo, orice e posibil.
vă prezint noul meu număr de înmatriculare 🙂
Drumul spre Paris. Jurnal (V): Cei mai grei şi mai frumoşi 42 de kilometri
de Toni Dumitru
Abia aştept să alerg la Paris! Dincolo de îndoieli, de emoţii, de angoasa apăsătoare din ultimele două luni în care nu am putut să mă pregătesc așa cum mi-aș fi dorit, pe măsură ce se apropie 12 aprilie simt cum cresc în mine nerăbdarea şi entuziasmul. Mi-e dor de adrenalina competiţiei, de atmosfera unui maraton important, de plăcerea de a alerga împreună cu zeci de mii de oameni, mi-e dor de forţa pe care mi-o transmit oamenii de pe margine care ne încurajează. Mă simt norocos că pot face asta: mi-am revenit miraculos după accidentarea la genunchi iar acum încerc să mă pun cât de cât la punct pentru ziua cea mare.
Dacă închid ochii pot să văd deja ce voi face acolo: voi alerga şi mă voi bucura de fiecare pas şi de fiecare clipă. Dar când îi deschid, văd ce trebuie să fac acum. Şi, de ce să mint, îmi place ce văd – în sfârşit, mă antrenez la 100% din capacitate. Săptămâna trecută am mărit volumul şi ritmul, iar rezultatele au venit imediat. Mă simt în formă, alerg cu încredere şi am un moral mai bun. Corpul meu s-a readaptat rapid la efort şi preia din mers – de fapt, din alergare! – fiecare nivel nou de efort. Tot ce trebuie să fac e să am grijă să nu forţez şi să nu mă accidentez. Nu pot îngrăşa porcul în ajun, aşa că acum, pe ultima sută de metri, caut să pun accentul pe recăpătarea măcar parţială a rezistenţei şi pe revenirea la distanţe lungi. Nu mai am timp să strecor o alergare de 32 de kilometri, care m-ar fi ajutat mult fizic şi mental, aşa că a doua jumătate a maratonului o voi face mai mult din amintirile adunate în celelalte curse.
Săptămâna trecută m-am ocupat de prima parte a maratonului. Semnele sunt bune. Pe scurt, jurnalul de antrenament arată cam aşa:
– Vineri, 27 martie, prima alergare fără grija piciorului. Am alergat 5 kilometri în parc, după ploaie. Am terminat în 26’33” şi m-am simţit excelent, corpul a susţinut fără probleme efortul.
– Duminică, 29 martie, am făcut 21 de kilometri pe un ritm lejer, fără stres. Am părăsit oraşul şi am apucat-o pe şoseaua care duce spre o comună din apropiere. Obiectivul meu a fost să parcurg distanţa de semi, să mă reobişnuiesc cu durata mai lungă de alergare şi să mă întorc cu bine. Am scos un timp mediocru pentru standardele cu care eram obişnuit, 2 ore şi 21 de minute, dar marele câştig este că la sfârşit aveam senzaţia că aş fi putut să mai alerg câţiva kilometri. Bine, cu acest timp ar fi fost culmea să mă simt extenuat, dar nici nu pot spune că abia mă încălzisem. M-am simţit obosit şi e clar că mai am mult de lucru. Mă bucur însă că am alergat 21 de kilometri fără ca picioarele să se revolte, iar semnele sunt încurajatoare.
– Marţi, 31 martie. Începe acţiunea serioasă: 10 kilometri în 48 de minute şi 59 de secunde. Practic 49 de minute, sub 5 minute pe kilometru. A fost un ritm cu care nu m-am mai întâlnit de mult şi mi-a prins bine. Am alergat pe digul de pe marginea Ialomiţei, pe pământ şi iarbă, iar “trenul de rulare” s-a comportat perfect. Am parcurs distanţa fără să gâfâi şi am încheiat cu un sprint nemilos pe ultimii 30 de metri.
– Joi, 2 aprilie. Din nou 10 kilometri, tot pe dig, si un timp mai bun: 48 de minute şi 6 secunde. O alergare zdravănă, în care m-am simţit grozav şi care îmi dă încredere. Duminică, cu o săptămână înainte de startul de la Paris, voi face din nou 21 de kilometri, ultimul test serios înainte de a trage “frâna” pentru săptămâna de pre-maraton.
După două săptămâni în care am fost nevoit să improvizez, pot spune că sunt uimit de capacitatea organismului de a se adapta şi de a evolua. Şi da, muşchii nu uită aşa uşor efortul, aşa cum scriam tot pe Adrenallina într-un alt articol. Rămâne de văzut dacă analizele medicale vor confirma ceea ce am simţit eu în aceste alergări. Doctorul de familie va interpreta rezultatele, apoi, dacă totul e în regulă, îmi va da avizul medical. E un pas important, pentru că fără ştampila şi semnătura sa nu pot ridica numărul de concurs.
