Batoane energizante home made – carburant pur pentru sportivi!
Adrian Ber recomandă într-un articol pe Alerg.ro câteva reţete inedite de batonaşe simpatice şi gustoase, preparate în casă, care pot deveni carburantul nostru principal la antrenamente sau curse!
Eu zic să vă luaţi un pix şi un carneţel şi să începeţi deja să devastaţi bucătăria!
So, să ne luăm notiţe:
“Rețeta este foarte simplă. Compoziția: cereale (secară, orz, ovăz, tărâțe de grâu, hrișcă, mei, quinoa, cânepă, amarath), fructe uscate (prune, smochine, stafide, coacăze, afine, caise etc), banane, nuci (migdale, nuci, semințe de bostan, nuci braziliene, caju, fistic), miere, scorțișoară, cacao, pudră de roșcove, suc de mere, lapte (de vacă, de orez, de soia, de cânepă).
Măcinați cerealele, cu o simplă râșniță de cafea, până obțineți o făină. Amestecați cu scorțișoară, cacao, pudră de roșcove. Acestă făină o puteți păstra mult timp la loc uscat și răcoros. Puteți măcina și nucile, dar atunci amestecul respectiv va trebui consumat cât mai repede datorită cantităților ridicate de ulei prezente în nuci.
Adăugați fructe uscate (nu confiate), nuci, miere. Acest amestec, tip musli, îl puteți mânca cu lapte sau iaurt la micul dejun. Sau pentru o rețetă mai deosebită puteți folosi smântână pentru frișcă – veți obține un fel de shake cu cereale.
Pentru batoane amestecați folosind tocătorul de la robotul de bucătărie și mixați ingredientele la care puteți să adăugați și mere sau suc de mere, până obțineți o pastă densă. Fructele uscate se lasă la înmuiat cu o seară înainte în lapte sau suc natural de mere pentru a fi mai ușor de încorporat.
Întindeți această pastă pe o foaie de copt așezată pe o tavă. Dați la cuptor 30 de minute la foc mic-mediu. Dacă doriți batoane mai uscate puteți să lăsați mai mult timp la cuptor. Dacă doriți mai moi, atunci acoperiți-le cu un prosop curat după ce le-ați scos de la cuptor. Cred că este posibil să folosiți un slow-cooker, dar încă nu am încercat.
Nu am dat cantități exacte pentru că acestea le veți doza în funcție de necesități: mai multă miere și fructe uscate pentru o eliberare rapidă de energie, mai multe cereale și nuci pentru un efort îndelungat. Oricare din ingrediente sunt opționale, după gust sau beneficiul așteptat. În principiu puteți folosi 200g cereale, 100g miere, 50-100g fructe uscate, 50g nuci, 100g lapte/suc de mere.”
Ca să aflaţi cum puteţi alege cel mai bine ingredientele pentru deliciile astea, aruncaţi un ochi în articolul de pe Alerg!
Din laboratoarele secrete ale adidaşilor de alergare
În primul rând, are cineva idee care este legătura între lenjeria de corp feminină şi pantofii de alergare? Mm, anyone? 🙂
Well, ideile de upgrade inovatoare ale încălţărilor care ne poartă în alergare pe munţi sau pe şosele provin de la … producătorii de lenjerie pentru damă. De ce? Pentru că acordă o atenţie sporită materialului, care trebuie să fie elastic, moale, rezistent şi, în acelaşi timp, să se muleze după forma corpului. Şi asta căutau şi domnii care vor să ne vândă cât mai mulţi adidaşi! 🙂
Trecem la următoarea picanterie!
– Într-un articol din Revista Britanică pentru Medicină Sportivă apare informaţia, susţinută de cercetători, că cele trei tipuri de pantofi de alergare – pentru pronație normală, pentru subpronație și pentru suprapronație- au fost inventate din rațiuni de marketing. Pam –pam. 🙂 Şi mai spun cercetătorii că alergătorii care nu au o pronație normală pot să alerge la fel de bine cu pantofii clasici.
– Etiopianul Abebe Bikila a câștigat medalia de aur la proba de maraton de la Jocurile Olimpice de la Roma (1960) alergând deculț. Se pare, însă, că după victorie a descoperit avantajele oferite de alergarea cu pantofi sport, așa că, după patru ani, a câștigat aurul olimpic la Tokyo, încălțat cu pantofi de alergare Puma.
– Multe dintre companiile producătoare de pantofi de alergare fac parte din lanțuri uriașe de companii internaționale. Montrail aparține de Columbia Sportswear, Salomon ține de compania finlandeză Armer Sports, care produce ceasurile Suunto, echipamentele de fitness Precor USA și articolele de îmbrăcămine outdoor Arc’teryx, iar K. Swiss a fost achiziționat, în ianuarie 2013, de conglomeratul sud-coreean E. Land.
Alte detalii interesante despre industria pantofilor de alergare găsiţi în acest articol, pe Emunte.ro. Enjoy!
Drumul spre Paris. Jurnal (IV): Duminica fără durere
În sfârşit, prima veste bună! Duminică am izbutit să fac 5 kilometri fără să mă mai opresc. Iar după vreo 5 minute de pauză am mai făcut 3 kilometri. Pe 22 martie am reuşit să scap de durere.
Cu două zile mai înainte eram decis să merg din nou la doctor, să văd ce soluţie există pentru durerea de la genunchi. Nu mai alergasem de două zile şi problema părea că se estompase. Mi-am făcut repede un plan: nu mai bine mai fac o încercare în weekend şi pe urmă mă duc la medic? Aşa pot să verific din nou piciorul înainte de consult şi voi avea impresii proaspete. În plus, simţeam că durerea nu-şi mai înfinge colţii atât de puternic şi, cum spuneam în postarea anterioară, m-am obişnuit cu ea. Făcusem pace cu durerea. O respectam supus.
