Recuperare medicală sportivă – un concept nou de terapie prin sport
ProVita – Diagnostic și tratament inaugurează Centrul de Recuperare Medicală Sportivă (RMS), definind terapia prin sport drept o îmbinare între terapia pe aparate medicinale și antrenamentul funcțional, cu scopul de a pregăti corpul pentru o gamă largă de provocări, de la solicitările zilnice până la cele specifice sportului de performanță.
“Terapia prin sport folosește principiile antrenamentului sportiv, adaptate însă la particularitățile fizice, psihice și sociale ale pacientului. Este diferită de alte metode folosite în centrele de recuperare medicală (kinetoterapie – terapie prin mișcare) și poate fi o alternativă eficientă, de viitor, la acestea. Antrenamentele de recuperare medicală sportivă pe care le putem concepe în centrul nostru sunt potrivite atât pentru pacienți cu diverse afecțiuni medicale sau aflați în recuperare după operații, sportivi amatori, care doresc să își îmbunătățească starea de sănătate, precum și sportivi de performanță care își revin dupa accidentări sau doresc să își dezvolte performanțele.”, explică Paul Sittner, coordonatorul centrului, specialist în recuperare medicală ortopedică și sportivă.
Centrul de Recuperare Medicală Sportivă din cadrul Provita – Diagnostic și tratament oferă un serviciu complex de consultanță sportivă care cuprinde:
– teste și măsurători inițiale, pentru evaluarea riscului apariției accidentărilor sportive (“Functional Movement Screening”, cea mai nouă metodă la nivel mondial)
– antrenament specific de prevenire a accidentărilor sportive (de ex: ruptura de ligament încrucișat, hernia sportivului, dureri de spate);
– teste funcționale finale (după algoritmul “Return to activity”), care permit aprecierea obiectivă a momentului corect de reluare normală a activității sportive de performanță (sau amator).
Terapia pe aparate este indicată în fazele de început ale recuperării, când leziunile nu permit un efort mare, iar procesul vindecării poate fi accelerat prin aplicarea unor stimuli locali bine dozați (de ex. lucrul pe grupe izolate de mușchi).
Antrenamentul funcțional este indicat atunci când starea organismului permite începerea unei solicitări mai complexe (lucrul în sistem, adică lucrul simultan și
coordonat al mai multor grupe musculare), solicitări apropiate de activitățile ce reprezintă obiectivul pacientului. “Acest tip de antrenament cuprinde baterii de teste precum Functional Movement Screening (FMS), folosite actual pentru antrenamentul naționalei de fotbal a Germaniei sau în cadrul unor cluburi profesioniste de fotbal, de exemplu Bayern München.”, adaugă Paul Sittner.
Aparatele din sală sunt produse exclusiv în Germania, sunt omologate medical și includ o serie de accesorii necesare pentru adaptarea antrenamentului la nevoile fiecărui pacient. Astfel, Biodex System 4 Pro, în premieră în România, reprezintă un “gold standard measure” ce permite testarea tuturor articulațiilor mari (genunchi, umăr, gleznă) în diferite stadii ale recuperării. În schimb VACUMED, aparatul dezvoltat pe baza cunoștințelor medicale obținute în urma călătoriilor în spațiu, poate fi utilizat în numeroase afecțiuni de circulație sangvină, gimnastica pasivă a vaselor de sânge, programe de recuperare a sportivilor, edeme post-operatorii, dar și probleme de estetică (de exemplu celulită).
“Ne-am propus ca în centrul medical Provita – Diagnostic și tratament să oferim soluții de tratament și aparatură de ultimă ora, precum și accesul la specialiști a căror pregătire și experiență să fie la cele mai înalte standarde medicale internaționale. Sunt mândru că Centrul de Recuperare Medicală Sportivă din cadrul clinicii, condus de Paul Sittner, aduce în premieră în România terapia prin sport, facută profesionist, atât pentru sportivii profesioniști cât și pentru cei amatori, sau pentru pacienții care au nevoie de programe de recuperare medicală.” a declarat Ovidiu Palea, director general Centrul Provita – Diagnostic și tratament.
Paul Sittner, coordonatorul centrului, a studiat la Deutsche Sporthochschule Köln, singura universitate de sport din Germania, unde a obținut numeroase licențe, atât pentru diverse aparate, cât și pentru diverse terapii (afecțiuni ale coloanei vertebrale, boli cardiologice, diabetes mellitus, analiza mersului, antrenament senzomotoric, Aqua Trainer, Nordic-Walking Trainer).
A lucrat apoi în cel mai mare centru de recuperare ortopedică al landului Nordrhein-Westfalia, unde a tratat sportivi de performanță din fotbal (Bundesliga, lot național Ucraina, România, Coreea de Sud, Georgia), handbal (Bundesliga), volei (lot national Rusia) și hockey.
Centrul ProVita – Diagnostic și tratament include în prezent clinicile:
– ProVita Diagnostic și Tratament, Str. Alexandrina nr. 20-22, sector 1
– ProVita Imagistică, Str. Calistrat Grozovici nr. 1, sector 2, în incinta Institutului Naţional de Boli Infecţioase “Prof. Dr. Matei Balş”, Pavilion 4.
Maraton Apuseni: povestea cursei mele
Pe Maraton Apuseni l-am așteptat cu multă nerăbdare și cu multă poftă de munte. După frumusețea trăită la EcoMarathon, Apuseni îmi părea că vine ca o completare naturală, cu peisaje cel puțin la fel de frumoase și cu un traseu ceva mai lung și cu ceva mai multă diferență de nivel.
La Maraton Apuseni urma să alerg împreună cu colegul Claudiu, cu care voi face echipă la tură lungă de la Marathon7500.
Am avut un somn destul de neliniștit în noaptea dinaintea cursei, m-am trezit din două în două ore și nici nu știu când s-a făcut ziuă și ceasul mi-a dat de știre că e cazul să ne trezim și să plecăm spre zona de start. M-am echipat, mi-am luat nutriția pentru cursă și am mâncat ceva banane, după care am ieșit să-mi salut prietenii. Erau și ei gata, așa că ne-am urcat în mașină și am plecat spre Pensiunea Skiland din Stațiunea Muntele Băișorii, locația de unde urma să luăm startul.
După un drum de vreo 40 de minute, am ajuns în parcare și am urcat spre start. Vorbisem cu mama, că dacă sunt prezente corturi cu echipament și găsesc niște pantofi de trail noi acolo, să-mi iau o pereche, pentru că să parcurg cei 43 de kilometri în pantofi de șosea nu era deloc cea mai bună variantă. Zis și făcut.
Erau două corturi cu pantofi de munte, iar la unul din ele, prietenii mei, Claudiu și Eliza, aveau cunoștințe. Asta m-a salvat, pentru că nu aveam prea mulți bani la mine, iar băieții de la cortul CAF au acceptat să le plătim după maraton (mulțumesc Eliza, mulțumesc băieții de la CAF! M-ați salvat!).
Iată-mă, cu 10 minute înainte de start, încălțat cu o pereche nouă de pantofi de trail, urma să iau startul împreună cu Claudiu și alte câteva sute de participanți la Maraton Apuseni.