Lucrurile au intrat târziu pe făgaşul normal, dar eu sunt optimist. Dincolo de pregătirea incompletă, cât timp pot să alerg, orice e posibil. Ştiu că va fi greu şi sunt pregătit să îndur. Dar sunt pregătit şi să mă bucur. Urmează probabil cei mai complicaţi 42 de kilometri din viaţa mea. Şi probabil cei mai frumoşi.
Esti pregătit să supravieţuieşti în sălbăticie? (P)
de Silviu Martin
Ai ceea ce trebuie să-ţi conduci echipa într-o situaţie extremă?
Anul acesta de 1 mai ai şansa să descoperi cum te descurci într-un mediu total necunoscut şi sălbatic din Munţii Apuseni, să înveţi competenţe de supravieţuire şi de leadership şi să le şi pui în practică în cadrul unei simulări de echipă.
sursa foto- Martin Adventures
Prin Survival & Leadership Adventure Camp, 30 aprilie – 3 mai, Munţii Apuseni vei dobândi şi exersa competenţe din trei zone diferite: Supravieţuire, Outdoor şi Leaderhsip.
De ce e tare să participi la această tabără?
- Inveţi tehnici practice de supravieţuire. La final vei şti cum să îţi procuri hrană şi apă, cum să aprinzi focul, cum să îţi construieşti un adăpost, care sunt nodurile importante în supravieţuire, vei exersa tehnica de căţarare pe stâncă şi altele
- Leadershipul înseamnă acţiune, iar în această tabără sunt nenumărate oportunităţi pentru a exersa competenţele specific, cu oameni şi situaţii reale.
- Leadershipul nu ţine de titulaturi. Vei învăţa să conduci, să influenţezi şi să iei decizii, indiferent de rolul şi poziţia ta în echipă.
- În natură nu există scurtături sau locuri în care să te poţi ascunde de cum eşti tu de fapt. Până la urmă, toate aceste caracteristici ies la suprafaţă, atât aspectele pozitive cât şi cele care pot fi îmbunătăţite. Poate fi un proces dureros, dar echipa de suport va fi alături pentru crearea unei experienţe puternice şi pozitive.
- Situatiile imprevizibile sunt ceva obişnuit, lucrurile rareori funcţionează conform planului. În tabără vei învăţa să te adaptezi şi să iei decizii bune.
Afla mai multe detalii despre program şi despre cum te poţi înscrie pe www.martinadventures.ro/survival-adventure-camp.html sau trimite un email pe adresa silviu@martinadventures.ro
Ce lecţii am învăţat, fiind aproape de hipotermie
de Alexandru Kelerman
Fiind un iubitor de munte, profit de orice ocazie pentru a face o drumeţie sau un traseu de alergare. Așa se face că într-unul din weekend-urile acestea, am ajuns la munte cu niște prieteni și am făcut împreună un traseu pe munte.
Am pornit din Moeciu de Sus spre Șaua Strungă, în ceea ce urma să fie cea mai lungă și dureroasă drumeție pentru mine. Vremea era nefavorabilă- poteca era acoperită integral cu gheață și zăpadă, care ulterior a devenit din ce în ce mai afânată și intra în pantofi din ce în ce mai ușor, de sus cădea o ploaie aproape torențială care ne-a însoțit pe tot parcursul drumeției noastre și, colac peste pupăză, traseul se intersecta cu un pârâu pe care a fost nevoie să-l traversăm în vreo patru puncte, dus-întors.
Recunosc că eu am venit total nepregătit pentru aceste condiții și am mers pe traseu echipat doar cu următoarele: colanți fără protecție termică, o bluză de alergare cu fleece (lână) pe dedesubt, un tricou peste bluză și la final o foiță. În picioare aveam o singură pereche de ciorapi și pantofi de alergare cu profil montan. La extremități am avut mănuși și o căciulă tehnică de alergare, foarte subțire.
Toate acestea, combinate cu câteva popasuri, m-au adus după vreo 2 ore într-o stare foarte neplăcută: picioarele îmi erau ude și înghețate, mănușile ude, căciula din cap udă și nu erau șanse să se usuce pentru că ploua încontinuu, iar zăpada din ce în ce mai afânată îmi tot ajungea în pantofi. Curând am început să tremur și n-a mai durat mult până am început să am contracții musculare, primul semn că se instalează hipotermia.
Noroc că ne aflam relativ aproape de finalul traseului în momentul în care au început contracțiile, așa că am ajuns repede la o mașină și m-am încălzit. Povestea, însă, nu s-a terminat aici, ci a continuat la cabană. După ce am scăpat de toate hainele ude, m-am băgat sub o pătură și m-a luat un tremurat incontrolabil, am adormit într-un final, dar m-am trezit cu febră. Am tratat totul cu băuturi calde, vitamina C și o aspirină, iar acum, la 5 zile după această experiență, încă nu mi-am revenit total.