Procesul acesta al accidentării şi al recuperării chinuitoare m-a făcut să mă gândesc la chinul sportivilor. Ceea ce am simţit eu pe pielea mea e doar o parte din calvarul prin care trec marii performeri. Oamenii obişnuiesc să vadă doar victoriile sau înfrângerile lor, dar mai ales celebritatea şi banii care curg. Dar câţi ştiu ce stă de fapt în spatele rezultatelor lor? Toată munca de Sisif, rutina plictisitoare a antrenamentelor şi drumul lung spre recuperare după accidentările care îi scot din joc nu sunt la fel de atractive pentru publicul larg. Sportul este frumos şi captivant, dar e şi o activitate dură.
Cu gândul ăsta al recuperării interminabile am mers duminică, în cea mai caldă zi din acest an. Erau 11 grade şi eu mă întrebam de ce naiba nu mai pot să alerg. Dar în mintea mea se cuibărise și îndoiala că o voi mai face vreodată. Nu cumva am făcut vreo greşeală imensă pe care nu o mai putea îndrepta niciodată? Gata, s-a terminat cu alergarea? Of, ce de gânduri nesuferite! Ah, și printre ele își face loc și unul de ordin practic: să nu uit să intru pe site-ul maratonului de la Paris şi să-mi ajustez timpul estimat – o să trec 4 ore în loc de 3.40, deşi îmi dau seama că nu e un obiectiv realist la ce sincope de pregătire am avut. Deocamdată, am de făcut 3 kilometri până mă va lua iarăşi durerea.
Încep fără încălzire, încetişor, cu 7 minute şi ceva pe kilometru, pregătit pentru primele semne rele. După nici jumătate de kilometru sunt convins că durerea mă va sfâşia. Deşi abia mă târăsc, încep să o recunosc, o simt cum stă la pândă, gata de atac. Sunt surprins: altădată problemele surveneau după 3 kilometri alergaţi, iar acum mă iau în primire după nici o tură de parc. Dar o las în pace şi-mi văd de treabă, ca un evadat care se prelinge pe lângă zidul închisorii, în timp ce se strecoară spre libertate pe sub nasul gardienilor neatenți. Îmi spun că fără 3 kilometri nu ies din parc. Apoi, după doi kilometri, se întâmplă ceva neaşteptat: durerea seacă dispare, iar eu încep să nu mă mai simt ca un şchiop care se chinuie să alerge, ci ca un alergător care încearcă să nu mai şchioapete. Cu fiecare pas făcut liber prind mai mult curaj, deşi mă aştept ca lovitura fatală să apară în orice moment.
Nu credeam că voi reuşi. Când am termin 5 kilometri fără să mă doară genunchiul nu ştiu ce să fac: nu eram pregătit pentru asta. Mă opresc şi mă gândesc că e de ajuns, mai bine să plec cu bucuria asta acasă, de care n-am mai avut parte de aproape două luni. Dar ceva îmi spune că poate a fost doar o întâmplare şi vreau să verific dacă e doar o impresie de moment sau miracolul vindecării chiar s-a pogorît asupra mea. “La urma-urmei, ce mare lucru, o să te doară şi atât, ai mai păţit asta, mai rău de atât n-ai ce să păţeşti”, îmi spun. Dacă l-aș avea pe Ianțu în față, i-aș spune cu ochii închiși că merg mai departe – îmi place să risc și să văd ce e mai încolo.
Încep să alerg din nou. Întâi cu paşi mici, temători, atent la toate detaliile, ca un începător nesigur. După 400 de metri simt din nou câteva impulsuri vagi ale durerii, dar nu mă opresc – “Până nu mă va durea de nu mai pot să calc nu mă voi opri!”. Apoi, după un kilometru nu mai simt nimic şi mă bucur uimit de fiecare pas fără durere. Cu totul, încă 3 kilometri.
Am plecat spre casă uimit că puteam să merg fără să mai sufăr. M-am simţit fericit şi victorios, ca şi cum aş fi alergat 32 de kilometri cu un timp excelent.
A fost o duminică pe care n-o voi uita niciodată. Mi-o voi aminti atunci când voi crede iarăşi că totul s-a terminat. Până atunci, o voi aşeza între amintirile cu atâtea duminici frumoase. Duminici însorite, duminici de maraton. Duminici cu starturi şi finişuri, duminici cu mii de paşi.
În episodul următor vom vedea dacă duminica alergării fără durere a fost doar o întâmplare frumoasă sau începutul resurecţiei. Nici eu nu ştiu ce urmează, de aceea drumul spre Paris, plin de surprize, e și mai frumos.
Se construieşte primul Bike Park din România, la standarde de cupă mondială
După ce a câștigat finanțare Petrom, în cadrul campaniei Țara lui Andrei, proiectul Bike Park Postăvarul este tot mai aproape de realizare. Echipa de proiect a derulat până la momentul de față multiple acțiuni de atragere de finanțări, parteneri și sponsori, iar în paralel documentația a fost depusă la Primăria Brașov pentru obținerea avizelor și autorizațiilor necesare.
Traseele care vor alcătui bike park-ul au fost stabilite așa încât odată finalizate, să fie omologate UCI (Uniunea Ciclistă Internațională), urmând ca bike park-ul să găzduiască în viitor competiții internaționale importante.
Proiectul își propune să ofere un bike park cu toate facilitățile și să ofere publicului trasee la standarde de cupă mondială, astfel încât într-un termen de la 3 la 5 ani Bike Park Postăvarul să pună România pe harta bike park-urilor de renume din Europa.