3, 2, 1…start!
Am plecat repede, dat fiind faptul că eram mai puțini decât la alte concursuri mari. Am pornit împreună cu Claudiu și am trecut prin primele urcări și primele coborâri. Eu îl lăsam puțin în urmă pe urcări, el mă lăsa puțin în urmă pe coborâri.
Am ținut-o așa până la primul punct de alimentare, la Bocșești, unde am ajuns cam plin de noroi, traseul până aici fiind presărat cu multe bălți, de la pârâiașele din apropiere. Am mâncat bine și-am plecat în alergare pe un forestier care a urcat puțin, după care a început să coboare și a tot coborât câțiva kilometri buni.
Mă simțeam bine, mă mișcam puțin mai greu ca de obicei, mai ales la coborâre, din cauza pantofilor noi. Neobișnuit cu ei, era să-mi sucesc glezna de vreo două ori, ba chiar am alergat puțin cu o mică durere la glezna dreaptă.
A urmat prima urcare lunguță, unde l-am lăsat din nou pe Claudiu în spate. Am ajuns pe culmea unui deal, de unde se vedea un peisaj absolut superb. Eram înconjurați de verde și combinația de cer perfect senin cu verdele puternic al brazilor și mirosul acela de iarbă proaspătă erau un deliciu. Cam asta a fost tema generală a cursei, prin peisaje din astea m-am tot plimbat. De fapt, peisajele aveau să joace un rol important mai târziu în cursă, pentru că m-au salvat mental, în niște momente mai dificile.
Ziceam că ajunseserăm într-un vârf cu priveliște faină. După vârf, normal, urmează coborâre. După coborâre, vine urcare. Și tot așa, până la următorul punct de alimentare de la Săgagea, unde m-am alimentat destul de mult și mi-am dat seama după, când am început s-o iau la pas, că băusem cam multe lichide.
Ușor, ușor, nu de alta, dar urcam iar și n-aveam cum să mă mișc prea repede, mă apropiam de jumătatea cursei. Pe la kilometrul 17 s-a iscat o urcare mai abruptă, moment în care m-am uitat după prietenul Claudiu și l-am văzut undeva în spate. A fost ultima dată când aveam să-l văd în cursă.
A urmat o alergare splendidă pe curbă de nivel, pe Dealul Răfăileștilor, într-o zonă pe care o declar, oficial, cea mai frumoasă zonă unde am alergat până acum. Pe la mijloc am dat de-un izvor, de unde am băut cu poftă și brusc m-am simțit foarte hidratat. E ceva la apa asta de munte, proaspătă, curată. Parcă îți dă forțe altfel.
Mă întrec fetele? 🙂
După ce-am ajuns la următorul punct de alimentare, la kilometrul 21 și după ceva poteci prin pădure, am ajuns la cea mai tehnică coborâre pe care am făcut-o până acum, cu corzi, cu salvamontul în jur, cu pietricele mici pe care am și alunecat puțin și m-am ales cu o julitură, dar cu o senzație tare faină, încărcat de adrenalină. În scurt timp, am parcurs toată coborârea tehnică din zona numită La Stânci și a urmat o coborâre luuuungă și frumoasă, cu niște curbe largi și potecă îngustă, pe care am alergat-o cât m-au ținut picioarele. Am avut în spate o fată care nu m-a lăsat să încetinesc un moment, o simțeam că are mai multă experiență la fugă pe munte ca mine. Tocmai de-asta m-am ambiționat și n-am lăsat-o să mă depășească. La finalul coborârii, am sărit peste un râu, mi-am dat cu apă pe față și mi-am udat șapca și am luat-o la pas spre următorul punct de hidratare.
Între timp, m-a ajuns și fata de pe coborâre și-am făcut cunoștință. Voichița o chema, la prima ei alergare pe traseul de maraton, dar unul dintre organizatorii edițiilor precedente. Mi-a dat așa un sentiment în plus de siguranță, faptul că am alături, chiar și pentru puțin timp, un om cu experiență mai mare ca mine.
Am ajuns în punctul de alimentare și am mâncat bine, căci intuiam ce urmează. Văzusem din profilul cursei că pe la kilometrul 25 șade o urcare lungă, vreo 5 kilometri cu 600-700 de metri diferență de nivel. M-am pregătit psihic pentru urcare și am luat-o la pas. Primul kilometru a fost integral pe o vale cu niște pietre destul de mari, peste care săream destul de ușor. Mă surprinde mereu cât de bine merge urcarea la mine.
Voichița, noua mea cunoștință, plecase din post înaintea mea, iar eu îmi pusesem ca scop să o ajung din urmă. Urc, urc, urc, trec printr-un punct de control și văd în stânga mea creasta unde urma să ajungem. Avea în mijlocul ei un fel de peșteră fără tavan, o adevărată splendoare!
Surviving: rămân fără apă
N-a mai durat mult și am intrat în pădure, iar urcarea continua, devenea din ce în ce mai abruptă și din ce în ce mai dificlă. Cu multă răbdare, am înaintat cu ritm constant. Am ajuns-o în sfârșit pe Voichița și am și depășit-o. La un moment dat, cât de mult îmi plac mie urcările, am început s-o înjur. Parcă nu se mai termina și mă storcea de toate resursele. Deja îmi era foame și rămăsesem și fără apă. Mi-am zis că dacă mânânc un gel fără apă, o să regret, așa că i-am dat înainte cu perseverență. Și cu câteva înjurături. Aproape de final, am ajuns din urmă o altă fată, care avea un bandaj la genunchi. Am întrebat-o dacă e ok și dacă are nevoie de ceva, mi-a răspuns că vrea doar apă. Asta voiam și eu. Hai, urcare, termină-te odată!
Spuneam că peisajele au jucat un rol foarte important pe toată durata cursei. Aici a fost unul din momente. Când am ajuns în vârf, pe creastă, printre copaci, m-am oprit pentru câteva momente și am admirat priveliștea (am poze și de aici). Am rămas fără cuvinte. În secunda aceea mi-am zis: ”Cât de nenorocită a fost urcarea asta, pentru peisajul ăsta, a meritat tot efortul!”. Și-am plecat mai departe, pentru că mintea îmi era ocupată cu următorul punct de alimentare.
A mai durat ceva până am ajuns la punct, dar din nou, peisajele și-au făcut treaba. Am alergat printr-o vale extraordinară, unde de-o parte și de alta erau văcuțe la păscut și era o muzică întreagă ce venea din clopotele lor. Treceam aproape de văcuțe, iar ele continuau să pască și să-și zdrăngăne clopotele. Mi s-a părut de poveste porțiunea aia. Mi-a dat multă energie și am ajuns la punctul pe unde mai trecusem o dată, la kilometrul 21. De data asta, eram la kilometrul 31. Voichița și fata bandajată la picior, pe care am aflat ulterior că o cheamă Cristina, au plecat amândouă înaintea mea. De Claudiu nu mai știam nimic, dar după calculele mele, era la cel puțin o oră în spatele meu.