Toată povestea asta m-a pus pe gânduri și am hotărât ca pe viitor să fiu mult mai atent la echipamentul pe care îl folosesc, în astfel de condiții. Motivul pentru care împărtășesc povestea cu voi este că putem extrage câteva concluzii utile pentru oricine se poate regăsi în această situație. Iată ce-am învăţat:
Mai bine să prevezi, decât să fii nepregătit
Ar fi fost mult mai bine pentru mine dacă mi-aș fi alocat ceva timp să studiez condițiile meteo și să-mi adaptez echipamentul în mod corespunzător. Întotdeauna e mai bine să prevezi ce vei avea de înfruntat decât să fii prins pe nepregătite și să înduri posibile consecințe periculoase.
E important să-ți menții picioarele uscate și calde
Citeam într-un articol de pe site-ul Eastern Mountain Sports şi am trait şi eu pe pielea mea – contează enorm să ne menținem picioarele uscate și calde în caz de frig. O pereche adecvată de pantofi (eventual cu Gore-Tex, impermeabili) și șosete cu funcții de încălzire și evacuare a umezelii sunt o variantă foarte bună. De asemenea, nu strică să ai la tine una sau mai multe perechi de ciorapi uscați, de rezervă, în cazul în care te uzi foarte tare la picioare.
Nu te opri!
Una din greșelile pe care le poți observa din povestea mea este că am făcut popasuri, în condițiile în care era crucial pentru mine să continui să merg și astfel să produc căldură pentru corp. Deși foarte scurte, popasurile sunt cele care m-au adus cu un pas mai aproape de hipotermie și sunt cele care mi-au determinat, în final, contracțiile musculare și tremuratul.
Dacă te regăsești în situația în care ți-e frig sau te-ai udat la picioare și nu ai o rezervă, continuă să mergi și nu te opri sub nicio formă. Atât timp cât mergi, produci căldură și corpul tău va sta într-o zonă sigură de temperatură. Orice staționare poate însemna o pierdere semnificativă de căldură și crede-mă că ăsta e ultimul lucru pe care ți-l dorești atunci când ești în zăpadă și de sus plouă torențial.
În caz de hipotermie, asigură-te că ajungi cât mai repede posibil într-un loc cald…
…și că scapi de eventualele haine ude. Asigură-ți o sursă de căldură constantă (haine uscate, pături, un calorifer, o sobă) și bea lichide calde (ceai, supă). Sub nicio formă nu consuma alcool, contrar credinței populare care spune că alcooul încălzește. Tot ce face alcoolul este să dilate vasele de sânge și să îți fure din căldura corpului. Și pe-asta am învățat-o tot the hard way, pentru că am băut vin fiert în loc de ceai sau alte lichide fierbinți, iar asta nu m-a ajutat deloc. Alte sfaturi despre cum se tratează hipotermia găsești aici
În cele din urmă…echipează-te corect!
Toate acestea pot fi evitate cu echipamentul corespunzător, mai ales atunci când știi ce te așteaptă pe traseu. Nu poți fi pregătit 100% pentru toate, dar poți încerca să îți asiguri un minim pentru fiecare aspect. Asigură-te că ai echipamentul potrivit pentru condițiile meteo pe care urmează să le înfrunți și totul va merge ok.
În cazul meu, dacă aveam niște colanți cu protecție termică, mai multe straturi în partea superioară a corpului, o geacă impermeabilă care să-mi apere și capul de ploaia de sus, mănuși impermeabile și pantofi anti-umezeală și impermeabili, totul ar fi fost mult mai bine. Câteva sfaturi foarte utile despre echiparea pentru vreme rece sunt aici .
Sper să vă folosească pe viitor!
Rămâneți calzi! 🙂
EXCLUSIV. Chrissie Wellington, multiplă campioană mondială Ironman: “Toată puterea fizică din lume nu te ajută dacă mintea şi inima ta nu sunt pregătite” (I)
Roxana Lupu
Supranumită unul dintre cele mai mari şocuri din istoria sportului, Chrissie Wellington este câştigătoare a 4 campionate mondiale ale competiţiei de triatlon extrem Ironman, în 2007, 2008, 2009 şi 2011. Prima ei victorie a lăsat paf o lume întreagă – nimeni nu se aştepta ca o necunoscută de 30 de ani din Norfolk, Marea Britanie, să cucerească titlul de cea mai bună triatlonistă Ironman din lume. La acel moment, Chrissie intrase în circuitul sportiv profesionist de doar câteva luni – este singurul sportiv din istoria triatlonului, femeie sau bărbat, încoronat campion mondial într-o perioadă atât de scurtă de la intrarea în circuitul profesional.
credit foto http://www.chrissiewellington.org/
Toate victoriile ei sunt răsunătoare, fără excepţie: nu doar că a câştigat, dar a făcut-o astfel încât şi-a zdrobit concurenţa: a setat nenumărate recorduri mondiale, de la cel mai rapid timp oficial pentru o femeie într-o cursă Ironman la recordul de traseu la Kona, la cele mai multe curse Ironman finalizate într-un timp de sub 9 ore.