“Cu Bike Park Postăvarul dorim să aducem mountainbiking-ul la el acasă. Pentru îndeplinirea acestui obiectiv, în primă fază, dorim să realizăm două trasee specializate: unul de „downhill”, de dificultate ridicată și unul de „flowline”, de dificultate ușoară, pentru a satisface toți practicanții acestui sport, indiferent de nivelul de pregătire. Proba de „downhill” presupune coborârea cu bicicleta, pe un traseu specializat în cel mai scurt timp, așadar traseul respectiv va urmări liniile reliefului și va conține elemente speciale care trebuie construite („kickere”, contrapante, elemente din lemn, trecători și altele). Traseul de „flowline” va fi mai lent, fără dificultăți tehnice deosebite, mai larg decât cel de „downhill”, fără elemente naturale periculoase. Acest traseu poate fi parcurs cu ușurință și de către amatori.”, spune Dan Pohrib coordonatorul proiectului și organizatorul competiției Playbike – On The Rocks.
Printre entitățile implicate până acum în proiect se numără până acum Devron prin DHS, RAP Group, Schaeffler România dar lista rămâne deschisă pentru companiile care doresc să își asocieze imaginea cu prima structură sportivă de acest gen din România.
Progresul proiectului poate fi urmărit în detaliu pe https://www.facebook.com/BikeParkPostavarul.
Bike Park Postăvarul este un proiect marca C.S. JOYBIKE și Asociaţia Bike’s Cool.
Clubul de ciclism JOYBIKE este o organizație non profit care are ca obiect de activitate “ciclism, triatlon, mountainbike și ski”. Până în prezent, clubul a organizat cu ajutorul sponsorilor și al partenerului Consiliul Județean Brașov mai multe competiții de mountainbike downhill în Brașov și a inițiat un concurs de ciclism școlar.
Asociația Bike’s Cool este prima formă de organizare din Brașov, destinată exclusiv copiilor și intereselor acestora în materie de ciclism, mișcare și mobilitate, în orașul lor. Scopul asociației este educarea copiilor, încă de la vârste fragede asupra importanței sportului, asupra avantajelor utilizării bicicletei ca mijloc de transport ecologic și nu în ultimul rând, asupra cultivării unui spirit competițional și de fairplay.
Cicloturism în Călăraşi – 5 trasee de şosea şi off road lângă Dunăre
Începând cu sezonul 2015, judeţul Călăraşi îşi deschide larg porţile atât pe uscat, cât şi pe ape. Veţi fi întâmpinaţi aici cu o reţea locală de trasee cicloturistice şi acvatice, întinsă pe o distanţă totală de aproximativ 200 km şi compusă din: 2 trasee cicloturistice pe şosea (C1 – 48km & C2 – 47km), 2 trasee cicloturistice offroad (C3 – 50km & C4 – 35km) şi un traseu acvatic, de pescuit, pe Dunăre (P1 – 18km).
UAT Călăraşi, prin intermediul proiectului european “Promovarea patrimoniului natural în zona Dunării călărăşene prin ecoturism”, finanţat de Programul Operaţional pentru Pescuit – POP 2007-2013 a ales să valorifice potenţialul deosebit al zonei, instituind 4 trasee cicloturistice. Acestea au fost realizate de Smart Atletic, împreună cu Asociaţia Cycling Romania (una dintre cele mai active şi mai apreciate asociaţii din România care promovează dezvoltarea cicloturismului) şi cu partenerii locali din Călăraşi care au avut un obiectiv măreţ: acela de a pune Călăraşiul pe harta cicloturistică a Europei.
200 de kilometri de trasee
Toate traseele au un grad scăzut de dificultate, fiind gândite într-un sistem de reţea locală. Astfel, ele vor fi accesibile pentru orice persoană care doreşte să petreacă de la câteva ore până la câteva zile în jud. Călăraşi. Distanţele sunt cuprinse între 35-50km şi traseele comunică între ele. Mai mult decât atât, cele două trasee de şosea (C1 şi C2) reprezintă o porţiune din cei 4500 de km ai magistralei cicloturistice EuroVelo 6, care leagă Oceanul Atlantic de Marea Neagră. Traseele nu sunt omologate Euro Velo, dar există această perspectivă.
Traseele sunt marcate şi semnalizate:
marcaje cu vopsea (litera “C” – simbolul internaţional pentru “cicloturism” + indicatorul traseului (C1, C2, C3, C4), însoţit de săgeţile de direcţionare – faţă, stânga, dreapta)
- marcajele cu panouri mici şi medii (unde se găseşte, pe lângă informaţiile importante despre traseu, şi harta)
Un element inedit este că fiecare traseu are un tur virtual care poate fi parcurs online de turişti, iar indicatoarele de pe trasee au integrate coduri QR. Daca vă opriţi în dreptul acestora şi le scanaţi, veţi fi direcţionaţi către pagina traseului respectiv, accesând informaţiile importante.
De asemenea, există şi o hartă interactivă cu traseele şi obiectivele turistice, producătorii locali pe care să îi vizitaţi, locurile de cazare, agrement, masă şi camping. Mai departe, fiecare traseu are o pagina dedicată, în care este descris în detaliu. Acolo veţi găsi şi coordonatele GPS, cu posibilitatea să vă descărcaţi track-urile (format .gpx si .k) dar şi sfaturi de călătorie pentru a evita eventuale neplăceri.
Traseu de şosea, de 48km, de-o zi sau de două, depinde de cât de mult timp aveţi în plan să petreceţi în această zonă. Descoperiţi coordonatele acestuia chiar pe site.
