Dor Geta Popescu, record de vârstă pe muntele Elbrus!
Sâmbata aceasta, pe 15 august, alpinista Dor Geta Popescu, în vârstă de 12 ani și 2 luni, a realizat un nou record european de vârstă, prin atingerea vârfului Elbrus, de 5. 647m., din Caucaz.
Muntele Elbrus este un vulcan stins care are două vârfuri, „Vârful de est” ( 5.642 m) și „Vârful de vest” ( 5.621 m), ambele acoperite de ghețari (145 km²). Ascensiunea a avut loc pe o vreme nefavorabilă, cu vânt în rafale de 60 km/oră, ceață și o calitate proastă a zăpezii. Geta a reușit să atingă vârful împreună cu membrii Altitude Expeditions Team și Extreme Travel, prima agenție de turism (extrem) de aventură din România.
“Pentru mine a fost cea mai grea ascensiune de până acum; vântul puternic și ceața m-au făcut să lupt cam 8 ore pentru atingerea vârfului. Am fost foarte determinată pentru că ratasem încercarea aceasta în expediția de anul trecut și acum era ultimul sezon în care puteam stabili recordul pe Elbrus“, spune Dor Geta Popescu.
Vârful Elbrus face parte din lanțul Caucaz, partea europeană a masivului, și este de origine vulcanică; aceasta explică apartenența sa, simultan, la Circuitul Seven Summits al celor mai înalte vârfuri de pe fiecare continent și la Circuitul 7 Volcanoes al celor mai înalți vulcani de pe fiecare continent, circuite pe care Dor Geta dorește să le finalizeze.
Reușita de pe Elbrus îi aduce alpinistei în palmares al doilea vârf din Circuitul 7 Summits, după Kilimanjaro, și al treilea din Circuitul 7 Volcanoes, după Damavand și Kilimanjaro.
„Start Campioni la Triatlon”, inclus în Triathlon Challenge Mamaia!
Triathlon Challenge Mamaia, cel mai mare concurs de acest gen din Europa de Est şi Balcani, integrează anul acesta și competiţia „Start Campioni la Triatlon”. Concursul marchează startul etapei naţionale a programului cu acelaşi nume destinat bazei de selecţie şi pregătire a tinerilor sportivi. Astfel, copiii din toată ţara cu vârste între 9 şi 12 ani sunt aşteptaţi să se înscrie la următoarele probe: Aquatlon – 200 de metri înot, 1.25 km alergare şi Duatlon – 1.25km alergare, 5 km bicicletă, 1.25 km alergare. Pentru înscrieri şi mai multe informaţii, cei interesaţi pot accesa website-ul oficial: www.trichallenge.ro/startcampionilatriatlon.
Proiectul „Start Campioni la Triatlon” va continua în perioada septembrie-noiembrie cu o serie de evenimente regionale în oraşe precum: Târgu Mureş, Brăila, Constanţa, Oradea, Braşov, Bucureşti, cu scopul de a le prezenta copiilor din ţară oportunităţile şi benefiicile practicării triatlonului. Lista completă de oraşe şi detalii despre înscrierile regionale sunt disponibile pe www.frtri.ro.
„«Start Campioni la Triatlon» este o oportunitate extraordinară pentru copii şi părinţi deopotrivă. Triatlonul îmbină trei discipline cunoscute – înot, ciclism şialergare – care asigură o dezvoltare armonioasă a copiilor şi îi învaţă să fie mai organizaţi, mai riguroşi, dezvoltându-le totodată spiritul de competiţie şi respectul faţă de ceilalţi sportivi. Federaţia asigură tot cadrul necesar pentru pregătirea copiilor, noi îi aşteptăm să se distreze, să descopere triatlonul şi de ce nu, să-şi depăşească după fiecare antrenament propriile limite. Credem că în fiecare copil există un potenţial neexploatat, un posibil campion, şi depinde de noi ceilalţi să-l încurajăm să transforme acest potenţial în performanţă. Este tocmai ceea ce face Federaţia cu programul «Start Campioni la Triatlon»”, declară Adrian Nanulescu, preşedinte FRTRI.
„Start Campioni la Triatlon” se desfăşoară sub patronajul Ministerului Tineretului şi Sportului şi European Triathon Union, cu sprijinul: La Fântâna – sponsor principal; Felt şi Moş Ion Roată– parteneri tehnici. Partener de comunicare: Free Communication.
Spaima maratoanelor montane – 7500. Povestea mea. (II)
Alexandru Kelerman
(Episodul 1 este aici!)
Aflu că Andrei și Dani nu se simțeau prea bine. Andrei avea o stare de greață, iar Dani avea ceva probleme în zona inghinală. În orice caz, nu ne mișcam deloc bine. Am făcut vreo două pauze scurte pe acea urcare, am continuat încetișor și am ajuns, după aproximativ 2h30m, prima dată la Omu!
Eram entuziasmat că, în sfârșit, îl văd pe Daniel, care ne aștepta cu totul pregătit. Am hotărât că nu stăm mai mult de 20 de minute în punct, așa că am trecut la treabă. Am mâncat niște paste, o bucată de pâine cu vinete și un castravete, m-am schimbat, pentru că deja se lăsa răcoare, am pus foița de vânt, am făcut plinul la apă și eram gata de plecare. L-am salutat pe Daniel și am pornit în aceeași formație, 4 băieți, în coborâre pe Valea Cerbului.
Și ce coborâre! O priveliște superbă, poteci înguste combinate cu bolovani uriași și o capră neagră care ne privea nedumerită, probabil gândindu-se ”Ce naiba caută nebunii ăștia pe aici?!”. Nu trece mult timp și dăm de-o altă echipă, de data asta compusă din două fete, Nicoleta și Irina. Le-am admirat pe fete pentru curajul de parcurge proba Elite. S-au lipit și ele din noi și iată-ne că deja suntem 6 la petrecerea asta. Și pentru că 6 nu au fost de-ajuns, mai întâlnim doi băieți. Unul dintre ei avea o accidentare la genunchi, așa că mergea mai încet. S-au luat și ei după noi, așa că acum suntem 8. Ne gândim că-i bine, că urmează noaptea și că o să fim mai în siguranță așa.
Coborâm, coborâm și tot coborâm, până ajungem în pădure, alergăm pe o scurtătură abruptă în jos, traversăm un râu peste care am făcut echilibristică pe bușteni și ajungem la Gura Diham, la ora 21 fix, exact cum ne propusesem sus. Dăm un hi5 cu Andrei și Dani pentru că ne-am încadrat la fix în timp și alergăm spre punctul de alimentare.
Fluiere, strigăte, o super întâmpinare! Aici o găsim și pe Eliza, prietena lui Claudiu, care a venit de la București și s-a oprit la Diham să ne încurajeze! După atâtea ore, o față cunoscută contează așa de mult.
În punctul de alimentare, găsim mult așteptata cină: cașcaval, pâine și roșii. Înfulecăm rapid câteva porții din combinația asta, apoi fiecare își vede de ale lui. Eu îmi beau mixul de săruri și anti-cârcei, îmi fac plinul la bidoane și mă pregătesc pentru noapte, lăsând la îndemână frontala. Stăm cam mult, după părerea mea. La ora 21:30, începem drumul prin pădure, spre următorul punct de control, la Cabana Poiana Izvoarelor. Deja era întuneric, așa că ne aprindem toți frontalele și continuăm fără prea multe vorbe.
Cea mai mare frică a mea în cursa asta era noaptea. În căpșorul meu, eram speriat de ideea de a petrece noaptea pe munte și sentimentul acela n-a trecut nici chiar acum, la zile bune după terminarea cursei. Faptul că am fost un grup de 8 oameni a contat enorm, sunt sigur.