Eu am cunoscut-o pe Chrissie Wellington citindu-i autobiografia – O viaţă fără limite şi asta m-a inspirat să fac şi eu o cursă de triathlon Ironman, care constă în 3 probe consecutive: înot pe o distanţă de 3,86 km, ciclism pe o distanţă de 180 km şi un maraton de 42 km.
Dar poate că nu doar despre Ironman sau triatlon este vorba în povestea aceasta ci şi despre cum odată ce decizi că vei da totul pentru ceva, ceea ce ţi se întâmplă după îţi depăşeşte cele mai nebuneşti vise.
Chrissie vorbeşte în exclusivitate pentru România cu Adrenallina şi ne spune povestea ei incredibilă, despre cât de importantă este puterea mentală în sport, despre antrenorii ei şi cum au ajutat-o să crească, despre cum a făcut faţă retragerii din triathlon, despre ce face acum ca să ajute cât mai mulţi oameni să descopere beneficiile sportului.
S-o ascultăm 🙂 :
Dragă Chrissie, mai întâi vreau să te felicit pentru ceea ce eşti şi pentru ceea ce ai realizat în sport, în triatlon – povestea ta este cea care m-a făcut să finalizez o cursă pe distanţă tip Ironman! Aşa că îţi mulţumesc pentru exemplul tău inspiraţional. Sunt curioasă – ce sau poate cine a fost sursa ta de inspiraţie în cariera sportivă?
Mulţumesc foarte mult pentru cuvintele frumoase. M-au făcut să zâmbesc! Primesc acest compliment cu smerenie şi sunt fericită că te-am ajutat să îţi atingi acest obiectiv!
Cât despre inspiraţiile mele: părinţii şi prietenii mei apropiaţi, în primul şi în primul rând, căci ei sunt cei care au fost lângă mine la fiecare pas din drumul meu. Am cel mai mare respect pentru toţi competitorii mei care concurează curat, cinstit şi din greu ca să devină varianta lor cea mai bună. Ei m-au împins cu fiecare pas, aşa că victoriile mele sunt, în parte, şi ale lor.
De asemenea, îi admir cu adevărat pe triatloniştii amatori, pe cei ca Rick and Dick Hoyt, Scott Rigsby şi Jon Blais, care au înfruntat adversitatea şi disconfortul cu putere, curaj şi determinare. Jon, de exemplu. A fost diagnosticat cu boala incurabilă ALS, o adevărată condamnare la moarte. În ciuda doctorilor care i-au spus că nu îşi va putea împlini niciodată visul, Jon i-a contrazis şi, în 2005 a concurat la Campionatele Mondiale de la Kona; rostogolindu-se peste linia de finish.
Jon a murit în 2007, şi sunt onorată să îi patronez Fundaţia de caritate pentru boala ALS (Blazeman Foundation for ALS) şi, împreună cu mulţi alţi atleţi, atragem atenţia asupra acestei maladii şi susţinem această cauză, inclusiv prin rostogolirea peste linia de finish a curselor noastre, în memoria lui.
credit foto chrissiewellington.org
Poţi să ne spui, te rog, mai multe despre importanţa puterii mentale în atingerea unui ideal, a unui ţel?
Toată puterea fizică din lume n-o să te poată ajuta dacă mintea ta nu este pregătită. Este parte din antrenament – acea parte pe care oamenii n-o înregistrează în jurnalele lor de antrenament; acea parte pe care niciun monitor sau gadget nu o poate influenţa sau înregistra;
Deci da, triatlonul şi sportul în general este în aceeaşi măsură despre putere mentală cât este despre putere fizică; şi succesul în sport rezidă, în parte, în forţa psihică necesară de a ne depăşi fricile, durerea şi discomfortul. Dacă ne lăsăm mintea să cadă, inima noastră va cădea şi ea. Cred că dacă poţi să îţi ţii mintea calmă, concentrată şi determinată atunci corpul tău este capabil de mari izbânde.
În timp ce unii dintre noi s-au născut cu o putere mentală imensă e bine de ştiut că această forţa a psihicului se poate învăţa şi dezvolta şi sunt strategii prin care îţi poţi antrena psihicul. Trebuie doar să investeşti timp şi energie pentru asta, astfel încât să nu devină un factor limitativ al performanţei tale.
Eu a trebuit să îmi antrenez mintea la fel de mult pe cât a trebuit să îmi antrenez corpul şi antrenorii mei, Brett Sutton şi Dave Scott amândoi au pus accent pe asta şi m-au ajutat să îmi dezvolt un psihic care să fie la fel de puternic precum trupul.
credit foto www.chrissiewellington.org/
Neînvinsă în peste 13 curse şi cu 4 titluri mondiale la purtăror ai decis să te retragi din circuitul sportiv profesionist chiar la apogeul carierei tale. Cum ai manageriat această decizie în ultimii ani din viaţa ta?