Este un traseu uşor, de 47 de km, profil plat, pe Drumul Naţional 31, care leagă Olteniţa de Călăraşi. Îl puteţi străbate în 4-7 ore, în funcţie de viteza cu care doriţi să descoperiţi locurile şi oamenii. Desigur, puteţi petrece chiar şi două zile aici, optând pentru una dintre posibilităţile de cazare la cort sau în gospodăriile localnicilor, bucurându-vă de o masă delicioasă şi poveşti din vremuri vechi şi noi la producătorii locali din zonă.
50km. Pe lângă Argeş, Dunăre şi Mostiştea. Veţi descoperi locuri minunate, veţi merge pe malul Argeşului până la vărsarea acestuia în Dunăre, continuaţi pe malul Dunării şi apoi, pe malul canalului Mostiştea-Dunăre. Pe traseu aveţi mai multe puncte de belvedere, locuri în care sunteţi la două pedale de Dunăre, locuri în care să campaţi sau să staţi la un picnic.
35 km offroad. Pe malul Canalului Mostiştea-Dunăre şi pe malul Dunării, spre Chiciu. Este un în următoarele variante de parcurgere: dinspre Dorobanţu (în continuarea traseului C3, Olteniţa-Dorobanţu sau a traseului C1, Căscioarele-Mânăstirea) sau dinspre Călăraşi (cu startul la Chiciu, după punctul de trecere cu bacul). În descrierea de pe site veţi găsi şi sfaturi importante de călătorie dacă vă aventuraţi pe acest traseu.
Traseu acvatic, pe Dunăre. Traseul începe din oraş, din Port (de pe malul Braţului Borcea, coborând în Parcul Central) şi, după aproximativ 20 km în care veţi naviga pe Braţul Borcea şi pe Dunăre, veţi ajunge într-un loc grozav, pe Insula Păcuiul lui Soare. Aici puteţi să vă încumetaţi în explorarea pădurii, în căutarea zidurilor vechii cetăţi bizantine Vicina, puteţi sta la plajă şi/sau puteţi încerca unul din cele 6 locuri de pescuit recomandate.
Toţi cei care iubesc plimbările pe două roţi în natură şi doresc să descopere traseele cicloturistice din Călăraşi sunt invitaţi la o tură ghidată pe trasee în data de 9 mai 2015. Evenimentul este planificat ca parte dintr-un proiect european – European Cycle Relay, pe traseul Olteniţa-Călăraşi , pe o distanţă de 70km.
**********
Mai multe detalii despre trasee, evenimente şi acţiuni speciale, puteţi urmări în secţiunea cicloturistică de pe site-ul smartatletic, pe site-ul www.turismcalarasi.ro și de pe pagina oficială de Facebook.
Drumul spre Paris. Jurnal (II): Am fost la medic cu genunchiul!
Toni Dumitru
S-a mai dus o săptămână şi eu bat pasul pe loc. Am crezut că va fi etapa în care voi demara decis pe drumul spre Paris (episodul 1, aici), dar se pare că am un ghinion teribil: nu reuşesc să mă antrenez deloc, iar apropierea maratonului îmi dă emoţii. Dacă tai din calendar săptămâna care se încheie în ziua startului, pe 12 aprilie, mai rămân doar 21 de zile în care ar trebui să fac măcar o alergare de 30 de kilometri. Şi eu nu izbutesc să trec de 5!
După o lună de stat, durerea de picior părea uitată. Mai mult mă durea capul de nervi că după atâta timp pierdut cu accidentarea, m-a lovit o gripă cruntă. Nu vreau să fiu fatalist, dar pur şi simplu nu pot să nu observ că tot timpul mi se întâmplă câte ceva care mă împiedică să mă pregătesc pentru maratonul ăsta. Parcă ar fi un blestem!
Chiar nu eram pregătit de boală (cine poate fi?) mai ales că în ultimii trei ani, de când alerg, nici guturai n-am avut. Mă lăudam cu o imunitate ridicată, plesneam de sănătate şi îmi plăcea să glumesc că virusurile se sperie de mine. Coincidenţă sau nu, exact în perioada în care n-am mai putut să alerg gripa s-a cuibărit în mine şi şi-a făcut damblaua o săptămână. Am crezut că am gripă aviară combinată cu porcină – trei zile am tuşit şi mi-am zdruncinat plămânii. Şi pe deasupra, mi-a clătinat zdravăn moralul. prea devreme, “protejându-mă” de o recidivă. Pe naiba! “M-a protejat” de n-am mai putut…
Când tusea a început să se înmoaie, iar eu am reuşit “să văd din nou color”, m-am enervat: nu mai rezistam fără alergare. Trecuseră cinci săptămâni de când m-am oprit – dacă nu făceam nimic săptămâna asta, pe urmă nu mai conta, ar fi fost prea târziu. Nu poţi avea doar condiţii ideale pentru a alerga. Uneori, pur şi simplu trebuie să te răzvrăteşti împotriva sorţilor potrivnici, oricât de greu ar fi.
Lunea trecută am început promiţător, cu 5 kilometri în 30 de minute. Am preferat pământul cu iarbă de pe digul de la marginea oraşului meu, Slobozia, pe malul râului Ialomiţa – deşi e o suprafaţă cam accidentată, m-am gândit că e bine să evit asfaltul la început. Am intrat mai uşor decât mă aşteptam în ritm, dar la un tempo de 6 minute pe kilometru m-am simţit excelent, iar piciorul a lucrat bine. Pe ultimii 500 de metri mi s-a părut că dă semne de oboseală, dar m-am oprit la timp. Am trăit din nou libertatea şi mulţumirea pe care alergarea ţi le oferă. Cât de mult mi-a lipsit alergarea!
A doua zi am făcut stretching în casă, cu atenţie la mişcările de flexare a piciorului. Totul a fost în regulă. Încep să cred că nu e totul pierdut.