Energizant. Sursa: muntele
Am mâncat bine, m-am hidratat din belșug și am luat-o la pas, pe niște urcări și coborâri mai line, dar care mi s-au părut foarte lungi. În punctul ăsta, pe urcări mergeam, pe plat combinam mersul cu alergatul, iar pe coborâri alergam cât puteam de tare. Iar la kilometrul 35, ”cât puteam de tare” nu era deloc rapid. Măcar eram constant.
Am ajuns mai repede decât credeam la ultimul punct de alimentare, unde era și Cristina, cu un bandaj nou, gata de plecare. M-a întrebat cum sunt, i-am spus că bine. Chiar eram bine, doar că nu prea mai aveam resurse și pofteam ceva sărat. Noroc că am găsit o tăviță plină cu sărățele la punct, pe care le-am combinat cu niște portocală, banană și măr, am băut vreo 2 pahare de izotonic și-am plecat pe ultimii kilometri.
Din nou, peisajul a venit în ajutorul meu. Norocul meu că iubesc muntele și mă conectez bine cu el. Îmi iau multă energie în felul ăsta, exact atunci când am nevoie. Eram în mijlocul unei păduri, cu potecă lată, în dreapta aveam un râu, iar în stânga un perete de stâncă. Era, să zicem, o potecă tipică de munte. Pe care am alergat-o cât am putut și apoi am mers. Am ajuns la o răscruce, unde o tipă, voluntar, mi-a zis că mai am maxim un kilometru. Am cotit la dreapta și am continuat să merg.
După ce am trecut peste o baltă uriașă, un grup mare de voluntari a început să strige și să aplaude. Mi-au dat multă energie și mi-au zis că mai am 600 de metri până la finish. Fiind în urcare, nu se poate spune că am sprintat pe ultimele sute de metri. Doar pe ultimele zeci de metri, când am ajuns în parcarea Pensiunii Skiland și am văzut-o pe mama și pe Eliza, care mă încurajau și îmi făceau poze. Am luat-o la sănătoasa și am trecut linia de finish, m-am aplecat să fiu medaliat și m-am trântit direct pe iarbă. Am început să râd și să plâng în același timp, inundat de un val de emoții de moment. Bine că predominant era râsul, căci eram foarte bucuros să fiu acolo, la finishul celei mai dificile curse pe care am alergat-o până acum. După ce m-am ridicat, am luat-o pe mama în brațe și i-am mulțumit pentru tot ceea ce face pentru mine. M-am gândit multă vreme, în timpul cursei, la asta. La cât de multe resurse depune pentru ca eu să particip la concrusrurile astea și la cât de mult suport îmi asigură. Îți mulțumesc, mamă! Ești cea mai tare!
Ceasul mi-a arătat 7h37m. Cronometrul oficial s-a oprit la 7h36m44s. Un timp bun, pentru așa traseu, aș zice. A, ce credeți, e ok? 🙂 M-am dus să mă alimentez, m-am întâlnit cu Cristina, care terminase cu puțin timp înaintea mea. Ne-am felicitat și am mers să ne luăm porția de gulaș. Deși nu știam aproape nimic unul despre celălalt, am simțit că o cunosc de multă vreme. Cumva, faptul că am alergat aceeași cursă ne-a unit. De-asta iubesc eu sportul ăsta 🙂
Au urmat câteva ore bune, vreo 3, în care l-am tot așteptat pe Claudiu. Nu știam ce s-a întâmplat cu el și deja începuserăm să ne facem griji. Am pornit pe traseu, în speranța că-l vom întâlni. Așa a și fost, după vreo 500 de metri, l-am văzut cum venea împreună cu alți băieți. Am mers împreună la finish și am avut onoarea să-i medaliez. După mai bine de 10 ore și jumătate, băieții ăștia n-au renunțat. Au fost niște eroi.
Toți am fost, la așa cursă. Maraton Apuseni a fost transformațional și cred că mi-a extins limitele. Pe care, încă, nu le-am atins. Sper să fie cât mai departe! 🙂
Testez – Înapoi la sport, cu ceasul de înot!
E greu s-o iei de la început cu sportul. Sau, mă rog, de acolo de unde l-ai lăsat după o pauză semnificativă. Picioarele sunt grele la alergare, în bazin te miști în reluare, cu un topor pe care îl tragi după tine, la bike îți auzi plămânii urlând după ajutor imediat ce încerci un sprint, așa, de dragul vremurilor trecute. Trebuie să tragi de tine. Și să speri că va deveni mai ușor, cu timpul. Dar când treci repetat prin asta, ai garanția că exact așa va fi, DACĂ reușești să te ridici din pat dimineața, DACĂ după birou tragi de tine pentru o oră de exerciții sau măcar jumătate.
Azi am reușit să alerg o oră, după multă vreme. Am reușit să mă trezesc dimineața și să ies. Am avut o zi bună. Mi-am amintit că și alaltăieri am băgat ceva înot și aproape m-am bucurat. O iau ușor. Dacă azi simt că nu vreau să fac nimic, aia e. Mă odihnesc. Nu mă aleargă nimeni.
Corpul dictează dacă e zi de odihnă sportivă sau de altceva. Schemele de antrenament nu funcționează neapărat pentru mine. Dar chiar și așa, nu reușesc să funcționez pe modul turist. La bazin dacă mă odihnesc mai mult de 3 minute la capăt, simt că pired vremea și pornesc repejor din loc. N-oi avea eu o mare viteză dar nu simt că mi-am pierdut foarte mult din anduranță. Acum merg la Aqua Life Swim, un bazin destul de aproape de mine.
Seara când merg eu aproape că am un culoar pentru mine și asta e al naibii de mișto. Cu înotul ăsta parcă intri în transă: înoți și înoți și faci repetitiv aceeași chestie, over and over again, și gândurile curg și apoi ești blank și apoi realizezi că habar nu ai câte bazine ai făcut. Nu că ar conta neapărat. Dar te ajută să le vezi, sau să le știi, înșirate frumos. Data viitoare vii cu încrederea asta, uite, domnule, data trecută am făcut atât… Ciudat cum fiecare gest al nostru din prezent le construiește pe cele viitoare.
Ca să am un rezultat “pe hârtie”, am luat la test ceasul PoolMate Pro Swimovate, de la High5 România. A durat ceva până ne-am împrietenit. Ce să spun, mă descurc mai bine cu pisicile și oamenii decât cu aceste cutiuțe-invenții care par să știe totul despre corpul nostru! Sună a paranoia, știu, dar eu și chestiile tehnologice avem o relație mai ciudată. Ce face acest PoolMate Pro? Păi… îți spune câte bazine ai făcut, deci poți să și dormi înotând sau să te gândești la orice altceva, good bye counting!, îți zice viteza, timpul, distanța, caloriile consumate, eficiența, și pe cine iubești :D.
De asemenea, când ajungi acasă îți descarci frumos minunea în calculator și îți salvezi toată distracția de la bazin și apoi îți studiezi istoricul, faci îmbunătățiri și apoi pleci la Campionatele Mondiale de Înot! 😀
Suportul de download se conectează la calculator prin USB. Legătura dintre ceas și suporțelul ăsta se întâmplă prin infrared.