Mi-am dedicat 5 ani din viaţă pentru a fi cel mai bun atlet care pot fi. Fără scurtături, făcând absolut tot ceea ce este posibil.
Am preferat să am 5 ani de excelenţă decât 10 ani de mediocritate. Şi am iubit fiecare minut din perioada asta. Mă simt incredibil de norocoasă şi recunoscătoare pentru că am găsit un sport pe care îl iubesc; pentru că am avut şansa de a face din pasiunea asta o carieră; pentru că am sfidat continuu ceea ce ce părea imposibil; pentru că mi-am făcut atâţia prieteni extraordinari; pentru că am călătorit în toată lumea şi bineînţeles pentru că am dezvoltat o platformă pe care pot construi.
Dar antrenamentele şi cursele nu puteau fi la nesfârşit axa în jurul căreia să se învârtă viaţa mea. Nu au fost niciodată începutul şi sfârşitul pentru mine. Nu m-au definit niciodată. A fost întotdeauna o doar o ramură a unui copac care sper că este atât de mare, bogat şi variat pe cât pot eu să îl fac să fie.
Nu am o problemă în a recunoaşte, primul an al retragerii mele nu a fost în întregime uşor din punct de vedere psihologic. Cel mai mult mi-e dor de fiorul competiţiei. Nimic nu se compară cu bucuria şi plăcerea pe care le iei dintr-o cursă şi, bineînţeles, din faptul că treci linia de finish pe locul întâi. Este o senzaţie care nu poate fi repetată niciodată în viaţă. Da, de asta îmi este cel mai dor din viaţa de atlet profesionist.
După retragere am descoperit că e foarte dificil să nu mă antrenez 4-6 ore pe zi. Mi-a fost greu de asemenea să fac faţă unei lipse de structură în programul meu şi să nu am un obiectiv sportiv bine definit. Mi-a fost dor de endorfinele care vin din antrenamente şi curse.
Mi-a lipsit sentimentul că sunt “în control”. Mi-au lipsit momentele acelea, când aveam totul trasat şi mi-a venit incredibil de greu şi deconcertant să răspund “nu ştiu” confruntată cu întrebarea inevitabilă „dacă nu ironman, atunci ce?”; această stare de flux, această nesiguranţă au fost greu de gestionat de partea din mine obsedată de control şi regim alimentar.
“Viaţa ironman” – urmărirea continuă a unui ţel, focusul, disciplina, structura – au făcut apel la prea multe aspecte ale personalităţii mele astfel că mi-a fost extrem de greu să mă extrag din ea. TOCMAI DE ACEEA trebuia s-o fac. Provocarea a fost să fac faţă acestor emoţii. Să învăţ să fiu “normală” din nou, să trec peste o viaţă full time sport: să mă provoc să nu fie nevoie să fiu mereu în control.
Ştiu din discuţiile cu alţi atleţi, în special cu cei care s-au retras – că nu sunt singura cu aceste sentimente şi că ar trebui să fie mai mult suport pentru sportivii în tranziţie din circuitul profesional sportiv către o altă carieră pe care o aleg.
Dar doar pentru că mi-e dor de competitie nu înseamnă că ar trebui să mă întorc şi să redevin atlet profesionist. Viaţa este despre noi provocări şi nu mi-a plăcut niciodată să fac acelaşi lucru pentru prea mult timp!
Brett Suton a fost primul tău antrenor şi poate că şi cel mai important, pentru că a văzut cumva potenţialul tău ca atlet campion mondial. Cum te-a ajutat la acel moment de început să depăşeşti problemele cu care te confruntai, de exemplu obsesia pentru antrenamente?
Antrenamentul este despre a învăţa să fii puternic mental şi de asemenea despre a învăţa să te recuperezi, odihneşti şi nu despre a analiza totul! Brett m-a învăţat toate aceste lucruri şi a valorificat talentul meu fizic astfel încât să devin un campion mondial. Dar Dave Scott a fost cel care m-a perfecţionat ca atlet şi m-a făcut mai puternică şi mai rapidă şi m-a ajutat să îmi ating cu adevărat potenţialul. Dave este un antrenor fantastic şi de asemenea un prieten drag.
Ai văzut întotdeauna în ironman şi în competiţiile de triatlon mai departe decât podium şi medalii şi ai dezvoltat câteva proiecte ce implică femeile şi sportul, ne poţi spune mai multe despre asta?