După vreo oră, o oră și ceva, ajungem în punctul Cabana Poiana Izvoarelor. Nu stăm mult, iar înainte să plecăm, o întrebăm pe doamna de acolo cât mai avem până în Prepeleac. Adică, cât mai e până ajungem la baza muntelui Bucșoiu și începem urcarea lui. Ne spune că mai avem cam încă o oră, o oră și jumătate. Cu mult entuziasm, plecăm mai departe prin pădure, la lumina frontalelor și acompaniați de liniștea nopții.
Mergem, mergem, mergem. Parcă mergem de mult mai mult de o oră, o oră și ceva. Timpul trece, trec mai mult de două ore de la ultimul punct, iar noi tot n-am ajuns la Prepeleac. Se pare că ne-am rătăcit la un moment dat. Noroc cu Mihai, unul din colegii de drum, care avea o experiență vastă pe munte, de peste 20 de ani și știa destul de bine locurile prin care ne aflam. Fusese un ghid excelent de când mergeam împreună, continua să o facă și avea să ne ajute foarte mult până la finalul urcării de pe Bucșoiu.
Dar să nu mă arunc înaintea poveștii…
Ajungem în sfârșit în punctul La Prepeleac, unde un voluntar ne aștepta lângă un foc micuț. În jurul focului erau două corturi, unde dormeau colegii lui. În punctul ăsta, m-a izbit o dorință puternică să mă bag și eu într-un cort și să dorm. Dorința a dispărut imediat ce am plecat din punct și am început urcarea pe Bucșoiu.
Auzisem multe, dar foarte multe, despre această urcare. Despre cât de grea și de teribilă este. Dar în mintea mea, construisem un zid care refuza să accepte părerile celor care îmi povestiseră despre urcarea asta și păstrasem un spațiu pe care să-l umplu doar cu experiența mea. Urma să judec eu cât de grea sau de teribilă o să mi se pară Bucșoiu. Prima părere cu care am umplut acest spațiu a fost ”Ce-i cu jungla asta?!”
Am urcat vreme bună pe o potecă îngustă, printre niște frunze uriașe și mi se părea că sunt încolțit de vegetație la fiecare pas. Deși destul de abruptă, urcarea în sine nu mi se părea așa de cruntă.
”Nu se mai termină odată?!”, m-am gândit la un moment dat. Urcam de ore bune, ne tot opream și mi se părea că nu mai ajungem în vârf. N-am idee câte ore ne-a luat, intuiesc că vreo trei, dar când am ajuns la pancarda mică pe care scria ”Vf. Bucșoiu”, am simțit ușurare. Dovedisem ”cea mai grea urcare de la 7500” și eram bine. Sau cel puțin credeam că sunt bine. Claudiu, de cealaltă parte, nu era într-o stare prea bună. Era flămând, tânjea după pauza de la Cabana Omu (ca și mine, de altfel) și deja strecura ideea că ar fi mai bine să ne oprim la cabană. Eu îl încurajam cu ideea că am dovedit urcarea pe Bucșoiu, că o să mâncăm ceva la Omu și că o să fie foarte bine după.
Ceva din vorbele mele de încurajare chiar s-a dovedit a fi adevărat. Am ajuns la Omu, am intrat în cabană și am început să mâncăm. Pe măsură ce mâncam, moralul creștea. Vedeam cum Claudiu își revine din starea de oboseală și energie scăzută în care era mai devreme. Și eu aveam moralul foarte bun. Daniel ne încuraja să mergem mai departe. Perspectivele erau bune!
Andrei și Dani erau hotărâți să continue, echipa de fete despre care am pomenit mai devreme era și ea determinată, așa că ne-am echipat și am ieșit din cabană.
Și de-aici, a început să se dărâme totul, bucățică cu bucățică….
Imediat cum am ieșit din cabană, am simțit o durere cruntă la glezna stângă. Abia reușeam să calc normal pe piciorul stâng. Mi-am dat seama într-o fracțiune de secundă ce se întâmplase. În cele 30 de minute petrecute în cabană, i-am dat corpului șansa să stea la căldură, să se relaxeze și să se răcească. Adrenalina a plecat de la locul ei, lăsând în urmă durerea pe care o mascase în tot acest timp, la glezna stângă.
Micuța durere pe care o ignorasem vreme de peste 30 de kilometri, devenise acum inamicul fiecărui pas pe care încercam să-l fac pentru a continua cursa. Mă mișcam într-un ritm mai încet decât foarte încet.
Claudiu își revenise total, amândoi eram treji, nu aveam dureri musculare, singura problemă era faptul că glezna mea stângă durea foarte tare la fiecare pas.
Ne-am oprit pentru câteva momente, ca să ne bucurăm de răsăritul soarelui. Știam că o să ne trezească și mai mult și că o să ne dea energie. După o noapte de efort și nesomn, răsăritul soarelui este cunoscut în rândul alergătorilor de ultramaraton ca ”momentul de renaștere”. Am înțeles în acele momente de ce i se spune așa.
Am încercat să continuăm. Ce ne aștepta din acest moment erau câțiva kilometri buni de coborâre până la Refugiul Ciubotea din Bran. O coborâre destul de abruptă, care pentru mine și glezna mea avariată se anunța o adevărată provocare. Dar am încercat. Am coborât o bucată. Apoi am simțit nevoia să mă opresc. Pur și simplu durea prea tare. M-am așezat pe o piatră și mă uitam lung la Claudiu. Ne-am întrebat de câteva ori ”Ce facem? Continuăm sau ne întoarcem la Omu?”. Mi-a luat minute bune să mă decid. M-am gândit serios la ce ar însemna încă 10-12 ore de efort pentru glezna mea avariată. Riscam o accidentare mult mai gravă decât cea pe care o aveam deja, așa că cea mai bună decizie pe care o puteam lua, în acel moment, era să ne oprim și să ne întoarcem. I-am comunicat asta lui Claudiu și am fost amândoi de acord că e mai bine așa.
După 25 de ore de efort și 75 de kilometri Marathon 7500 s-a oprit pentru noi. Ne-am întors la cabana Omu și ne-am anunțat abandonul. Am băut o cafea împreună cu Daniel și am plecat spre Babele, de unde am luat telecabina până la zona de Start, la Peștera.
Ai noștri ne-au felicitat și ne-au încurajat, cu bucuria că eram întregi și sănătoși. Aceeași bucurie o aveam și eu, deși accidentarea nu mă încânta deloc. Am acceptat totul așa cum a fost și ne-am promis că la anul va fi mai bine.
Uitându-mă înapoi, am învățat multe lecții valoroase din participarea la 7500. Câteva dintre cele mai importante ar fi:
- E nevoie de mai mult antrenament la munte, constant, pentru a crește sansele de a duce cursa la bun sfârșit
- Deși pare tentant să mergi cu alte echipe, mai ales noaptea, ăsta e un lucru care te poate trage mult în jos, pentru că dacă se oprește unul, se opresc toți și se duc multe minute prețioase în felul acesta. Dacă ai un plan de acasă, ar trebui respectat de la început până la sfârșit
- Să îți asculți corpul și să știi când să te oprești e foarte valoros. Acum, când scriu aceste rânduri, după ce am fost la medic și m-am recuperat, a fost perfect că m-am oprit și nu am continuat prostește, pentru că am evitat o accidentare mult mai gravă, care m-ar fi scos din joc o perioadă mai îndelungată
- Ultramaratoanele sunt foarte mișto, oricât de grele ar fi! 😀
Cu experiența adunată de la această ediție, la anul voi reveni motivat să termin această cursă și să cuceresc ”crăiasa de la 7500” din mâinile ”bestiei din Carpați”. Prietenii știu de ce 🙂
Nu există modalitate mai bună de a încheia povestea acestei aventuri decât cu multe mulțumiri pentru cei care au fost alături de mine în acestă cursă, pentru că fără susținere și fără oamenii dragi din viața mea nu aș fi ajuns atât de departe.