Ideea e să configurezi ceasul, personalizându-l cu datele tale: cât are bazinul în care vei înota (dacă e de 25 de metri sau 50), data/timpul, greutatea (ca să-ți calculeze și caloriile consumate).
Dacă vrei să iei o pauză și să îți tragi suflul la capăt de bazin, apeși Start și ceasul intră pe modul pauză. Cu ocazia asta, îți creează și un nou set – adică, atunci când o iei de la capăt cu prășitul de bazine, începi o nouă serie, de la 0. Dar acasă le poți aduna frumos, când le descarci.
O mica situație: aveți grijă, să n-o pățiți ca mine: mi-am șters din greșeală un workout de vreo 20 de bazine, pen că înainte de a salva exercițiul în ceas, lucru care se întâmplă apăsând 2 secunde pe butonul start, am vrut să mă uit puțin la ce am făcut și am apăsat Mode și apoi Start ca să îmi arate efectiv și, well, ceasul a interpretat comanda ca pe Erase. So, bye bye, 20 de bazine! Noroc că le-am putut introduce manual, acasă, pe laptop :D. Altfel, nu mă credea nimeni că am mai făcut 20 de bazine! 😀 Kiddin’, nobody cares anyway :D.
Mă gândesc serios să încep să folosesc și centura de puls la alergare și să devin un sports tech savvy, să-mi iasă fire de peste tot și un ecran care levitează să îmi furnizeze în timp real toate informațiile, coach-uindu-mă și biciuindu-mă, ca să performez :D.
Acestea fiind spuse mă pregătesc de somn că mâine dimineață am bazin. Dacă mă trezesc la 6 30 dau o bere! 😀
XC Race Sărata Monteoru – start înscrieri
Asociaţia XC Riders invită la aventură montană pe două roţi şi adrenalină toţi pasionaţii de competiţii sportive, pe data de 21 iunie 2015, la cea de-a doua ediţie a maratonului de Mountain-Bike “XC Race – Sărata Monteoru”.
Competiţia are startul în staţiunea balneară Sărata Monteoru, la aproximativ 100 de km de Bucureşti, pe dealurile împădurite ale Subcarpaţilor de Curbură din judeţul Buzău.
Organizatorii propun două trasee, potrivite atât pentru cicliştii cu un nivel avansat de aptitudini, cât şi pentru cei amatori care vor avea posibilitatea să descopere un cadru natural de vis, cu păduri întinse şi liniştite. Pentru cei mai experimentaţi a fost pregătit traseul de Maraton cu o distanţă de 65 km şi 1800 m diferenţă de nivel, care va pune la încercare pregătirea fizică şi tehnică a concurenţilor, iar pentru cicliştii de nivel începător sau mediu a fost gândit traseul de Semimaraton cu o distanţă de 30 km şi 800m diferenţă de nivel. Din dorinţa de a oferi posibilitatea parcurgerii traseului în orice condiţii meteo, organizatorii au căutat rute noi care ocolesc zonele de exploatare forestieră, îmbunătăţind traseul de la ediţia precedentă.
Înscrierea participanţilor la concurs se face online, pe www.xcriders.ro, până pe 14 iunie 2015. Pentru mai multe informaţii accesați site-ul www.xcriders.ro sau pagina de Facebook a evenimentului.
Competiţia este organizată de Asociaţia XC Riders şi se bucură de sprijinul partenerilor oficiali Skoda şi Direcţia Judeţeană Pentru Sport şi Tineret Buzău, şi a sponsorilor: Alascom, Bergenbier, Multiprod Service, Multiprod Energo, Sistem Euroteh, Sara, Trident Service, Sloop, Euro Print şi Le Big.
Vlad Tănase: Ce îmi oferă sportul de anduranță nu am găsit nicăieri altundeva
Am început să fac sport ….
Povestea mea începe acum ceva timp, mai exact acum vreo 6 ani. Pe-atunci aveam un job care îmi permitea, aveam timpul necesar să fac lucrurile care îmi treceau prin cap la acea vreme. Așa că m-am apucat de fitness. Și cum tot îmi mai rămânea ceva timp, m-am apucat și de o limbă străină. Timpul a trecut și după vreo 4 ani de fitness lucrurile au început să se schimbe. Jobul, programul, totul, totul s-a schimbat.
Odată cu noul job în mediul corporatist în care tocmai intrasem, am făcut cunoștință și cu o „cutumă” împământenită în compania pentru care lucrez și în prezent. Aici s-a creat un grup destul de numeros de oameni care aleargă. Și alergau oamenii ăștia cam de 2 ori pe an, în cadru organizat, la Semimaratonul Internațional București și la Maratonul Internațional. Toți purtau și încă poartă tricouri roz pe spatele cărora tronează o maximă: „Breaking my record”. Sună bine. 🙂
La un moment dat, unul dintre noii mei colegi mi-a propus să vin și eu, să intru în grup și să alergăm împreună la Semimaratonul Internațional București, care urma să aibă loc peste o lună de-atunci. Tot ce știam despre alergat la acel moment era că reușeam să parcurg cam 4 km pe bandă, la sală. Cam atât. Și era extraordinar pentru mine mai ales că începuseră colegii de fitness să se uite la mine ca la OZN, ei fiind concentrați exclusiv pe „fiare”. Eu însă voiam să mai slăbesc, de-aia alergam. Fără o linie de finish, fără un timp în minte, fără gândul că trebuie sa parcurg acea distanță. Pur și simplu dacă aveam chef bine, dacă nu, mă opream după 2 sau 3 km. Simplu.
Îmi amintesc că am primit pe e-mail formularul de înscriere și că am ezitat… M-am înscris la proba de 10 km. Mi-am urmat antrenamentele de fitness dar atât, mă gândeam că 10 km or să fie doar ceva mai greu de parcurs decât cei 4 km pe care-i făceam în sală. Ziua concursului a venit iar eu am ajuns la start după o noapte agitată și puțin cam amețit. Am pornit în cursă fără să am habar de cum o să fie, de ce o să am nevoie, de cum o să îmi reacționeze corpul. Și am terminat-o într-o oră și un minut. Mă credeam invincibil.
A urmat Maratonul Internațional București unde m-am înscris la proba de semimaraton. Era a doua cursă din viața mea. La fel de nepregătit, la fel de ignorant, la fel de … amețit. 2 ore și 2 minute, ăsta este un lucru de care îmi amintesc. Cel de-al doilea lucru de care îmi amintesc este că pe la km 16 am început să mă târăsc efectiv. Încălțările necorespunzătoare, lipsa experienței și a antrenamentului începeau să-și spună cuvântul. Îmi amintesc că atunci ceva s-a întamplat…din pașii mărunți pe care-i făceam cu capul în pământ, picioarele au început să mi se miște. Pur si simplu mi se mișcau, aproape independent de restul corpului, de cum mă simțeam. Am crezut că mi se pare însă split-urile oficiale de pe ultimii 5 km mi-au confirmat faptul că de la acel moment totul s-a desfășurat într-o manieră incredibilă: timpul pe fiecare km din cei 5 a fost același, la secundă – 6:12/km. Ceva se întâmplase, mi-era clar. Resursele au existat, erau acolo, doar ca eu nu fusesem capabil să le accesez până la acel moment de cumpănă. A început să îmi placă să alerg.