Miercuri am făcut iar 5 kilometri, de data asta în parc, pe asfalt. Am alergat mai încet, cu 7 minute pe kilometru şi nu s-a aprins niciun senzor în bord. Dacă totul merge bine, în weekend mă gândesc să cresc distanţa la 15 kilometri, evident pe un ritm easy.
Joi am venit la redacţie, în Bucureşti, unde lucrez. Şi în timp ce-l ascultam pe “profesorul” meu de alergare, Emi Isailă, care-mi prezenta încântat noul lui ceas pentru triatlon, am făcut o mişcare care m-a secerat: durerea a reapărut brutal. Schimonosit de durere, m-am târît spre biroul meu, am luat un ibuprofen şi, cu inima sfărâmată, mi-am jurat că a doua zi mă voi duce la medic.
Cam aşa arată genunchiul meu sărăcuţul:
Am oroare de doctori, dar acum mi-e mai teamă de durerea asta duşmănoasă care s-a întors când mă aşteptam mai puţin. Nu-i de joacă!
De ce mă doare piciorul? Când o să-mi treacă durerea? Cum scap de ea? Calm, domnul Constantin Pitea, un medic experimentat, bonom, cam la 60 de ani, specializat în medicină sportivă, îmi răspunde la toate întrebările şi mă asigură că nu e atât de grav cum credeam eu. După câteva verificări de rutină, îmi spune diagnosticul: miozită a bicepsului femural – o întindere a muşchiului care ajută la îndoirea piciorului.
Dacă ar fi fost ligamentul colateral exterior, cum credeam eu, aş fi avut dureri atroce, îmi spune doctorul în timp ce îmi scrie reţeta. Voi lua antiinflamator, Ketorol şi Clorzoxazon, de trei ori pe zi. Deocamdată, mă asigură el, nu e nevoie de proceduri, în două-trei zile ar trebui ca durerea să cedeze, inclusiv la nivel lombar, unde am probleme mai vechi. Şi trebuie să o iau din nou de la zero, încet, cu alergări uşoare de 2-3 kilometri. Paşi mici şi răbdare.
Medicul mi-a ridicat moralul. În două ore după ce am ieşit pe uşa cabinetului eram din nou pe dig, încercând o alergare uşoară pe pământ şi iarbă. Mai mult de un kilometru n-am reuşit – durerea muşca din picior până sus, spre şold. Seara voi lua prima porţie de pastile.
E momentul în care realizez că după o lună pierdută aiurea am ajuns acolo unde ar fi trebuit să încep: la medic. Doar frica mea copilărească de doctori m-a făcut să pierd timp preţios, crezând naiv că mă pot “repara” singur. Evident, am greşit; uneori sunt atât de imposibil încât nici eu nu mă mai înţeleg.
Am pierdut timpul degeaba, dar proiectul Paris continuă. Cu durere, cu chin, cu frământări.
Winter Tri, Jurnal de cursă: căutând un nou început
Am o legătură emoţională cu Winter Tri-ul, triatlonul de iarnă de la Izvorani. Am fost cred la toate ediţiile de până acum, în diferite formule: prima dată am făcut o ştafetă, cu Sorin Boriceanu la înot, eu alergarea şi bicla. De la asta mi s-a tras: m-am trezit că vreau şi eu să fac un triatlon întreg, cap coadă, iar asta a presupus să învăţ să înot. Anul trecut m-am prezentat la start la triatlon individual şi, deşi aveam deja motoarele pornite – intrasem în programul de pregătire pentru Ironman – prestaţia a cam lăsat de dorit: aflaţi totuşi CUM am trăit cu impresia că am CÂŞTIGAT cursa până în ultimul moment, chiar aici! 😀
Cursa de acum a fost interesantă şi a cuprins cred, în felul ei, situaţia în care mă găsesc acum în relaţia cu sportul. Un moment critic!, palpitant!, tensionat! :)). Încerc să fiu ironică doar, doar mai tai din amărăciune, dar nu-mi iese.
Am făcut proba de bicicletă anul ăsta, într-o ştafetă cu doi super domni, Andrei şi Vali, cu care m-am cunoscut în dimineaţa cursei. Asta nu ne-a oprit să funcţionăm ca o adevărată echipă şi, la final, să urcăm chiar pe podium. Pare a fi primul meu moment victorios! la Winter Tri, dacă e să calculăm după podium.
foto credit – Winter Tri
Dar eu nu calculez aşa. Scuze, am început cu finalul povestea asta, nu? 🙂 Adevărul este că băieţii au fost buni, şi la alergare şi la înot, iar eu, nu se ştie cum!, am făcut o cursă rezonabilă la bicicletă. Sigur, trebuie să ştiţi că băieţii mei au încheiat cursa la fel de deprimaţi ca tonul meu de acum – unul a zis că de fapt el a tras echipa în jos cu timpul lui, celălalt că nu înţelege cum a scos timpul ăsta, că la antrenamente face mult mai bine. S-au mai luminat când au văzut că suntem pe locul doi la ştafetă mixt, din… 26 de echipe.
După ce ne-am bucurat ca nişte copii, ne-am urcat în maşină, am plecat spre Bucureşti şi s-au stabilit următoarele: că Andrei a doua zi, duminică!, se duce la bazin să facă nişte teste să vadă de ce a scos un alt timp decât cel pe care şi-l dorea, Valentin a decis că trebuie să intensifice antrenamentele la alergare şi să facă asta cât mai curând, am stabilit de comun acord că suntem o echipă cu potenţial şi că ne alegem din calendarul de curse 2015 şi alte competiţii, în formula asta. Eu m-am întors acasă şi, în spiritul echipei, am căzut frumos în depresie (sau cred că eram deja), că de ce m-am prezentat la concurs fără antrenament la bicicletă şi de ce nu m-am antrenat pentru un triatlon full şi aşa mai departe.