Mulțumesc!
Cum merg antrenamentele pentru Maratonul Olteniei. Scrisorică.
Roxana Lupu
Dragă Jurnalule,
e dimineață, stau aici și mă holbez la o fereastră și nu mă întreb nimic. E zona aceea crepusculară de la primele ore ale zilei când în mintea mea e mai liniște. Spre prânz se intersectează câteva linii de tramvai, troleu și ceva mașini, ca și cum ai lua o intersecție din… să spunem, Militari (București), și am înmulți cu 5 această imagine.
Am alături o cafea cu mult lapte, cum îmi place, la dreapta văd niște blănuri de urs atârnate, apoi o statuie albă, mică, cu o zeitate grecească ceva și, mai jos, un havuzel cu o apă ușor îmbâcsită. Câteva elemente estetice rătăcite rău în același cadru, dar gusturile proprietarilor pensiunii nu se discută. E liniște. Exceptând un motor turat pe la 7 dimineața și discuția de la cafea a chelnerițelor ca niște turturele.
N-am mai scris în Jurnal din clasa a 8-a, și nici măcar nu e vreo zi specială de m-am apucat să fac asta după 20 de ani. E doar o altă zi din viața mea. Nici nu sunt la momentul bilanțurilor, nu, stau așa cu o cafea de acum rece și mă holbez la un copac. Este enorm și printre frunzele lui trec razele soarelui de dimineață. Chelnerițele strâng micul dejun, comandă la șofer alimentele pentru bucătărie, domnul pleacă în oraș cu lista, se aude clinchetul ceștilor strânse de pe mese, ferestrele toate sunt larg deschise… Viața își urmează cursul și în colțul ăsta de lume – acum bâzâie o muscă și odată cu zborul ei am posibilitatea să descopăr alte elemente decorative de interior: niște vapoare din lemn (care în ultima vreme mă hăituiesc, oriunde aș ajunge, fie că e en gross sau second hand sau casa cuiva sau materiale de tapet, sunt acolo!), niște imprimeuri enorme de perete cu niște trenuri cu aburi (?!), mușcate, lavandă, vulpe împăiată, vioară prăfuită, felinare, uite sus și o bufniță, și o sculptură care înfățișează un… cap de cal.
Dacă nu am nimerit cumva în fostul conac al Elisabethei Bathory, transformat de timpul necruțător într-o oarecare pensiune, atunci nu știu exact unde sunt! (doamna Bathory a fost o contesă a renumitei familii nobiliare ungurești Bathory, cunoscută ca fiind una dintre cele mai prolifice criminale în serie – are și un record Guiness în acest sens :D, cică ar fi ucis aproximativ 650 de tinere, între 1585 și 1610).
Sigur că am divagat puțin, dragă Jurnalule, de la subiectul din titlul acestei misive, dar nici eu nu mai am paișpe ani. Probabil te întrebi cum naiba o să fac trecerea de la crimele odioase ale stimabilei doamne Bathory la Maratonul Olteniei!
Greu de spus, probabil că voi intra destul de abrupt în subiect! Dar oare nu așa e și viața noastră? (se apropie prânzul, devin ușor ușor filozofică!) Ca elementele astea care construiesc acest spațiu: nimic nu are legătură cu nimic. Acum îi cedăm locul în autobuz unei bătrânici, în secunda următoare urlăm la mama noastră la telefon, pe seară dăm niște apă unui cățel însetat și când mergem la magazin să cumpărăm de-ale gurii, fraierim vânzătoarea cu 20 de lei, doar pentru că nu s-a prins. Suntem toți rezultatul unui arhitect îndoielnic al esteticului.
Așadar, cum merg antrenamentele??! Cum să meargă? Pentru prima dată în viața mea se pare că mă pregătesc pentru distanța de 10 kilometri! 🙂 (aici găsiți traseele de concurs) Voi alerga traseul scurt la Vâlcea anul ăsta, pe 30 august (pe 29 sunt probele de mountainbike) și e și chestia asta ceva extrem: după ce mi-am setat distanțe mai mult sau mai puțin imposibile, sărind poate niște etape, acum am făcut un pas înapoi. E bine să faci pași înapoi. Îți lași timp să respiri. Să te trezești dimineața și să nu fii panicat că va trece ziua și nu vei apuca să-ți faci alergarea! Nu am vreun target. Doar să intru în formă și să mă bucur de cursă.
Zilele trecute am băgat o urcărică de vreo 3 kilometri pe Măgura Ocnei – asta e în Târgu Ocna, cu vreo patru sute (nu-mi merge tasta patru la calculator, de aia scriu cu litere!) de metri diferență de nivel, apoi când am ajuns sus mi-am dat drumul la vale, și în sfârșit mi s-a părut și mie că alerg cu viteză! 😀 Am trecut și la alergările de o oră, pe plat, ca să câștig puțin volum și bag și ceva cross training, cu înot în orice piscină/bazin care-mi iese în cale. Bicla e acasă și mi-e dor de ea nespus, dar sunt într-un fel de voiaj prin țară, și n-a mai încăput în bagaj.
Ca să închei original, deși nu trebuie să fac vreun efort, viața bate beletristica, tocmai aflu că aici, la pensiunea asta, există un centru de interes pentru turiști, pus la dispoziție de proprietari: o capră neagră închisă într-un țarc. Știți voi, animăluțele acelea protejate de lege. O să dăm și noi niște telefoane și poate că se rezolvă ceva până nu o împăiază ăștia și-o așază lângă celelalte animale de pe pereți.
Acestea fiind spuse, spor la antrenamente! : )))
Spaima maratoanelor montane – 7500. Povestea mea. (I)
Alexandru Kelerman
Am făcut cunoștință cu Marathon 7500 în 2014, când abia mă apucasem de alergat și urmăream cu mult entuziasm și interes reportajele de cursă realizate de Marius Popescu, de la Carpe Diem. După ce am aflat de el, am început să-l studiez, să citesc și alte povești. Am aflat, printre altele, că oamenii o numeau ”printre cele mai grele curse din România, dacă nu chiar cea mai grea”.
Nu știu exact ce m-a atras la M7500, dar m-am hotărât să-l includ în provocările de anul acesta și mi l-am trecut în calendar. Lipsea un singur lucru: partenerul.
Marathon 7500 este o cursă la care te poți înscrie doar în echipă și ești obligat să parcurgi întreg traseul alături de un partener sau o parteneră. Distanța pentru proba Elite este de aproximativ 90km cu 7500m diferență pozitivă de nivel.
La mine s-a combinat dorința de a face un ultramaraton montan anul acesta cu faptul că aveam deja alte câteva maratoane montane în plan pentru 2015, așa că am ales din start proba Elite. La vremea aia, habar n-aveam în ce mă bag.
La start
N-a durat mult și mi-am găsit și partener, pe Claudiu Belețoiu. Claudiu alergase ceva curse în 2014, participase chiar la 7500 la Hobby, care în 2014 s-a scurtat cu vreo 20km din cauza vremii. Am făcut ceva alergări împreună și am decis că putem face echipă bună.
Sărind peste câteva luni în care ne-am împrietenit și am făcut antrenamente împreună, iată-ne pe mine și pe Claudiu la o masă, cu o săptămână înainte de cursă, făcând planuri, analizând traseul pentru a nu știu câta oară, stabilind toate detaliile legate de alimentație, echipament și strategie de cursă. Deja eram emoționați și începeam să conștientizăm magnitudinea provocării pe care o aveam în față. Cu toate astea, eram încrezători în propriile forțe și ne vedeam terminând cursa fără prea multe probleme.