Sportul este şi va fi mereu o parte imensă din mine: de la vremurile când eram copil şi alergam pe terenul de joacă al şcolii, la implicarea mea în echipa de înot a Universităţii Birmingham, la alergarea Maratonului de la Londra, la traversarea pe bicicletă a munţilor Himalaya şi până mai târziu la aventurile mele ca triatlonist şi apoi Campion Mondial Ironman. Mi-am sfidat şi depăşit propriile aşteptări şi am realizat că suntem capabili de mult mai mult decât credem.
http://www.chrissiewellington.org/
Poate că m-am retras din sportul profesionist în 2012 dar mereu voi avea legătură cu sportul într-un fel sau altul. Acum vreau să utilizez platforma pe care am construit-o ca să determin schimbare şi să fac oamenii să înţeleagă puterea sportului: inclusiv prin munca mea ca Director de cursă pentru parkrun, unde fac lobby şi advocacy pentru a sparge barierele participărilor la activităţile fizice, sau prin eforturile mele de a face rost de o cursă pentru femei la Turul Franţei sau prin călătoriile mele în Rwanda, pentru a vedea ce se face acolo pentru a utiliza ciclismul ca formă de dezvoltare în zonă.
Lucrez de asemenea în continuare cu Brooks Running dar şi cu noul meu sponsor FitBit. Sunt parteneri grozavi!
Da, pentru mine sportul este mult mai mult decât un drum către medalii de aur. Sportul inspiră, educă şi dă putere şi mereu voi dori să joc un rol ca să ajut să aduc sportul şi activitatea fizică în viaţa oamenilor, indiferent cine sunt ei.
La ce lucrezi acum?
În ceea ce priveşte jobul meu full time, îmi revine onoarea de a dezvolta junior parkrun, prin rolul meu de Director de Cursă. Am experienţă în Dezvoltare Internaţională, pentru că am lucrat în domeniu, şi sunt pasionată de această misiune, de a maximiza oportunităţile prin care putem dezvolta activităţile fizice, în special în rândul femeilor, al fetelor şi al copiilor.
Pentru cine nu ştie, Parkrun este o organizaţie non profit care organizează două tipuri de curse de alergare: 5 kilometri parkruns (alergări parc) şi 2 km junior parkruns. Cursa de 5 kilometri are loc săptămânal, într-o zi de sâmbătă, la ora 9 dimineaţa, în spaţii deschise precum parcuri, terenuri de sport, terenuri de joacă şi altele. Evenimentele de tip parkrun nu sunt considerate competiţii, sunt alergări cronometrate, cu accent pe individ şi mai puţin pe concurenţa între participanţi. Fiecare participant are un cod unic de înregistrare (te înscrii online înainte de prima participare/alergare) care este scanat împreună cu timpul final al participantului, care primeşte rezultatul prin sms sau prin email, în aceeaşi zi; evenimentele de tip parkrun sunt simplu de organizat şi sunt manageriate de o echipă locală de voluntari.
Este atât de incitant şi îmbucurător pentru mine să fiu parte a acestei organizaţii, căci este muncă de făcut. După mine, parkrun dărâmă o groază de bariere de participare – înscrierea este gratuită, sunt evenimente deschise oricui, indiferent de abilităţi, vârstă sau background – şi sunt ideale pentru oamenii care nu au mai alergat niciodată în viaţa lor. Nu ai nevoie de un echipament special şi nici măcar vreun talent sau abilitate de a alerga, poţi să şi mergi dacă vrei!
Sunt prietenoase şi primitoare, nu sunt curse, aşa că nu au acel factor de intimidare de care poţi avea parte într-o cursă. Nu trebuie să te înscrii în fiecare săptămână sau să anunţi pe cineva că mergi. Dacă nu vrei să alergi poţi face voluntariat. Este un spirit de comunitate minunat şi un simţ al camaraderiei pe care pur şi simplu nu îl poţi lua din altă parte.
Chiar cred că e fantastic acest concept şi e grozav să încurajezi participarea copiilor prin evenimente de de acest tip, să întreprinzi ceva care face diferenţa pentru ei, pe termen lung, în viaţa lor şi a familiilor lor.
De ce e nevoie ca să fii un atlet ironman? Este atât de diferit de atletul triatlonist clasic?
Şi ironman şi triatlonul clasic sunt evenimente de anduranţă, însă la ironman trebuie să înduri discomfortul un pic mai mult timp! Ambele cer disciplină, angajament, putere mentală şi cel mai important, pasiune!
credit foto-brooksrunning.de
Cum vezi scena ironman a femeilor la acest moment, aşa cum s-a dezvoltat în ultimii ani, ai putea numi câteva atlete promiţătoare sau poate sportive ironman care fac deja istorie?
Categoria feminin este incredibil de puternică, dar doar urmăm ceea ce Paula (n.r Paula Newby-Fraser), Natasha (n.r. Natasha Badmann), Michellie (n.r. Michellie Jones) şi alte legende au început prin realizările lor.
Dar da, există talent incredibil acum – Mirinda Carefrae, Caroline Steffan, Daniella Ryf, Jodie Swallow, Leanda Cave, Rachel Joyce şi multe multe altele, în special atleţi ITU (n.r. International Triathlon Union) care încep să intre în competiţii ironman.