Am gâfâit îngrozitor pe traseul celor 12 kilometri de plat!
Ce să mai zic după ce am ajuns cu bicla în tranziţie şi am alergat către intrarea în Complexul Izvorani! Aveam picioare de plumb, simţeam că o să cad în nas, împiedicându-mă în spd-uri, şi că o să fac infarct până ia colegul meu cipul. Dacă aş fi avut şi cursa de alergare la activ…
Dar mediocritatea panseurilor mele nu mi-a ştirbit nicio secundă din bucuria reîntâlnirii cu fiorul de concurs. Emoţiile cu o sută de ore înainte (aşa par, până când mai ai puţin şi se dă startul şi apoi timpul se comprimă), panica la gândul că ai putea face pană, momentul când creierul preia controlul corpului care parcă n-ar duce mai mult, dar o face până la urmă, aerul călduţ şi usturător de la bazin…
….oamenii care trag de ei pe culoarele de concurs, fiecare cu tensiunea şi gândurile lui, bucuria revederii cunoscuţilor la start sau înainte de start, strategiile de echipă, încurajările de pe margine, zâmbetele şi îmbrăţişările. Cronometrele şi focusarea.
Unul din cele 4 starturi Winter Tri 2015 foto credit: Orange
Proba mea de biclă de acum a fost un fel de rewind cu câteva etape ale evoluţiei mele sportive de-a lungul timpului: nici antrenată pentru un timp foarte bun la o probă de ştafetă, neantrenată pentru un triatlon întreg, o probă de înot pe care aş fi făcut-o poate mai bine decât în anii trecuţi, pentru că în ultima vreme m-am concentrat pe înot, o alergare cel mai probabil lamentabilă dacă s-ar fi întâmplat. Cam asta a făcut programul de antrenament Ironman din mine – nu prea mai pot participa la concursuri just for the fun of it. Cine nu trăieşte asta după un Ironman sau după ce a trecut printr-un program cât de cât standardizat de pregătire, e fericit. Chiar aşa, la voi cum e?
Eu ajung să îmi reproşez tot ce nu îmi pregătesc pentru o cursă – strategie, antrenamente… Sigur, la antrenamente nu ajung – de alergare sau bicicletă, iar asta se sedimentează undeva, în creieraşul meu fragil 😀 şi mă aduce în această situaţie. Care nu face decât să mă îndepărteze de sport. Căci sportul trebuie să fie lejeritate, bucurie. Sigur că mi-ar plăcea să deschidem un grup de suport pe tema asta sau variaţii ale acestei teme, exemplu: cum ne reîntoarcem la sportul fără target?! Cum ne bucurăm de sport, aruncând ceasul cronometru? Cum continuăm să trăim cu noi deşi nu ajungem la antrenamente? Putem să ne scoatem cuvântul antrenamente din vocabular şi să trăim aşa o cursă? Aşa cum era odată, când luam bicicleta după mine şi mă trezeam prin vreo pădure, la vreun concurs, şi era bucuria aia pură, fără timing, fără reproşuri, doar alunecare. Sper ca proba mea de biclă de la Winter Tri să fie, metaforic, acel nou-vechi început.
Una dintre primele mele competitii de mountainbike, septembrie 2010
I am Ironman. Andrei Dudu: „În 2015 vreau să termin cursa în 10 ore și jumătate”
Am o dedicație pentru toți cei care și-au stabilit drept obiectiv o cursă de Ironman – acest interviu cu Andrei Dudu, care ne-a povestit despre cum a fost prima lui cursă pe aceste distanțe de parcă ar fi alergat puțin prin parc. În iunie 2014, la Oradea, totul a decurs pentru el așa cum și-a setat cursa (cu foarte mici excepții), a ajuns pe locul trei național, a mâncat o pizza și a plecat fericit acasă cu soția și băiețelul.
Daaar, să nu ne grăbim sau amăgim – în spatele acestei povești cristaline stă multă muncă și un parcurs de film – Andrei a suferit o operație de refacere de ligamente, apoi a slăbit 30 de kilograme, pentru că era ușor supraponderal, abia după asta s-a apucat de ceva alergare, ca să ajungă în cele din urmă aici, la acest loc trei național la Ironman. Unde nu dorește să rămână prea mult. Merge mai departe.
Andrei Dudu
Adrenallina: Cum arată începuturile tale în sport?
Andrei Dudu: De mic copil am făcut înot, schi, încă de pe la 4 ani. Am făcut înot de performanță până pe la 12 ani. Am făcut școala de schi din Poiana Brașov. În liceu mi-au plăcut mult sporturile de echipă, baschetul de exemplu. Mi-am rupt genunchiul drept la baschet. M-am operat atunci dar nu mi-am refăcut ligamentele, le-am refăcut ulterior, în 2009, în anul când s-a născut băiețelul meu. Am zis să fiu pregătit pentru provocarea asta :).
Cum ai ajuns la triatlon?
M-am apucat de alergat, în primul rând. Când m-am operat la ligamente a fost o perioadă în care m-am îngrășat destul de mult. M-am apucat de un regim de slăbit, am slăbit cam 30 de kg, și apoi m-am apucat de alergat. Am slăbit doar nutrițional kilogramele astea, mi-a spus și doctorul că așa e mai bine, altfel puneam presiune pe articulații prin greutatea mea.
Când am început să alerg parcurgeam în fiecare seară tura de parc IOR. Am ajuns la 69 de kg.
Și cum ai făcut pasul următor?
Am participat la o cursă de semimaraton în primăvara lui 2013, maraton am făcut apoi în toamnă, și prima oară la un triatlon am participat anul trecut, la Triatlonul Mamaia. Am fost 12 la categorie și 20 la general. Îmi luasem bicicleta de 2 săptămâni și era a treia oară când mergeam pe ea, în concurs. La bazin fusesem de vreo două, trei ori, dar eram antrenat la alergare, așa că stăteam bine la capitolul cardio.