La Marathon 7500 am avut binecuvântarea de a-l avea alături și pe bunul meu prieten Daniel, care s-a oferit să ne ajute cu orice e nevoie și pe care l-am delegat să stea la Cabana Omu și să ne acorde suportul necesar acolo. Urma să urce cu 2 rucsaci și să ne aștepte la fiecare dintre cele 3 urcări pe care urma să le facem.
Iată-ne ajunși joi, 16 iulie, în zona Peștera. După ce ne-am cazat, am plecat spre start ca să facem check-in și să ne luăm kiturile. Am aflat că ședința tehnică se mutase la ora 21, așa că am mers să mai încărcăm niște carbohidrați la Hotel Peștera. A venit și ședința tehnică, unde am recapitulat traseul și echipamentul obligatoriu, după care ne-am grăbit înapoi la vila unde eram cazați, pentru că era deja trecut de ora 22 și noi aveam de făcut bagaje pentru cursă și echipament de pregătit.
Într-o oră erau gata toate. Aveam echipamentul de bază, echipamentul obligatoriu și nutriția pentru prima bucată în rucsacul de cursă, iar în rucsacul ce urma să ne-aștepte la Omu am pus echipament de schimb și multă mâncare. Uitându-mă înapoi, am învățat că am pus mult prea multă mâncare în acel rucsac. Ne-am fi descurcat lejer cu mai puțin de jumătate din ce-am pus acolo. Dar așa e prima oară, când nu știi. Înveți 🙂
Ne-am băgat rapid la somn și am dormit adânc până la 5AM. N-am dormit mult, dar am dormit adânc. M-am trezit brusc și în 10 minute eram gata, echipat cu tot ce aveam nevoie pentru cursă. Daniel ne-a condus până la zona de start, am făcut poze, am mers să bifăm verificarea echipamentului și ne-am aliniat la start.
10, 9, 8…, 3, 2, 1…START!
Am început în ritm lejer, planul era să ne conservăm energia cât de mult pe prima bucată, care măsura aproximativ 35km, pentru ceea ce urma, cu trei urcări la Omu și o noapte petrecută, cel mai probabil, în urcarea dură de pe Bucșoiu. Am rămas spre coada plutonului și am alergat lejer pe drumul forestier, până la intrarea în pădure. Primul punct de control era la Cabana Vârful cu Dor și aveam 1h30m timp limită ca să bifăm acel punct. Am am ajuns la primul punct după 1h și 13 minute, am luat sticker-ul și am plecat mai departe. Ce sticker? Am uitat să vă spun, la M7500, fiecare echipă are o foaie de concurs, pe care se lipește câte un sticker din partea organizatorilor, la fiecare punct de control. În total sunt 15 puncte pe traseu, plus două, unul de la Start și unul de la Finish.
La km 10 ne-am oprit pentru o poză, pe care am postat-o pe profilul meu de Facebook. Urma să facem câte o poză la fiecare 10 km, pe care să o postăm pe Facebook și să provocăm câte un prieten din lista noastră să facă o donație (pentru cauza pe care am susținut-o în cadrul evenimentului), egală cu numărul de kilometri parcurși de noi, iar acest prieten era invitat să provoace alți 3 prieteni să facă același gest.
Am alergat pentru copiii bolnavi de cancer de la Asociatia PAVEL și donațiile au fost pentru ei.
A fost o idee pe care am primit-o de la Oana Solomon (mulțumim, Oana!!) ca să punem campania noastră pe modul turbo și să fie și distractiv să faci donații.
Continuăm cursa. Am început urcarea spre Cota 1400 și Cabana Piatra Arsă, unde aveam timp limită eliminatoriu 4h. A fost o urcare destul de lungă, dar lejeră pentru mine, care iubesc urcările și mă descurc foarte bine pe ele.
echipa – Alexandru si Claudiu
Am ajuns la 3h și 30 de minute, am făcut plinul cu apă și am plecat mai departe, în coborârea pe Jepii Mari. A fost o coborâre destul de lungă, pe alocuri foarte tehnică, cu porțiuni cu lanțuri chiar. Spre final a urmat o porțiune alergabilă și chiar m-am simțit bine că în sfârșit mai și alergam în maratonul ăsta. Până la urmă, sportul se numește ”alergare montană”, nu?
Am ajuns la Intersecția Jepilor, Claudiu s-a oprit să mănânce, mie nu mi-a plăcut oferta din punct, așa că am luat doar vreo două fructe și am coborât 10m la un râu, să mă spăl și să mă răcoresc, după care am făcut plinul la bidoane și l-am așteptat pe Claudiu să termine de mâncat. Urma urcarea pe Jepii Mici, până la Babele. Am pornit-o cu hotărâre, cu atât de multă hotărâre, încât am ratat cotitura la stânga pe care trebuia s-o facem și ne-am pierdut puțin pe drumul forestier. Bine că n-au fost decât vreo 500m, dar tot s-au dus vreo cinci minute.
Urcarea devenea din ce în ce mai abruptă, eu eram ok, dar Claudiu nu se simțea prea bine. Mâncase ceva halva în punctul de alimentare și se pare că nu prea i-a priit. Dar asta nu l-a împiedicat să mențină ritmul impus de mine, care era cât de alert posibil, pentru că aveam un timp limită de 9 ore la tabăra de bază de la Peștera. Au fost destule momente când eu și Claudiu ne uitam unul la celălalt și nu știam dacă o să ne încadrăm în timp. Îl apreciez că, deși nu se simțea strălucit, a dat tot ce a putut pe urcarea pe Jepi.
priveliște de pe traseu, de pe Jepii Mici
Iată-ne ajunși la Babele, unde fetele din punct ne lipesc sticker-ul și ne spun ”Trebuie să vă cam grăbiți, că mai aveți o jumătate de oră până la timpul limită”. Claudiu vine și, parcă citindu-mi gândurile, zice: ”Tovarășe, de aici îi dăm tot ce putem, pe coborârea asta, da?”. Dau din cap și o zbughim la vale. Depășim o echipă de băieți, pe care îi impulsionăm să alerge și ei cu noi, dar nu dau vreun semn că și-ar dori asta.
Claudiu a prins aripi pe coborâre, se vede că e punctul lui forte, eu mă străduiesc să mă țin după el și dau tot ce pot. La un moment dat, se oprește și mă întreabă: ”Mai avem vreo șansă?” Îi răspund direct: ”Nu mă interesează, hai să-i dăm înainte!”. Ajungem la Peștera și sprintăm către punctul de control. Depășisem cu 5 minute timpul limită, eram cu sufletul la gură, dar când văd că organizatorii pregătesc stickerul verde, mi se calmează pulsul. Putem continua cursa!
Cu mare surpindere, îi văd întiși pe iarbă pe doi prieteni dragi, care au făcut echipă anul acesta. E vorba de Andrei Gligor și de Dani Cîrstoveanu. Sincer, nu mă așteptam să-i găsesc acolo și credeam că sunt mult mai în față. După ce mâncăm ceva și ne tragem sufletul, băieții ne spun că vor să mergem împreună. Mie-mi convine, așa că o luăm la pas spre prima urcare la Omu.
Și când credeam că totul merge bine…:)
Fiți pe fază, apare imediat și episodul 2! 🙂
Toni Dumitru: Alergarea îți ucide toate fricile
Am început să fac sport ….