Sigur, cred de asemenea că şi recordurile mele pot fi şi vor fi sparte de către atleţii de acum sau de cei care vor veni: aceasta este natura şi frumuseţea sportului. Ne inspirăm unii pe alţii pentru a realiza lucruri măreţe! Viitorul triatlonului este unul strălucit!
revenim cu partea a doua a interviului 🙂
English
EXCLUSIVE. Chrissie Wellington, multiple Ironman world champion: “All physical power in the world won’t help you if your mind and heart are not ready”
Named one of the biggest shocks in sports history, Chrissie Wellington is the winner of 4 Ironman World Championships, in 2007, 2008, 2009 and 2011. Her first victory has amazed the whole world – no one thought is possible that the best ironman thriathlete in the world is an unkown british athlete from Norfolk. At that time, Chrissie was in the professional sports circuit for only a few months – she is actually the only athlete in the history of triathlon, male or female, crowned world champion so shortly after entering the professional sports circuit.
All her winnings are spectacular: not only did she win, but she shattered her competition: she set various world records, like the fastest official time for a woman in an Ironman race, track record in Kona Championships, the only triathlete finishing so many Ironman races with a time of sub 9 hours.
I met Chrissie Wellington reading her autobiography, A life without limits, and she inspired me to finish an Ironman race, consisting in 3, 86 km swimming, 180 km biking and 42 km running.
This story isn’t just about triathlon it is also about how your wildest dreams are surpassed once you decide to give everything for something you wish for.
Chrissie is talking exclusively for Romania with Adrenallina, telling us her incredible story, about the importance of mental power in sports, about her coaches who made her a complete athlete, about how hard it was for her to retire from professional ironman distance racing and about her efforts to make as many people as possible to give sport a chance in their lives.
Dear Chrissie Wellington, first I want to thank you for being who you are and what you have achieved in the world of triathlon – your story is what pushed me through an Ironman race! So thank you for your example. I am curious: what/who was your source of inspiration in your sports career?
Thank you very very much for your kind words. They have made me smile! It is very humbling to be considerered an inspiration, but i am so happy that I have helped you achieve your goals!
As for my own inspirations: my parents and close friends first and foremost as they have been behind me every step of the way. I have the utmost respect for all my competitors who fight a clean, fair and hard fight to be the best they can be. They push me every step of the way, and so my victories are, in part, also theirs.
I also really admire amateur triathletes like Rick and Dick Hoyt, Scott Rigsby and Jon Blais that have faced adversity and discomfort with strength, courage and determination. Take Jon for example. He contracted the death sentence that is ALS , for which there is no cure. Despite doctors telling him he would never achieve his dream, in 2005 Jon fulfilled his wish to compete at the World Championships in Kona; log rolling himself across the finish line. Jon died in 2007, I am honoured to be a patron of his charity – the Blazeman Foundation for ALS and I, and many other athletes, raise awareness and support for his cause, including by rolling across finish lines in his memory.
Can you please explain about the importance of mental strength in helping you achieve your goals?All the physical strength in the world won’t help you if your mind is not prepared. This is part of training – the part that people don’t put in their log books; the part that all the monitors and gadgets in the world can’t influence or record. So yes, triathlon and sport generally is as much about mental strength as it is physical strength; and sporting success rests, in part, about having the mental fortitude necessary to overcome our fears, hurt, and discomfort. If we let our head drop, our heart drops with it. I believe that if you can keep your head calm, focused and determined then your body can be capable of amazing feats.
Whilst some of us are born with huge mental strength, it can also be learned and developed and that there are strategies one can use to ‘train the brain’. You just need to put the time and energy into doing so, so that it doesn’t become a limiting factor. I had to train my mind as much as I had to train my body, and my coaches (Brett Sutton and Dave Scott) both recognised that and helped me develop a mind that was as powerful as my body.
Unbeaten over 13 races and with four world titles, you have decided to retire from professional sports circuit at the very peak of your career. How did you manage this decision in the last years?
I devoted 5 years to being the best athlete I can be. No short cuts, no stone left unturned. I would rather have 5 years of excellence, than 10 years of mediocrity. And I loved every minute. I feel incredibly fortunate and grateful to have found a sport that I love; to have had the chance to actually make that passion my career; to have continually defied what I thought was possible; to have made so many great friends; to have travelled the world, and of course to have developed a platform on which I can now build. But training and racing couldn’t always be the axis around which my life revolved. Never the be all and end all of my life. Never defining me. It was always just one branch on a tree that I hope is as big, rich and varied as I can possibly make it.
I don’t mind admitting, the first year of retirement hasn’t always been psychologically easy. The thing I miss most is the thrill of competition. Nothing compares to the joy and pleasure that you get from a race, and of course from crossing the finish line in first place. It is a sensation that can never be repeated. Yes, that is the aspect of being a pro that I miss the most.
After retirement I found it very hard to not train 4-6 hours a day. I also found it difficult to cope with the lack of structure, and not having a definite ‘sporting’ goal. I missed the endorphins that come from training and racing. I missed feeling of being in ‘control’. I missed having everything mapped out and found it incredibly difficult and disconcerting to answer ‘I don’t know’ when faced with the inevitable question ‘If not ironman, what?’ – that state of flux, that uncertainty, was difficult for the controlling, regimen obsessed part of me to deal with.