Când a apărut Ironman în peisaj?
Când am vorbit despre asta cu un amic, Andrei Bălănică. Am zis să încerc, la maraton stăteam bine, scosesem 3 ore 30 la prima mea cursă de acest gen. Făceam față bine anduranței, stăteam bine cu alergatul, cu înotul…
Ce înseamnă “stăteam bine”?
Am început antrenamentul pentru Ironman imediat după triatlonul de la Mamaia. Începusem să scot la înot un minut 50 de secunde pe suta de metri, era ok. Urmam și un program de pe triathlete.com, pentru Ironman beginner, varianta free; am părăsit varianta asta căci mi-am dat seama că nu am timp să urmez chiar tot programul așa cum era acolo, și așa că am început să fac eu singur. La fiecare dintre cele trei discipline, o sesiune scurtă și intensă, una de recovery și una mai lungă, săptămânal.
Cât anume te-ai antrenat pentru Ironman?
Din septembrie 2013, dar serios așa din ianuarie 2014. (n.r. concursul a fost în iunie, la Oradea)
Cum a fost pentru tine să introduci acest program în viața ta de zi cu zi?
A fost destul de solicitant. Este băiețelul, care are nevoie de atenție, soția mea lucrează și ea destul de mult. Am încercat ca antrenamentele lungi să le fac în weekend, antrenamentele scurte și intense în timpul săptămânii, înot făceam dimineața, la 6, înainte de program, sau poate dacă era iarnă mă trezeam și urcam pe home trainer și pedalam… Și, ce să zic, mai stăteam seara să pedalez și îl puneam pe fiu-meu să se uite la desene animate… m-am descurcat, în mare. Am ajuns la maxim 16 ore de antrenament pe săptămână.
Cum ai stat cu nivelul emoțiilor, cu așteptarea momentului cursei?
Pentru mine a fost… hai să mă antrenez ca să termin un ironman. Cred că se vorbește despre acel vârf de antrenament, eu cred că l-am atins exact în cursă. Pe bune. Nu mersesem mai mult de 160 de km cu bicicleta – am mers o dată până la mare pedalând, București-Fetești. Și am mers foarte bine în cursă. Îmi spunea Mugur Frățilă, frate, ai mers ca un avion. Chiar am mers bine, nu mă antrenasem să stau pe aerobare, ci în dropuri, dar am stat foarte bine pe bicicletă în cursă, până la urmă. Îmi propusesem un timp de aproximativ 12 ore – cam o oră și ceva înotul, 6 ore bicicleta, 4 ore maratonul, cu tot cu tranziții și tot.
Și au ieșit calculele?
Da, am făcut în final 11 ore și 9 minute.
Și nu au ai avut momente critice în cursă sau vreun incident sau altceva. A decurs totul cristalin?
Am ieșit bine din apă, mi-am pus încălzitoarele la bicicletă, bucle bucle bucle ușurel, am mâncat foarte multe mineral, așa că nu am avut deloc crampe, am avut noroc de echipa mea de suport – soția, copilul și maică-mea, care mi-au dat mereu isotonic. Am băut foarte mult, m-am hidratat, și am intrat foarte ok în proba de alergare. Alergam cu 5 minute pe kilometru doar că la un moment dat mi s-a întâmplat că nu am mai putut înghiți nimic – dulciuri, geluri sau orice altceva. Tot am zis, o sa iau tura următoare, tura următoare, până am început să amețesc de la căderea glicemiei.
Am început să merg – am făcut asta cam 3 ture de parc, timp în care am înghițit un baton foarte dulce, extrem de dulce, grețos de dulce, dar mi-am revenit. Am reînceput alergarea și nu a mai fost nicio problemă. Ce îmi aduc aminte este un moment deosebit pentru mine: știi că în parcul de la Oradea unde se face alergarea este în mijloc un loc de joacă pentru copii, unde era nevastă-mea cu fiu-meu, și ăsta mic se dădea în carusel și țipa de acolo haide, tati!, haide, tati! Era mortal piticul.
Da, ce să zic, o cursă foarte lină de Ironman 🙂…
Bine pregătită, mai ales, aș spune. Nu am avut surprize mari.
Te-ai antrenat și la detalii, mișcările din tranziție, hidratare și altele…
M-am antrenat la concursurile de până la Iron – triatloane, duatloane, tot ce am prins.
Pe scurt, cum a fost pentru tine experiența asta… Ai simțit ceva deosebit la finish?
Am fost foarte mulțumit, am mâncat o mare pizza la finish. Am luat întâi o felie de la Istvan și echipa de organizatori, apoi am mers cu nevastă-mea și am luat o pizza întreagă de unde comandaseră ei. Mi-era o foame incredibilă.
Ceva mai în zona spirituală a lucrurilor s-a întâmplat?
Am fost fericit că am reușit să termin și când am auzit că sunt și pe locul 3 național, îți dai seama, am fost super mega încântat. M-am bucurat că am reușit să accelerez ritmul pe finish, așa cum îmi propusesem, am ajuns pe finalul cursei la sub 5 minute pe km.
Ce urmează pentru tine? Ai un țel?
Pentru anul ăsta obiectivul ar fi să fac în 10 ore jumătate Ironmanul, ceea ce cred că e posibil. Vreau să fac în iunie cursa de la Oradea, în iulie halful la Transfier, și în toamnă sper să mai fac un Ironman în toamnă, în afară.
O să intensifici antrenamentele pentru asta, nu?