în primăvara anului 2012, la 38 de ani, când am obținut permisiunea de a lucra de acasă, după opt ani foarte grei, în care am făcut zilnic naveta, pe o distanță de 300 de kilometri dus-întors, luptând din greu cu oboseala cronică, cu stresul și depresia care mă apăsa. Bunul meu prieten Emilian Isailă mi-a spus că dacă nu voi începe să fac mișcare, voi ajunge să zac în fiecare zi în fața computerului, iar monotonia cotidiană mă va toca psihic. Trebuie să sparg, cumva, rutina care se prefigura. Așa că am ales să alerg, îndrumat de la distanță de Emi. Maratonist cu vechime, el m-a ghidat și a anticipat multe dintre greșelile care m-ar fi măcinat fizic și psihic. Dar tot am reușit să comit câteva, unele elementare, ca să am și eu ce povesti altora.
Maraton Macin, 2015
Îmi amintesc că la început…
alergam în bascheți. Da, râdeți, așa-mi trebuie! Alergam cu tricou obișnuit, din bumbac, și cu un șort cu un număr mai mare decât măsura mea. N-aș putea spune că am mare experiență, dar acum, când privesc înapoi, realizez că habar n-aveam cum trebuie să te echipezi pentru alergare. Nu știam și nu-mi păsa. N-aveam nici minimul necesar, dar eram decis să nu mă opresc. Senzația incredibilă de libertate pe care am trăit-o după primii pași m-a copleșit. Nu mă mai simțisem așa din copilărie, mă redescopeream pe mine așa cum n-o mai făcusem niciodată.
Îmi amintesc că după primele zile m-am ales cu niște dureri serioase la tendoanele lui Achile, dar eu am continuat să alerg. Ultima încercare de a mai face asta a fost un chin, mai mult mă târam. Dar eu fusesem atât de entuziasmat, încât mi-am ignorat și instinctul de supraviețuire. Alergam ca un mânz scăpat din pripon și apoi eram convins că dacă voi continua îmi va trece. De fapt, aveam un început de tendinită și am fost la un pas de o accidentare urâtă. Abia mai puteam urca și coborî scările.
După două săptămâni de pauză, măcinat de îndoieli, speriat că nu voi mai putea relua alergarea, mi-am revenit cu greu și, încet-încet, am reluat alergările hai-hui prin parc. Să vă spun cum am început? Iar o să râdeți: 5 minute alergare ușoară (undeva pe la 7 min/hm), 5 minute de mers. Și am ținut-o în ritmul ăsta de pensionar vreo lună. Apoi am trecut la două reprize de 10 minute de alergare cu 5 minute de mers. Apoi 20 de minute de alergare cu 5 minute pauză. De aici am ajuns la două reprize de 30 de minute alergare cu 5 minute de mers. Spre toamna lui 2012, când am izbutit o oră de alergare, mă simțeam în stare de orice. Mi se părea incredibil.
Emi mă tot bătea la cap să-mi fixez un obiectiv, altfel mă voi plafona. Avea dreptate, dar eu eram atunci prea “boboc” ca să înțeleg. “Nu vreau presiune, vreau să alerg liber”, îi spuneam. Când mi-a propus să mă înscriu la maratonul de la București, m-am retras speriat în carapacea mea. “Ce să caut eu acolo? Nu-i de mine!”, mi-am zis. Dar simțeam că nu voi putea să mai alerg mult așa, singur, fără timp, fără obiectiv.
Prima mea competiție….
N-o s-o uit niciodată, desigur. 19 mai 2013. Semi-maratonul Petrom, de la București. Emi mi-a băgat în cap chestia asta și până am apucat eu să protestez, el deja mi-a făcut cinste și mi-a plătit înscrierea, ca să nu mai pot da înapoi. Apoi mi-a dat un program pentru nivelul intermediar, conceput de antrenorul american Hal Higdon. Mi-a dat și un ceas. Și primii pantofi, o pereche de Adidas Zero albaștri ușori, cu care fugeam de rupeam pământul – mă rog, așa simțeam eu. Omul ăsta avea ceva cu mine și mă ducea tot timpul acolo unde nu puteam emite vreo tentativă de refuz. În materie de alergare sunt creația lui, peste 95% din ceea ce știu despre alergare am învățat de la el. Am avut șansa să încep această aventură cu un mentor bun care m-a modelat cu toată priceperea lui și am scăpat de experimente care m-ar fi costat mult timp și bani, ca să nu mai pomenesc de riscuri.
Am început antrenamentele, am dat de gustul vitezei și am descoperit miza alergării cu presiunea timpului. Dar, mai ales, am descoperit alergările pe distanțe lungi în afara orașului. Țin minte că la prima “evadare” m-am simțit ca și cum aș fi fost un puști fugit de acasă, a fost o aventură inedită.
Am terminat programul cu bine și eram încrezător, dar mă și temeam. În noaptea de dinaintea cursei n-am închis un ochi. Totul părea să meargă pe dos. Dimineața n-am apucat să mănânc nimic sau măcar să beau o cafea. Era foarte cald pentru acea perioadă, iar prognoza meteo anunța o temperatură record. Și așa a fost. Înainte de start, îmi zic că e mai bine să tai de pe listă orice lucru neprevăzut, așa că mă așez la coadă la toaletă. Apoi intru în zona de start. Agitat, frământat, nedormit, nemâncat, încep să mă încălzesc ușor, mă uit la ceilalți, încerc să mă calmez. Și, dintr-o dată, simt că pulsul mi-o ia razna: de ce au toți numere de altă culoare decât mine? Și de ce nu mai pornim spre linia de start? Întreb unde trebuie să mă așez pentru statul la semi și mi se spune că “ai mei” au tulit-o deja. Ăia la care mă zgâiam eu se pregăteau pentru startul la 10 km! O iau panicat spre start și întreb dacă pot să trec mai departe, iar voluntarii dau din mâini ca agenții de la Rutieră în intersecție: “Du-te, trebuia să pleci de mult!”. Toată strategia mea s-a făcut praf: publicul de pe ambele părți ale traseului aplauda de zor ultima “rățușcă”, care încerca speriată să-și prindă din urmă “suratele” grăbite.
Alături de Ani, soția lui, și Emi, prietenul care l-a inspirat să alerge
Știu doar că am alergat cât am putut de repede. Și că după un kilometru i-am ajuns pe ultimii. Și după cinci kilometri am depășit sute de oameni. Cu lacrimi în ochi de ciudă, supărat pentru greșeala prostească, îmi făceam loc cum puteam prin fluviul de alergători, alergând în zig-zag, când pe dreapta, când pe stânga, disperat să îndrept startul ratat. Apoi căldura m-a topit. După coborîrea de pe Calea Victoriei simțeam cum intru în agonie. Iar după primul kilometru pe Splai am simțit că nu se mai termină. Îmi doream să alerg fără oprire, era prima mea cursă și n-aveam de gând să o stric nici pentru doi pași de mers, dar căldura mă strivea; îmi venea să mă arunc în apa liniștită a Dâmboviței. Mă rugam ca următorul pod să mă ducă pe celălalt mal, unde-i vedeam pe fericiții care mai aveau doar un kilometru până la finish. Apoi am ajuns la ultimul punct de alimentare. Apoi la ultimul kilometru. Am mai găsit putere și pentru un sprint de 100 de metri. Am ajuns la finish și am primit întâia mea medalie. Am încheiat cu un timp net de 1:56:30. Eram fericit.
De atunci am mai participat la o cursă de semi-maraton și patru maratoane. Astăzi pot spune că 21 de kilometri înseamnă o alergare de rutină pentru mine. Dar tot acea cursă rămâne cea mai grea pe care am făcut-o până acum.