Au urmat alte semimaratone și gândul unui maraton a început să încolțească în mintea mea. Am început un plan de antrenament de câteva luni, cu 4 alergări pe săptămână. Dar timpul nu îmi mai permitea luxul acesta. Faptul că lucrez destul de mult și nu știu când ajung acasă și dacă mai sunt în stare să fac antrenamentele, m-a făcut să îmi regândesc strategia. Așa că am început să mă antrenez dimineața. La prima oră eram în Politehnică, alergând. Ajungeam la birou fresh și plin de energie. Dădeam randament și ziua trecea altfel.
A venit și ziua cursei. Cu emoții dar și cu încredere în antrenamentele făcute am reușit să termin maratonul în 3:49, doborând cu 33 minute timpul estimat de planul de antrenament. Îmi amintesc că am fost atât de concentrat în acea cursă încât nu am observat nimic pe lângă mine, ochii imi erau pe ceas și pe pace.
Au urmat alte curse însă după finalizarea fiecareia am rămas pe margine privindu-i și aclamându-i pe ceilalți. Am înțeles de-atunci că nu toți se gândesc la timp, mulți vor doar sa ajungă la finish. Aveam să simt asta pe propria-mi piele. Am văzut oameni în vârstă, bunici, ținându-se de mână și terminând cursa împreună. Am văzut oameni cu dizabilități locomotorii severe care ajungeau la final prăbușindu-se. Am început să înțeleg că dincolo de sportul în sine, pentru unele persoane terminarea unui maraton este o provocare, o experiență de viață.
Și că tot vorbesc de provocări, am început să mă gândesc la triatlon. Atleții ăia puternici care înotau, pedalau și alergau la viteze amețitoare m-au fermecat. Dar aveam câteva probleme: nu știam să înot craul și nu aveam bicicletă de șosea. Înotul meu se rezuma la câteva mișcări haotice, cât să nu ma înec, așa că am plecat la bazin încrezător că am să învăț de unul singur să înot așa cum vedeam la TV. Greșit. N-am reușit. Am apelat la ajutorul unui instructor care în numai 8 ședințe m-a învățat să înot așa cum era necesar pentru astfel de competiții. După numai o lună am luat startul unui eveniment caritabil unde am înotat 5 km. După alte 7 zile am participat la primul meu triatlon cu o bicicletă pe care o aveam prin debara. Am ieșit pe locul 10 la categoria mea de vârstă.
Mintea a inceput sa îmi zburde și gândurile mi-au ajuns la Ironman, o competiție la care mulți visează, la care puțini ajung și pe care și mai puțini o finalizează. Să înoți 3.8 km, să pedalezi 180 km și apoi să alergi un maraton poate să fie oricum, numai ușor nu. Dar tot n-aveam bicicleta necesară. Am început să strâng bani și în cele din urmă am reușit să o procur cu ajutorul unui bun prieten, care îmi este principalul furnizor de echipament sportiv. Împreună am participat și la Oradea la triatlonul pe distanta de Half-Ironman (1,8 km înot, 90 km pedalat și 21 km alergare) unde proba de alergare a fost punctul meu forte. Am reușit un loc 10 național la categoria de vârstă și imi amintesc că după trecerea liniei de sosire am izbucnit în lacrimi. Și băieții plâng câteodată. 😛
Toate aceste curse m-au făcut să îmi dau seama că nu vreau să cresc viteza ci distanțele. Desigur că sub 3 ore la maraton sau sub 5 ore la proba de Half-Ironman sunt deziderate pentru oricine dar pe mine mă atrag mai mult acele trăiri de care ai parte într-o cursă de anduranță.
Mișcarea imediată: ultramaratonul. Dean Karnazes spunea: „Dacă vrei să alergi, aleargă un km. Dacă vrei o experiență de viață, aleargă un maraton. Dar dacă vrei să vorbești cu Dumnezeu, atunci aleargă un ultramaraton.” Primul dintre ele a fost Marathon 7500, cea mai dificilă cursă de gen din România. A trecut și asta și alte câteva. Dar experiența care m-a definit ca alergător a fost Ciucaș X3, unde am luat startul la proba de ultramaraton: 105 km. Ceea ce am simțit în acea cursă a fost dincolo de tot ce mi-aș fi putut închipui. Acea cursă pur și simplu m-a doborât. Am căzut, m-am târât, m-am chinuit și am jurat că nu mai vreau. Au fost momente în care am realizat că nu voi termina în timpul regulamentar de 24 de ore și mă simțeam împăcat cu asta. Au fost momente în care corpul nu mă mai asculta, în care mi-era sete dar nu puteam bea apă, mi-era foame dar nu puteam mânca. Aveam dureri în locuri de care nu știam că există. La un moment dat îmi amintesc că m-am trezit rugându-mă și am realizat că spuneam Tatăl Nostru de 20 de minute, în continuu…
Singura dată când am zâmbit în cursa asta a fost după 22 ore și jumătate când, auzind câteva „Bravo!” în noapte și văzând lumina unei lanterne, am realizat că am reușit, că am trecut și peste asta.
Ce m-a învățat acea cursă? În primul rând m-a învățat asta – corpul nostru este o mașinărie incredibilă. O mașinărie pe care trebuie să o conduci și poți să faci asta numai dacă ești îndeajuns de pregătit din punct de vedere mental. Eu n-am fost. Au fost momente când n-am mai crezut în mine și atunci totul s-a năruit. Cumva, nu știu cum, am trecut peste și am găsit resursele necesare să termin, chiar dacă am făcut-o în genunchi.
Ce urmează pentru mine în 2015? Urmează două competiții A pentru care am renunțat la toate celelalte pe care le aveam planificate: Ultrabalaton – un ultramaraton în Ungaria de 220 km, (n.r. cursă completată), și Ironman Barcelona, pe 4 octombrie. Prietenii mei se amuză pe seama mea și dacă avem vreun drum de făcut pe undeva, îmi spun că nu mă mai iau cu mașina, pentru că pot alerga până acolo. Alții îmi spun că nu mă mai fac bine. 🙂 Și nu-i pot contrazice.
Între timp, până am publicat noi materialul, Vlad a alergat ultramaratonul din Ungaria, 220 de km! 🙂
Ceea ce îmi oferă sportul de anduranță nu am reușit să găsesc nicăieri altundeva, în nicio altă sursă. Iar faptul că acest tip de sport mă face să vorbesc cu mine, cu corpul meu, să îl ascult și să îl determin să mă ducă acolo unde vreau, m-a făcut să-l îmbrățișez aproape ca pe un mod de viață. E drept, nu sunt anti-social și nu sunt „habotnic”, am și eu viciile mele, însă în același timp am și un program destul de strict de antrenament. Sunt genul care funcționează după un plan bine stabilit, nu mă pot antrena fără un program anume. Așa că momentan încerc ca 6 zile din 7 să mă antrenez, fie că e vorba de sală, alergare, bicicleta sau înot…sau toate astea combinate într-o singură zi.