Îmi trebuie o bicicletă cu un cadru mai mare, așa că o să-mi iau o bicicletă de contratimp, apoi o să mă antrenez pe ea. Am început înotul cu un antrenor, cu Matei Giurcăneanu, și am scăzut deja din timpul pe sută. Sincer, nu vreau să intensific antrenamentele, chiar vreau să le reduc. Mă simt cam obosit, am avut niște crampe la Maratonul București, și cum fac un pic de mișcare – alergare adică, îmi apare febra musculară. Așa că vreau să reduc puțin din program, pentru că nu am luat nicio pauză.
Nicio pauză?!
Păi după cursa de Iron în iunie, după două săptămâni a fost triatlonul Metropolitan Brașov, unde am ieșit pe 9 general și 2 la categoria mea de vârstă, în spatele lui Sorin Boriceanu. De aceea am mers la antrenor de înot, poate anul ăsta ies și eu în fața lui din apă. 🙂
Este o declarație publică, da? Să știe și el ce îi pregătești 😀
Da da. Merge mai bine ca mine pe distanțele lungi la înot.
Cum ți-a schimbat viața sportul? Căci ai vorbit despre cursa de Ironman ca și cum ar fi un concurs oarecare.
Eu am fost destul de speriat înainte de concurs, dar după ce l-am terminat și modul în care am făcut-o… Să îl fac mai bine este ceea ce îmi doresc. Nu vreau să renunț la chestia asta.
De ce?
Mă face să mă simt bine, activ, energic. Îmi place sportul. Nu mă plictisesc făcând sport – înot continuu o oră în apă și nu mă plictisesc, aleile din Tineretului le-am învățat pe toate în alergare, îmi place și bicicleta. Încerc și să fiu un exemplu pentru piticul meu. Deja pedalează la doi ani fără roți ajutătoare, este deja încântat de sport.
Dragoș Rouă – M-am apucat de alergat la 40 de ani
Am început să fac sport cum trebuie abia pe la 40 de ani. Am mai avut perioade, de exemplu în liceu am făcut baschet de performanță 3 ani, am și medalii. Dar de alergat m-am apucat pe la 40 de ani, în urma unui challenge pe blogul personal, http://dragosroua.com).
Îmi amintesc că la început simțeam că îmi crapă capul după 300 de metri. Când am alergat primul meu kilometru am zis că sunt zeu.
Prima mea competiție a fost o ștafetă de alergare la triatlonul Mamaia, ediția 2012. Am prins echipă cu Gabi Solomon și, deși eu am alergat ca o cizmă, m-am trezit că am luat medalie – Gabi a fost, ca întotdeauna, fenomenal. De atunci înainte am prins gustul. Triatlonul a fost în septembrie și în octombrie m-am înscris la primul meu maraton, deși cea mai lungă cursă fusese de 15 km.
Din 2012 până acum am alergat 3 maratoane, 3 semi-maratoane (unul montan), 2 ultramaratoane de 60 km, am fost la Wings For Life, unde mi-am propus 10 km, dar m-a prins masina de finish pe la 15 km, și am mai alergat o grămăjoară de curse mai mici, de 5 km și 10 km.
Antrenamentele mele sunt de 4 ori pe săptămână, începând cu 2015; până acum erau de 3 ori. Fac de 2 ori pe săptămână intervale sau forță (trepte, dealuri), 10-12 km și restul de 2 zile sunt pentru long-run-uri, între 20 și 40 km sau mai mult. Uneori le fac back-to-back, cu 12 ore diferență între ele, pentru anduranță.
Sportul meu preferat este alergatul, evident, pentru că, pentru mine, este o formă de meditație în mișcare.
Cea mai pregnantă amintire dintr-o cursă este că mi-a amorțit fața (cu tot cu limbă), din cauza unei hidratări dezastruoase la maratonul de la București din 2014. Dar mi-am revenit cam în 15 minute după ce s-a terminat cursa.
Competiția mea preferată este ultramaratonul. Am terminat doar 2 până acum, de 60 km, dar mă pregătesc pentru unul de 220 km, ultra-balaton, în mai.
Cel mai mândru sunt de fiecare antrenament pe care îl termin.
Prietenii mei spun că nici in studenție nu arătam așa “slim” ca acum.
Am aflat despre mine că sunt mult, mult mai puternic mental decât credeam.
Sportul mă face să mă simt împlinit.
Uneori, mi se întâmplă să mă înscriu la o cursă asa, fără să mă gândesc. Cum a fost cu ultra-balatonul. Sau la primul meu maraton.
Obiectivul meu în 2015 este să fac un triatlon Ironman, să termin cel puțin două ultramaratoane – Ultrabalaton – 220 km și Transmaraton – 63 km.
Dacă ar fi să recomand ceva din experiența mea, aș spune că e vital să te informezi înainte de a te apuca de sport. Economisești enorm de mult timp, pe care altfel, dacă te arunci cu capul înainte, îl pierzi prin accidentări, sau performanță mediocră din cauza nutriției, etc. Sunt tone de informații disponibile la liber pe internet și o bună parte din ele sunt chiar foarte utile.
Jurnal de cursă semimaraton Gerar, echipa Adrenallina
O cursă incredibilă ieri, duminică, 29 ianuarie, în campusul Universității Politehnica, la semimaratonul Gerar, unde s-au strâns 400 de concurenți și încă 100 de susținători. 21 de kilometri pe zăpadă, pe porțiuni cu ghețus, la temperaturi de minus 8 grade Celsius, distanță pe care echipa Adrenallina – Alina Băisan, Marius Albeș și Roxana Lupu – a parcurs-o în 2 ore și jumătate.
Echipa ADRENALLINA la start. sursa foto: www.florianraducanu.blogspot.com
- ‹ Previous
- 1
- …
- 11
- 12
- 13