Antrenamentele mele …
Mă bazez întotdeauna pe un program pentru că, am învățat asta, te ajută să vezi cum evoluezi și lucrezi organizat. Din mica mea experiență pot spune deja că în zilele în care nu alerg sunt mai puțin eficient în programul de lucru. În plus, nu te plictisești, pentru că de fiecare dată ai altceva de făcut. Timpii și distanțele sunt calculați în funcție de obiectivul pe care ți-l propui la maraton.
La început am lucrat cu schemele concepute de Hal Higdon, cu șase alergări pe săptămână, fără timpi. Apoi am trecut pe un program cu timpi, extras din cartea “Run less, run faster”, care așa cum spune și titlul, îți dă mai rar de lucru, dar te solicită mai mult. Fac acest program pentru maraton pentru a patra oară și încă nu m-am plictisit de el. În plus, m-a ajutat de fiecare dată să scot timpi mai buni în curse.
Programul include trei alergări pe săptămână, pe care le fac luni, miercuri și sâmbătă. Lunea fac viteza, pe distanțe de la 200 până la 1.600 de metri. Miercurea am alergările tempo, de la 9 kilometri până la 13 spre finalul programului. Sâmbăta am distanțele lungi – 13 kilometri în prima săptămână, apoi ajung la un 29 și un 32. Programul se încheie cu alergarea pentru care mă antrenez: maratonul.
La ultima cursă, maratonul din toamnă de la București, am scos cel mai bun timp al meu, 3.45. Acum îmi doresc să cobor mai mult sub acest record personal.
Sportul meu preferat este…. pentru că ….
Alergarea, 100%. Pentru că te lupți cu tine, cu distanța și cu timpul. Pentru că îți faci prieteni pe viață și cunoști mulți oameni buni. Pentru că nu poți să trișezi și să te vaiți, că n-ai de ce. Și pentru că e singurul sport din lume în care participi la spectacolul sportiv alături de profesioniști. Pentru că îți dă cele mai puternice senzații – ești, pe rând, slab și puternic, pierdut și încrezător, sfârșit și învins.
Alergarea e mama tuturor sporturilor, iar mama asta are grijă de tine și te învață tot ce trebuie să știi: ce valoare are o secundă, de ce e bun frigul, cât să mănânci, când să bei, când să tragi tare, cum să-ți asculți corpul. Tot. Te apără de demoni și îți ucide toate fricile. Te face puternic, te organizează și îți dă încredere în tine. Te schimbă mult și doar în bine.
Și, așa cum scrie Christopher McDougall în “Biblia alergătorilor”, “Născuți pentru a alerga”, dacă nu găsești răspunsul la o problemă după patru ore de alergat, nu-l vei găsi niciodată. Am găsit mereu răspunsul căutat.
Cea mai pregnantă amintire dintr-o cursă este …
Am trei și nu pot alege care e mai puternică.
– Primul meu start la o cursă oficială, cu stângul. Din fericire, finișul a fost cu dreptul.
– Panta de pe Calea Victoriei, de la semi-maratonul Petrom, din mai 2012, când am descoperit ce pot face căldura, oboseala și deshidratarea. Am fost șocat să văd oameni alergând ca niște zombie, cu ochii dați peste cap, prăbușindu-se inconștienți pe asfalt. Am văzut un alergător târându-se pe trotuar în coate și în genunchi, încercând să se ridice, neputincios, până la leșin. Mi-au rămas în minte privirea sa goală, țeasta spartă și sângele curgându-o pe obraji, în timp ce oamenii încercau să-l trezească până la sosirea ambulanței. Am fost îngrozit, nu credeam că o cursă poate oferi astfel de scene. Atunci mi-a fost teamă să nu ajung și eu pe targă. Din câte îmi amintesc, 7 alergători au ajuns atunci la spital, iar unul a rămas internat o săptămână.
– Makoto Takeuchi, un alergător exotic, pe care l-am întâlnit, în timpul maratonului de la Berlin 2014. N-ai cum să nu-l observi: poreclit “Marathon Jesus”, aleargă toată cursa în bustul gol și în tălpile goale, cu o cruce imensă legată în spate. Am sacrificat secunde prețioase pentru a-l poza și pentru a-l încuraja. A meritat.
Competiția mea preferată este…
Maratonul. Dar simt tot mai mult tentația de a trece la ultra. Maratonul te ține printre oameni. Alergi pe străzi, voluntarii te ajută, publicul te susține. În ăia 42 de kilometri alergi cât de tare poți, dai tot ce poți. Din ce am citit, ultra înseamnă mai mult decât atât – te scoate din oraș și te lasă doar cu tine, ore în șir, în care trebuie să-ți dozezi bine resursele și priceperea.
Dintre maratoane, Berlinul, cea mai rapidă cursă din lume grație traseului foarte plat, va avea mereu un loc special în sufletul meu. Am ajuns acolo printr-o șansă neașteptată și am trăit fiecare clipă ca într-un vis. Dintre cursele la care n-am participat îmi plac Bostonul și New York-ul. Normal, cui nu-i place?
Cel mai mândru sunt de …
Soția mea, Ani, care mă urmează. După un an în care m-a încurajat, a început și ea să alerge, iar acum vine tare din urmă. N-am pisat-o niciodată la cap să alerge, fiindcă am socotit mereu că trebuie să ai acel impuls de neoprit ca să o iei din loc. Ea singură s-a apucat. Iar când Emi Isailă a pariat că ea poate alerga mai bine decât noi doi, m-a făcut să o iau mai în serios. E mai puternică decât mine și are toate calitățile pentru a evolua rapid. A făcut deja o cursă de 10 km și un semi-maraton, iar acum țintește primul său maraton. Trebuie neapărat să trec la ultra, văd că se ține scai de mine 🙂
Prietenii mei spun că …
Am prieteni din două categorii. E simplu: cei care aleargă și cei care nu aleargă. Eu țin la toți.
Cei care nu aleargă spun că e bine să alergi, dar ei nu pot face asta. Sunt norocos că am mulți prieteni și toți sunt încântați de ocupația mea, atât timp cât rămâne doar a mea 🙂 Un amic mai șugubăț, îmi spune în glumă că “alergarea nu-i bună, îți dă organismul peste cap”.
Prietenii care aleargă mă înțeleg perfect și mă ajută. Am nevoie de ei ca de aer! Deși am început ca un singuratic, am înțeles că fără Emi, Geo și Cătălin alergarea n-are același sens. E tot alergare, dar e mai săracă, nu-mi dă tot atâta împlinire.
Am aflat despre mine că …
În primul rând, am aflat că nu am 40 de ani. Bine, se pare că mai am puțin și fac 41, dar de ce v-aș minți, chiar nu-i simt! Cel mult, aș zice că percep vreo 30 și câteva zile 🙂
Serios acum, am aflat că sunt puternic. Că pot să îndur. Că pot mai mult, că nu mă predau. În singura zi când s-a întâmplat să mă dau bătut, la un antrenament în care mai aveam doar 3 kilometri de parcurs, am înțeles că acel “nu mai pot” a fost o iluzie căreia i-am cedat, iar eu am căzut în capcana propriei minți. Foarte bine mi-a prins, am învățat și din asta, sper să nu se mai repete!
Am aflat despre mine că nu mă mai tem și că pot înfrunta provocările cu mai multă forță. Pentru că un om care aleargă 42 de kilometri nu se mai teme de nimic.
Sportul mă face să mă simt…
Fericit. Puternic. Liber. Naiv ca un copil.
Uneori, mi se întâmplă să…
dorm cam mult dimineața. Iar asta nu uneori 🙂
Să sperii câinii (ce animale inteligente, întotdeauna analizează perfect situația și decid rapid să nu riște atacând un om care aleargă hotărît în direcția lor) sau oamenii, care mă privesc contrariați.