Am lăsat pentru final un alt câștig pe care aceste sporturi – alergatul, de șosea sau montan, și triatlonul – ți-l oferă, și acest câștig îl reprezintă oamenii. Am cunoscut persoane extraordinare cu povești de viață pestrițe și unele dintre ele incredibile. Cei mai mulți dintre ei mi-au devenit prieteni. Dar n-o să fiu ipocrit, acolo în cursă suntem rivali. Până la un punct însă. Până la acel moment când unul dintre noi are nevoie de ajutor, atunci totul se oprește și competiția nu mai există. Am ajutat competitori și am fost ajutat de ei. Astea sunt aspecte pe care nu le regăsești în kitul de participare la nicio competiție.
Nu mă simt în măsură să fac recomandări, până la urmă m-am apucat de-abia de ceva mai bine de un an și jumătate de alergat și triatlon, așa mai serios. Dar un lucru mie mi-e clar: dacă vrei să termini o cursă pe picioare, indiferent de distanță, astfel încât după ce treci linia de sosire să te fi bucurat de sport și să te așezi în fața PC-ului să cauți noi provocări, trebuie să planifici, să anticipezi. Trebuie să ai un plan de antrenament riguros și o disciplină de fier. Trebuie să încerci să controlezi tot ce poți controla și este imperios necesar să ai cel puțin un plan de avarie. Se întâmplă lucruri neprevăzute la care trebuie să te adaptezi și să mergi mai departe, altfel ești pierdut sau vei termina cursa ca mine la Ciucaș X3, în genunchi.
Știți reclama celebră la adidași care sună cam așa: „Dacă vrei, poți!” Și chiar așa este. Dar trebuie să VREI, nu să îți dorești, aici e cheia.
Mountainbike în Băneasa la ŠKODA Green Challenge
ŠKODA revine cu o nouă ediție a competiției ŠKODA Velo Challenge, într-un format nou, care se va desfășura sâmbătă, 20 iunie 2015, în Pădurea Băneasa.
De anul acesta, ŠKODA Velo Challenge se transformă în ŠKODA Green Challenge și oferă un program de activități destinate atât angajaților, cât și întregii familii. Astfel, cea de-a cincea ediție a competiției va reuni curse de ciclism, alergare și activități pentru copii.
Competiția de ciclism de tip ștafetă pentru echipe din companii își așteaptă în luna iunie concurenții să participe în echipe formate din doi sau patru membri. Totodată, va fi organizată o competiție individuală de alergare, precum și o cursă de ciclism și alergare pentru echipe formate din doi membri. În plus, ŠKODA pregătește anul acesta și o serie de activități și concursuri pentru cei mici. Mai multe detalii despre ŠKODA Green Challenge sunt disponibile pe site-ul oficial www.skodagreenchallenge.ro
“Ne bucurăm că suntem la cea de-a cincea ediție consecutivă a competiției. Anul acesta, prin ŠKODA Green Challenge, dorim să oferim noi provocări participanților și totodată să ne îndreptăm atenția și către familii și cei pasionați de alergare. Promovăm în acest fel, pe lângă spiritul de echipă, și un stil de viață activ, distracția și activitățile de familie”, a declarat Patricia Zegreanu, Marketing & Communication Manager ŠKODA.
În edițiile precedente, ŠKODA Velo Challenge a fost organizată ca o competiție de tip ștafetă pentru angajații din companiile mari și mici, care se înscriau în echipe de câte patru concurenți (categorii: masculin, feminin sau mixt). Fiecare echipă din concurs a avut de parcurs, într-un timp limită de patru ore, un total de 40 de kilometri prin pădurea Băneasa.
Conceptul și implementarea proiectului sunt realizate de agențiile Frank, MSPS și Oxygen, care formează un grup independent de comunicare și oferă servicii integrate de publicitate, branding, online (prin divizia Frank Digital), BTL, mobil și retail marketing (prin MSPS) și relații publice (prin Oxygen), în parteneriat cu Smart Atletic, agenție care organizează competiții de masă și corporate.
Marius Buruianu: “Nu mai concep să treacă o zi fără bicicletă”
Am început să fac sport …
Sport… sport am început să fac de mic, dar nu de performanţă. Am cochetat un timp cu atletismul, am făcut apoi sărituri în apă, dar toate astea în timpul şcolii. Plimbări sau incursiuni cu bicicleta am făcut în funcţie de timpul liber pe care îl aveam. La început, prin anul 2000, am cumpărat primul meu FirstBike de la un magazin aflat pe Ştefan cel Mare, vis-a-vis de stadionul Dinamo. Bicicleta era argintie şi mi se părea cea mai frumoasă din toată România.
Asta până l-am cunoscut pe amicul meu Dan Bistriţeanu, de la care am aflat că mult mai interesante decât plimbările sunt concursurile de MTB, şi iată-mă în 2010 înscris la Prima Evadare. Atunci am înţeles un lucru foarte important, că numai cu un antrenament serios voi putea face faţă unui concurs de MTB.
Deci, m-am apucat serios de treabă! În următoarea duminică am plecat la Câmpulung unde se organizase o recunoştere a traseului ce urma să devină cel de-al doilea concurs la care voiam să particip dar la care n-am mai ajuns. Se anunţa o zi frumoasă şi caldă, cu cer senin. Plutonul, destul de mare, s-a pus în mişcare, însă pe prima urcare am rămas în urmă şi de epuizare începusem să văd numai galben-negru în faţa ochilor. Era clar că nu voi putea continua. M-am întins pe asfalt la umbra unui copac şi aşa cred că au trecut minute bune până am reuşit să-mi revin.
După aceste două episoade total demoralizante am decis că nu voi mai merge la competiţii. Mi se păreau mult prea dure pentru mine. Eram hotărât dar… iar revine Bistriţeanu şi mă convinge să mai paticip măcar o dată la un concurs aşa că, iată-mă la Azuga, la Surmont MTB Challenge! Fusese o dimineaţă ploioasă şi erau multe noroaie pe traseu. La un moment dat a început iar figura cu galben-negru. M-am dat jos de pe bicicletă şi m-am rezemat de o stâncă, să nu mă prăbuşesc pe drum.
La MTB Surmont Azuga, 2010
Aşa a început totul. Am stat tot mai mult pe forumurile de ciclism, am schimbat dieta, m-am lăsat de fumat, mi-am cumpărat un costum de ciclism şi, cum era de aşteptat, a venit şi rândul unei noi biciclete, mult mai frumoasă şi mai performantă, la care nici nu puteam visa cu câţiva ani înainte. Mi-am propus să ies la antrenament în fiecare zi şi, cu timpul, au început să apară şi primele rezultate, ca o încununare a eforturilor depuse de câţiva ani. De atunci încolo, viaţa mea s-a schimbat substanţial, iar astăzi nu mai concep să treacă o zi fără bicicletă.