The ‘ironman life’ – the single pursuit of a goal, the focus, the discipline, the structure – appealed to many aspects of my personality and to remove myself from that has been really hard. This is PRECISELY why I needed to do it. The challenge was to deal with those emotions. To learn to be ‘normal’ again, with get over the withdrawal from full time sport: to challenge myself not to always have to be in control. I know from speaking to other athletes – especially those who have retired – that I am not alone in having these feelings, and that there should be more support for helping athletes transition out of professional sport and into another career of their choosing.
But just because I miss the competition doesn’t mean that I should go back to being a professional. Life is about new challenges, and I never like doing the same thing for too long!
Brett Sutton was your first coach and maybe the most important, as he somehow saw your potential as a world champion athlete. How did he help you overcome the issues you were facing at that time, like beeing overobsessed with training?
Training is about learning to be mentally strong and also about learning to rest and nbot to overanalyse everything! Brett taught me both of these things, and harnessed my physcial talent so that I was capable of becoming world champion. But it was Dave Scott that honed me as an athlete, and made me stronger and faster and enabled me to truly fulfill my potential. Dave is a fantastic coach and also a good friend.
You have always seen further in ironman and triathlon competitions than just podiums and medals, you have developed some projects involving woman and sports, can you tell us more about that?
Sport has and will always be a hugely important part of my life: from a child running around the school playing field, to my involvement in the University of Birmingham Swimming Team, to running the London Marathon, cycling across the Himalayas, and later to my escapades as a triathlete and becoming World Ironman Champion. Through academia and though sport I achieved more than I ever thought possible. I defied my own expectations, and realised that we are capable of so much more than we think we are.
I may have retired from professional sport in 2012, but I will always take part in sport in some capacity. I now want to use my platform to drive change and enable people to realise the power of sport: including through my work as Head of Participation for parkrun (www.parkrun.org.uk), lobbying and advocacy activities to break down barriers to participation in physical activity, working to get a women’s race at the Tour de France and going to Rwanda to see what they are doing to use cycling as a means of development there. I am also still working closely with Brooks Running, and also with my new sponsor FitBit. They are great partners to have!
To me, sport is so much more than simply being a path to gold medals. It inspires, educates and empowers and I will always want to play a part in helping to bring sport and physical activity into the lives of everyone no matter who they are.
What are you working on now?
Regarding my full-time job, I have the wonderful honour of developing ‘junior parkrun’, as part of my role as parkrun’s Head of Participation. Having previously worked in International Development I’m passionate about maximising opportunities to increase physical activity, especially amongst women, girls and children.
For those that don’t know, parkrun is a not-for-profit organisation which delivers two types of running events: 5k parkruns and 2k junior parkruns. The 5k runs take place weekly at 9am on a Saturday in areas of open space, such as parks, National Trust properties, sports grounds, recreation fields and more. Not considered races, parkrun events are timed runs with more emphasis on the individual than any competition. Each participant has a unique barcode (you register online before your first run) which is scanned along with a finish token given at the finish line, and finishers get sent their result via text or email later the same day. parkrun events are simple to organise and are managed by a local volunteer team.
It’s so exciting and gratifying for me to be part of the organisation, and its work. In my view, parkrun breaks down loads of barriers to participation – its free to take part in, they are open to absolutely everyone – regardless of ability, age or background – and are ideal for people who have never tried running before. They don’t require any specialist equipment or even an ability to run, you can walk if you want to! They are friendly and welcoming and not a race and so you don’t have the intimidation factor that you might get with a race. You don’t have to sign up every week, or even tell anyone that you are coming. If you don’t want to run you can volunteer. There is a wonderful community spirit, and a sense of camaraderie that you simply don’t get anywhere else. I truly do think its fantastic, and it’s so great to be able to encourage children’s participation through the junior events, to really do something that makes a lasting difference to them, and their family’s, lives.
What does it take to be an Ironman athlete? Is that much more different than beeing a classical triathlete?
Both are endurance events, ironman just means enduring discomfort for a little while longer! Both require deciated, discipline, commitment, mental strength, and most importantly passion!
How do you see the Ironman scene for women right now, as it developed in the last years, can you name some promising athletes or maybe some that are already making history?
The women’s field is incredibly deep and very strong, but we are only following on what Paula, Natasha, Michellie and others started through their earlier achievements. But yes, there is so much incredible talent right now – Mirinda, Caroline Steffan, Daniella Ryf, Jodie Swallow, Leanda Cave, Rachel Joyce and many many more, especially ITU athletes that are starting to do ironman. Of course, I also think my records can, and will be, broken by existing or up and coming athletes: that is the nature and beauty of sport. We all inspire each other to achieve great things! The future is very bright for triathlon!
we will come back with the 2 nd part of the interview, stay tuned! 🙂