Să văd fazani, iepuri și căprioare atunci când alerg în afara orașului.
Să mă iau la întrecere cu bicicliști sau căruțe.
Să treacă câte o mașină cu retrovizoarea la doar o palmă de mine.
Să mă avertizeze un echipaj de Poliție Rutieră, prin megafonul mașinii: “Vă rugăm circulați pe trotuar!”. Dar eu nu circul ca orice pieton, alerg, chiar nu se vede?! Așa că trebuie să o țin înainte pe contrasens ca să mă păzesc de mașinile care vin din față, dar trebuie să stau pe șosea, pentru că acolo e o vale, cel mai rapid sector de pe traseu, iar pe trotuar fie pierd timp, fie îmi pierd dinții dacă nu reduc viteza. Așa că mai bine să-mi dea amendă. Dacă mă prind!
Să-mi doresc să alerg un ultra. Și să-mi fie frică de asta. Cum naiba o să izbutesc asta? Și cum rămâne cu omul care aleargă 42 de kilometri și nu se mai teme de nimic? Păi nu se mai teme de nimic până la 42, de acolo totul este necunoscut. Poți să știi cum e cu necunoscutul ăsta? 🙂
Dacă ar fi să recomand ceva din experiența mea, aș spune că…
Alergarea e un dar minunat, care te face mai bun și mai puternic, așa că bucurați-vă de el cum puteți mai bine. Cu sau fără program, cu sau fără un obiectiv, alergarea trebuie să fie o plăcere.
Din mica mea experiență le pot spune celor care se află la început că întotdeauna afară nu e atât de frig pe cât pare atunci când te uiți pe fereastră. Și că febra din primele zile n-o să dureze o veșnicie. Iar febra de după prima cursă oficială – n-o să crezi, dar îți va fi dor de ea…
La capitolul sfaturi practice, v-aș recomanda să încercați să alergați dimineața pentru a beneficia de vârful bioritmului din prima parte a zilei, să vă alegeți pantofii poate cu jumătate de număr mai mari, pentru că picioarele se umflă pe distanțele lungi; și să nu judecați după brand, preț sau aspect, lucru valabil și pentru echipamentul din fiecare sezon.
Nu ezitați să puneți întrebări alergătorilor experimentați. Folosiți trasee cât mai variate pentru a evita monotonia și alergați cum vă place – mai puțin dar mai repede sau mai încet dar mai mult, cu muzică în căști, cu GPS, cu sau fără ceas, însă cu mare atenție la hidratare, mai ales pe căldură.
Important e să abandonezi tentația confortului și să pui în picior în fața celuilalt, pentru fiecare metru alergat și pentru fiecare kilometru.
Să ne răcorim-vine Aqua Challenge, maraton de înot în mare!
Pe 22 august e distracție la mare! Vine a 5-a ediție Aqua Challenge – maraton de înot în Marea Neagră, cu 3 probe și distanțe pentru toată lumea. Avem, așadar:
Poba super scurtă- 500 de metri
Proba scurtă- 1500 metri
Proba lungă – 5000 de metri
Înscrierile sunt deschise și se pot face accesând formularul de înscriere de pe site-ul competiției. Locurile sunt limitate la 350 la toate probele. Vor fi doua zile dedicate: vineri, 21 august (predarea kiturilor și ședința tehnică) și sâmbătă, 22 august (predare kituri de concurs și desfășurarea propriu-zisă a evenimentului).
Detalii despre programul regulament, probe, concurenți înscriși și kit de concurs vizitați trichallenge.ro/aquachallenge, iar pentru a fi la curent cu noutățile acestei ediții urmăriți pagina de facebook a evenimentului.
Competiția se va desfășura în zona Plaja Zoom Beach din Constanța.
Cele mai tari aventuri din Jurnalul tău! (P)
de Raluca Mihăilă
Care crezi că este utilitatea unei vacanțe? Păi, dincolo de relaxare… să ai timp să ți-o programezi pe îndelete pe următoarea! 😀 Așa că ai putea avea nevoie de un Jurnal de Aventuri! 🙂 Jurnalul de la Inspirel conține o colecție de peste 300 de experiențe pe care trebuie să le încerci, împreună cu 8 hărți răzuibile, pentru a ține în timp real evidența tuturor aventurilor tale.
Jurnalul de aventuri Inspirel. foto – www.inspirel.ro
Lista este împarțită pe continente și conține 64 de pagini de experiențe din 4 categorii: natură, cultură, activități și gastronomie. Adună inspirație pentru tot anul și reunește-ți gașca pentru călătorii memorabile!
Hai să vedem pe unde ai putea pleca hai hui!
AFRICA
Înoată cu țestoasele- N’Gouja Beach, Comoros & Mayotte
În apele calde din Oceanul Indian, în jurul micilor insule Comoros și Mayotte găsești o mulțime de broaște țestoase de mare care abia așteaptă să înoți alături de ele! Plaja este un loc important pentru cuiburile testoaselor, asa ca Noaptea poți vedea puii ieșind din ouă și alergând spre apă, căci aici își “cazează” cuiburile!
foto: www.cameldive.com
Scufundare la epavă – SS Thistlegorm, Egipt
SS Thistlegorm a fost un vas englezesc care s-a scufundat în Marea Roșie în timpul celui de-al doilea Război Mondial. Epava se află în apropierea insulei Sinai și este o destinație populară pentru scufundări, începând cu redescoperirea sa din 1995. La bordul său pot fi găsite motociclete, camioane, artilerie și chiar tancuri.
Jacques Cousteau a descoperit epava încă din 1955, dar a ținut secret locul pentru a-l proteja de vânătorii de suveniruri.
La degustat… viermi Mopane – Gwanda, Zimbabwe
Viermele mopane este o omida a Moliei Împărat și, în același timp, una dintre mâncărurile preferate din Zimbabwe. Omida, de mărimea unui trabuc, este savurată ca fel principal. 🙂
Găsești ușor acest tip de mâncare, la vânzătorii ambulanți sau în restaurantele din orașele principale. Și un detaliu interesant: viermele mopane are mai multe proteine decât carnea de vită J.
foto: www.foxnews.com
Înotând cu crocodilii – Australia
Imaginează-ți cum ar fi să înoți alături de crocodili, având ca protecție doar costumul de baie. 😀 În Darwin, lângă Kakadu National Park, în Teritoriul de Nord, te poți apropia de crocodili uriași de apă sărată, fiind scufundat într-un container cu apă perfect transparent. Crocodili de 5 – 6 m vor fi tare curioși să te cunoască de aproape!
Cea mai provocatoare cățărare din lume – Tasmania, Australia
“Totem Pole” este un stâlp înalt, o formațiune naturală de pe coasta sudică a Tasmaniei, una dintre cele mai deosebite și provocatoare cățărări din lume. O ascensiune verticală de 65 m pe stâncă te va duce însă în vârf, unde vei fi răsplătit cu o priveliște deosebită!
Stâlpul are doar 4 m diametru la bază și este în permanență lovit de ape, și se spune că se poate prăbuși oricând din cauza eroziunii.
Excursie cu elicopterul la Ghetarul Franz Josef, Noua Zeelanda
O aventură pe care trebuie să o încerci cât mai curând deoarece ghețarul se cam topește. Ia elicopterul și admiră de sus imaginile incredibile, apoi continuă-ți călătoria direct pe ghețar. Vei înțelege astfel de ce constituie atracția principală a coastei de vest a Noii Zeelande.