Îmi amintesc că la început orice efort substanţial sau o cursă mai lungă de o jumătate de oră îmi dădeau o stare de epuizare extremă. Îmi amintesc de o tură spre Frumuşani-Budeşti când, plecat de la Delfinului până pe şoseaua Olteniţei, am fost nevoit să mă aşez 15 minute pe bordură ca să-mi revin.
Prima competiţie la care am participat a fost Prima Evadare în 2010. Aveam 47 de ani pe atunci, dar eram plin de optimism şi încredere. Toate pregătirile pentru concurs au fost… o tură de 30 de km înspre pădurea Cernica. Mi-am zis că până la 55 de km, cât era cursa de la concurs, oricum nu e aşa de mult, deci trebuie să o scot cumva la capăt. Am luat cu mine în cursă un rucsac de 2-3 kg unde, printre mâncare şi apă, se afla şi un aparat foto pentru că, nu-i aşa, trebuia să imortalizez momentele cele mai frumoase ale cursei. (!?) Eram echipat cu încălţăminte sport, pantaloni scurţi şi un tricou de bumbac. Am terminat concursul în 7 ore.
La Prima Evadare
Antrenamentele mele …
Vara trecută am ajuns să fac ieşiri zilnice doar de câte 2-3 ore, din cauza lipsei de timp şi doar la sfârşit de săptămână puteam acorda 4-5 ore pedalatului. Din această iarnă am încercat să combin spinning-ul cu „forţa”, în speranţa unor rezultate superioare.
Sportul meu preferat este…
În acest moment prefer ciclismul. Apropierea de natură, drumurile pe care le străbat îmi oferă linişte interioară şi satisfacție.
Cea mai pregnantă amintire dintr-o cursă este Şugaş Race-2011.
Era o dimineaţă de octombrie cu temperatura sub 10 grade Celsius şi în depresiunea Baraoltului ploua. Când am ajuns sus, pe dealuri, ningea şi zăpada se aşezase de zece centimetri. Solul nisipos în amestec cu zăpada şi apa a distrus frânele. Frigul şi umezeala pătrunseseră prin haine. Toţi eram uzi şi o mare parte dintre noi eram fără frâne sau cu lanţul rupt. Cale de întoarcere nu prea era pentru că traseul de concurs rămânea cel mai scurt drum spre sosire, aşa că am ajuns cu toţii la finish uzi, îngheţaţi şi plini de noroi.
Competiţia mea preferată este Surmont MTB Challenge pentru că de ea mă leagă amintirea „debutului”, dar pentru frumuseţe, dificultate şi efort depus competiţia preferată rămâne Geiger Sibiu MTB Challenge.
Cel mai mândru sunt de progresele rapide pe care le-am făcut şi de podiumuri.
Prietenii mei spun că nu depun suficient efort în pregătirea mea.
Pe podium, după multă muncă
Am aflat despre mine că organismul uman este o maşinărie complexă, capabilă de un efort pe care creierul, uneori, nu reuşeşte să îl ia în calcul. Şi am mai aflat că, în managementul efortului, organismul este capabil de transformări uimitoare.
Sportul mă face să mă simt plin de energie şi îmi dă un tonus foarte bun întreaga zi.
Uneori, mi se întâmplă să visez cu ochii deschişi la noi trasee.
Obiectivul meu în 2015 este să fac ture de peste 200 de km pe zi.
Dacă ar fi să recomand ceva din experienţa mea, aş spune că perseverenţa şi determinarea duc către reuşită.
Provocarea URBATLON 2015: 8 probe sportive
Arena Națională din București deschide porțile tuturor iubitorilor de mișcare pe 20 iunie pentru cea de a II-a ediție a URBATLON, o manifestare sportivă unică în România, dedicată mișcării, energiei pozitive, relaxării și bucuriei de a fi alături de oameni.
Evenimentul URBATLON 2015 vine în acest an cu o nouă provocare pentru sportivii amatori, aceea de a trece linia de finish a unei curse distractive de alergare cu cel puțin 8 probe sportive, care le va solicita atât corpul, cât și mintea. Agili dar și abili în același timp, toți vor fi declarați la final campionii celei de-a doua ediții a URBATLON.
Participantii trebuie sa fie gata să parcurga un traseu de 5 kilometri presărat cu obstacole diverse, printre care Warm-up check-in by eJobs, Labirintul by DPD, Power tunnel by World Class, Asaltul Arenei by MPG, Blocaj în trafic by Kiss FM, dar și o probă surpriză, Happy Moves by Coca-Cola, la final.
Provocarea la miscare include porțiuni de alergare, slalom cu viraje strânse, sărituri, un blocaj în trafic și parcurgerea unui labirint, urmate de câteva probe de fitness. Odată depășite aceste prime obstacole, concurenții sunt așteptați la proba de cățărare și de demonstrare a agilității fizice, pregătindu-i pentru a înfrunta scările Arenei Naționale. Cursa va continua cu alte sesiuni de testare fizică, iar cei care au făcut armata își vor aduce aminte imediat de câteva exerciții, însă rapiditatea cu care se vor strecura și vor trece prin toate aceste probe de foc îi va ajuta să se îndrepte victorioși spre zona de Finish.
O alta noutate în acest an este coborârea pragului de vârstă de la 18 la 12 ani pentru concurenți, astfel încât atât adolescenții, dar și juniorii să se poată bucura de toată distracția oferită de această cursă urbană, alături de familie, prieteni și colegi, în condițiile prevăzute în regulament pentru fiecare categorie de vârsta. Pe tot parcursul traseului vor fi membri ai echipei de organizare și voluntari, care vor da indicații și vor ajuta concurenții să depășească obstacolele. Unul dintre aspectele principale ale acestei competiții este încurajarea corectitudinii și a spiritului de echipă, astfel încât toată lumea să se simtă bine pe durata întregii experiențe, să aibă satisfacția finalizării unei curse frumoase și să primească medalia de finisher.
Invitația pentru URBATLON 2015 este deschisă oricărui iubitor de mișcare și distracție, iar înscrierile se fac online pe pagina oficială a evenimentului: www.urbatlon.ro. Tot pe website veți găsi informații despre traseu, probe, regulamentul de concurs, taxa, pachetul de participare, premiile oferite câștigătorilor, susținătorii URBATLON, dar și sfaturi legate de antrenament.
Detalii suplimentare se regăsesc și pe pagina de Facebook a evenimentului.
Susțin spiritul sportiv și ne ajută să comunicăm în permanență și să vă informăm KISS FM, radioul oficial al URBATLON 2015, alături de partenerii media oficiali Sportnews.ro si eJobs – campionul în recrutarea online, împreună cu Inga Media și revista Plafar, în calitate de parteneri media principali, precum sș partenerii media: Comunicatedepresa.ro, Acasa.ro, revista Business Days, TV City, Explore Medicine TV, Romania Pozitiva, Biciclistul, SportPici, Sportivity, Liberi in Miscare, Orasulm.eu, Greenadventure.ro, 6pack.ro, 4run.ro, Doctor.info.ro si Superfit, Adrenallina.ro și bloggerii Gabriel Solomon și Florin Chindea. In sprijinul evenimentului vin Ro Club Maraton si Asociatia Traiesc Sanatos.
Start inscrieri pentru mountainbike la TOPOLOVENI Summer Tour!
Începând din 2015 județul Argeș crește ca importanță în calendarul Riders Club, de acum cu două maratoane de mountainbike pe parcursul unui an. Noul eveniment poartă denumirea de TOPOLOVENI Summer Tour și este programat pe 28 iunie.
Competiția îi cheamă la aventură pe toți riderii dornici de trasee atractive, cu noi provocări. Sunt așteptați atât cei mari, mai experimentați sau aflați la început, cât și cei mici, pentru a descoperi frumusețea acestor noi trasee și a-și demonstra pasiunea pentru ciclism.
Înscrierile sunt deschise și se pot face direct pe pagina dedicată competiției. Taxa de participare este 75 de lei, urmând să crească progresiv până va ajunge la 95 de lei, pentru înscrierile online realizate în ultimele trei zile, până pe 24 iunie.
Fie că optați pentru tura scurtă, de 21 km, destinată începătorilor și copiilor, fie că alergați pe cea Standard, de 39 de km, veți avea parte de o experiență de neuitat! Pe noul traseu conceput de Răzvan Jugănaru în zona orașului Topoloveni veți avea ocazia să descoperiți noi priveliști pitorești și să pedalați pe zeci de poteci sălbatice, gata să fie descoperite.
Spectacol la Călătorie între Cer şi Pământ
Pe 16 mai 2015 staţiunea Tîrgu Ocna a fost gazda concursului de mountain bike cross country Călătorie între Cer şi Pământ powered by Digi. Concursul organizat de Primăria Tîrgu Ocna, Societatea Naţională a Sării SALROM, Asociaţia Sportivă Adventure Mania, Asociaţia Sportivă Transalpin Bike şi Asociaţia Salvează o Inimă a strâns peste 200 de concurenţi la linia de start, ciclişti care au avut de parcurs un traseu pe cât de unic pe atât de provocator şi variat.
Traseul acestui concurs se desfăşoară nu doar la suprafaţă, peste dealuri, pe poteci şi prin păduri ci coboară şi spre Centrul Pământului, pe tunelurile minei Trotuş din localitate. Concursul a durat 120 minute pe un traseu cu o lungime de 15 km. În acest timp de două ore concurenţii trebuiau să efectueze cât mai multe ture. Celor mai buni le-au reuşit patru ture în timp ce majoritatea a pedalat trei.
Concurenţii au plecat în concurs din piaţa Primăriei şi au început să pedaleze pe străzile oraşului îndreptându-se spre prima „probă specială” a concursului, traversarea depozitelor industriale ale Minei Trotuş. După ce acestea au fost depăşite s-a ajuns la intrarea în tunel, ineditul pe care concurenţii nu-l mai întâlnesc la nici un alt concurs din ţară în afară de cel de la Slănic Prahova susţinut tot de SALROM.
Coborârea pe tunel a fost intensă. Obscurul din atmosferă a dat un farmec aparte, iar adrenalina a ajuns la niveluri şi mai mari datorită vitezei cu care se mergea la vale şi a iluminării sporadice. Acesta a fost şi motivul pentru care concurenţii, prin regulament, au fost obligaţi să-şi doteze bicicletele cu lumini puternice în faţă şi stop în spate.
Oricât de ciudat ar suna traseul de concurs trecea inclusiv prin clădirea unde are sediul primăria din Tîrgu Ocna. Concurenţii intrau pe o latură şi ieşeau pe uşa principală direct pe trepte şi o rampă specială construită de organizatori.
Marius Petrache de la BikeXpert Racing Team s-a impus reuşind nu mai puţin de 4 ture în timpul alocat de organizatori, cucerind astfel cea mai înaltă treaptă a podiumului la categorie Elite Masculin.
La Elite Feminin cea mai bună a fost anul acesta Fodor Emese de la NoMad Merida CST după ce la ediţia de anul trecut terminase pe locul 3. Ea le-a învins pe Cojocaru Monica şi Piringer Beata Adrienne de la Giant.
Călătorie între Cer şi Pământ powered by Digi 2015 a fost însă specială întrucât pentru prima dată organizatorii şi-au unit forţele cu Asociaţia Salvează o Inima pentru a contribui la îmbunătăţirea vieţii lui Alexandru Nechita, un băiat de numai 12 ani care suferă de o malformație congenitală, membrele drepte fiind mai scurte decât cele stângi. 10 lei din taxa de înscriere a fiecărui concurent au mers spre el. În plus, la faţa locului se puteau face şi donaţii direct. Alex a suferit până în prezent nu mai puţin de 35 de intervenții chirurgicale prin care se urmăreşte egalizarea lungimii membrelor, însă este pe drumul cel bun. El a fost prezent chiar la faţa locului, spectator la concurs. A promis că primul lucru pe care-l va face după ce se va însănătoşi va fi să înveţe să meargă pe bicicletă, la fel ca orice copil.
Organizatorii – Primăria Tîrgu Ocna, Societatea Naţională a Sării SALROM, Asociaţia Sportivă Adventure Mania, Asociaţia Sportivă Transalpin Bike şi Asociaţia Salvează o Inimă mulţumesc participanţilor şi tuturor celor care au făcut ca acest concurs să se poată desfăşura: Poliţia Târgu Ocna, Jandarmeria Montană, Inspectoratul General pentru Situaţii de Urgenţă, Ambulanţa.
Organizatorii mulţumesc sponsorilor care au făcut posibilă desfăşurarea acestui concurs: SALROM, Primăria Tîrgu Ocna, DIGI 24, DIGI Sport, Mobility Shop, Cyberguard, Spokes The Friendly Bike Shop, Gold Nutrition Plafar, Senyor Hyper si Pensiunea Mont Blanc Poiana Brasov.
Nu în ultimul rând organizatorii mulţumesc celor care nu se vad, dar a căror contribuţie se simte din plin – voluntarilor şi susţinătorilor: Poliţia Rutieră Tîrgu Ocna, Inspectoratul General pentru Situaţii de Urgenţă, Jandarmeria Montană, Tare ca Piatra, Adevăraţii Veloprieteni, Pe Două Roţi, Florin Angelescu, Romanticu, In Transilvania, Ciuc Natur Radler, Bike Nature, BikeXpert, Kero Bike, Veloteca, Emmedue Sport, Moş Ion Roată şi Surmont sport.
Partenerii media care au dus vorba mai departe şi au contribuit la succesul evenimentului au fost: Freerider, Diva în Bocanci, Radio Tananana, Informatorul Moldovei, Plus Communication, Adrenallina, Ciclism, SportTim, TgOcna, Targu Ocna Portal, Sportul de Vrancea şi SportsBusiness.
Fotografii oficiali care au alergat pe coclauri pentru ca toţi concurenţii să se regăsească în fotografii sunt: Andrei Ciobică, George David, Mihai Deneş, Răzvan Simionescu şi Sorina Teodor.