EURASIA
Bere cu spirulina, Mandalay, Myanmar
Berea cu spirulina este o bere neobișnuită, de o culoare galben aprins – verzui, ce are la bază alga spirulina, și se găsește prin Mandalay, deci dacă aveți drum pe acolo n-o ratați 😀 Este o băutură foarte apreciată de localnici, considerată foarte sănătoasă, având proprietăți anti aging, chiar dacă vorbim despre alcool.
Serviți cea mai scumpă cafea din lume – Chang Rai, Thailanda
Să rămânem în zona de hidratare, deși cafeaua face tocmai invers. Undeva în nordul Thailandei, Black Ivory Coffee creeaza un tip de boabe de cafea arabica care au trecut printr-un… elefant. Se presupune că aroma este îmbunătățită de sistemul digestiv al elefantului, care descompune proteinele din boabe, cafeaua devenind mai rafinată și mai puțin amară. Este una dintre cele mai scumpe tipuri de cafea din lume, așa că trebuie să te bucuri de fiecare strop!
Este nevoie de 33 de kg de boabe pentru a da naștere la 1 kg de cafea Black Ivory. Multe boabe sunt mestecate, distruse sau pierdute prin tufișuri înainte de a fi colectate. 🙂
EUROPA
foto aaronstrasburg.aminus3.com
Călător pe… aripa avionului- Yorkshire, Anglia
Inițial un exercițiu practic, pentru a demonstra echilibrul și stabilitatea avionului, sau pentru a realimenta avionul în timpul zborului, a devenit rapid un sport extrem. Performerii sunt “Barnstormers”, din Marea Britanie și SUA, care se dau în spectacol cu public. Dacă ești în trecere prin Anglia, ești așteptat să te sui într-un aeroplan vintage, restaurat, să încerci chiar tu cascadoria, deasupra peisajului rural.
Mersul pe aripa avionului este un sport cu vechime în Anglia, înregistrat încă din 1911.
Weekend sportiv pentru copii: Târgul Sporturilor și Activităților Recreative
Mâine, 24 iulie începe în parul Tineretului din București Târgul Sporturilor și Activităților Recreative și de Dezvoltare Personală, eveniment organizat de către site-ul de educație și parenting Smart & Happy Child și Asociația Educație pentru Leadership.
Prima zi este ziua dedicată dezvoltării personale, așa că sunt numeroase ateliere dedicate copiilor. Cei de la Orășelul Cunoașterii vor organiza vineri între orele 10-12, 17-19 atelierul Magia Apelor (acest atelier va fi susținut și sâmbătă și duminică, orele 10-12, 17-19). Vor pune la bătaie și premii: 10 intrări all-day la orășel; la standul lor veți găsi câteva dintre jocurile existente în orășel și le puteți încerca gratuit, alături de micuți.
Asociația Psiart îi așteaptă pe copii vineri, sâmbătă și duminică la standul lor pentru a participa la o distracție pe cinste: războiul cu apă și jocurile copilăriei.
Vor fi la Târg și ateliere de bune maniere și ateliere de imagine personală susținute de către Ștefania Miret de la Asociația Manieres. Atelierele sunt gratuite și vor avea loc pe 24 iulie, primul atelier la 10:00 dimineața, urmând apoi încă o serie de ateliere începând cu orele 17:00 (între orele: 17:00 și 19:30, sesiunea are în jur de 45 de minute).
Cei de la Școala de Vorbire vor susține două ateliere, unul de voice acting pentru copii, în cadrul căruia micuții vor putea experimenta vorbirea la microfon și vor putea înregistra o reclamă, o scurtă poveste sau un scenariu de desen animat și un al doilea atelier, intitulat Reader’s children theatre.
Sâmbătă va avea loc Startul la Crosul Copiilor și Crosul Familiilor. Cei care nu au apucat să se înscrie o pot face și înainte de eveniment la masa organizatorilor.
La ora 11:00 ne delectăm cu demo-uri de arte marțiale, unul dintre acestea fiind susținut de către micuții luptători de la Invictus București, club condus de către campioana mondială la Jujitsu Cătălina Mihalache și Mihail Ioniță.
Competiția de dans este deschisă de cunoscutele dansatoare Anca Raluca Niță și Atonia Teișanu. Ele vor face un demo de Fetno, un dans de folclor reinterpretat.
Pe 25 iulie, începând cu orele 13:00, va fi un moment de gătit în aer liber susținut de chef Geta Ciocarlan de la Bistro Le Oac Oac. Ea va prepara salată de cozi de raci și cremă de brânză cu trufe. Toți participanții la acest show vor avea ocazia să deguste gratuit aceste preparate.
***
Evenimentul este susținut de Itsy Bitsy iar partenerii principali sunt: Primăria Municipiului București, Direcția pentru Sport și Tineret a Municipiului București, Patrula Călare a Municipiului București, RPG Security, Societatea Română pentru Prevenirea și Recuperarea Medicală a Persoanelor cu Accident Vascular Cerebral.
Parteneri: Solaris, Ciocolata Atenție, Acvamania, Mr Mentorus, Funny Land, Sarida Family Club, Orașelul Cunoașterii, Școala de Vorbire, Garanția pentru Tineret, Editura Sigma, Editura Diana, Cutezătorii, Secom, Journey Pub.
Parteneri media: Cariere, România Pozitivă, Bookblog, ArtLine.ro, Blitz Tv, Calendar Evenimente, Cutezătorii, ExamenulTău, Fundația Calea Victoriei, Gratuitor, Intuitex, IQool, Kidsnews.ro, Orașul Meu, Suflet de Mămică, Suntparinte.ro, Supermamici Alergatoare, Mini Me.
Sport Extrem. Cine se dă cu placa pe… vulcan?
de Raluca Mihăilă
Poate vă gândiți că e periculos să vizitați un oraș al lumii unde există un vulcan activ. Poate îl și ocoliți în vacanța voastră din cauza asta. Sunt însă unii care se duc țintit la un vulcan activ, ca să… se dea cu placa!
Nu e o glumă, surfingul pe vulcan există și el ca activitate sportivă și recreativă 🙂 în lumea asta…Dacă ați rămas fără adrenalină, o puteți regăsi coborând cu o placă pe vulcanul activ Cerro Negro, din Nicaragua, de exemplu. Nici nu e scump: Quetzal Trekkers, care se ocupă de echipamentul și trainingul tău, îți oferă ocazia să încerci sportul ăsta extrem pentru suma de 30 dolari.
Cerro Negro, tradus Muntele Negru, este cel mai tânăr vulcan din America Centrală, s-a format în 1850 și a avut ultima erupție (cea cu numărul 20) în anul 1999.
Cică partea cea mai dificilă a acestei aventuri ar fi urcarea de 45 de minute până în vârf, la 728 de metri. După, începe distracția! Poți să cazi, să te tai în cenușa vulcanică, să respiri gaze otrăvitoare sau, dacă ești cu adevărat norocos, să te stropească niște lavă! 😀 Panta atinge un punct maxim de 41 de grade, astfel încât poți lesne ajunge la o viteză de 80 km/h.
Poți să adopți o poziție de snowboard, în picioare, sau poți sta jos, ca pe sanie, variantă în care prinzi o viteză mult mai mare pe rocile vulcanice.
Placa este din lemn, iar fundul său este acoperit cu un strat subțire de metal, pe care e lipită o bucată de plastic, care ajută la creșterea vitezei; ea trebuie înlocuită, deoarece se topește după 1 sau 2 ture. 😀
Cerro Negro, tradus Muntele Negru, este cel mai tânăr vulcan din America Centrală. S-a născut în 1850 și a avut ultima erupție (cea cu numărul 20) în anul 1999.
Cum e, îți iei bilet spre Nicaragua? 🙂
