Herbalife Braşov Triathlon 2015 – liber la înscrieri!
Astăzi s-au deschis înscrierile la Herbalife Braşov Triathlon! Competiţia se va desfăşura pe 19 iulie şi este dedicată tuturor pasionaţilor de înot, ciclism şi alergare. Concursul vine cu un concept inovativ, cu multe noutăţi şi surprize pentru toţi participanţii care vor lua startul în oraşul din inima Transilvaniei.
Herbalife Braşov Triathlon este o competiție cu un caracter unic printre concursurile de triatlon din România și din țările învecinate, atât prin gradul de dificultate al traseului și frumusețea acestuia.
”Triatlonul Braşov a devenit un eveniment de referinţă în calendarul competiţiilor de triatlon din România reuşind să treacă testul primelor două ediţii. Începând cu anul acesta, ne-am asociat cu două organizaţii puternice, Herbalife şi Clubul Sportiv Smart Atletic, care vor ridica valoarea şi nivelul de organizare al evenimentului”, declară Alex Enache, organizator al competiției Herbalife Braşov Triathlon.
Înscrierile sunt deschise atât celor care se află la primul lor triatlon, cât și celor mai competitivi. Participanții pot opta între probele individuale sau de ștafetă, iar distanțele sunt:
- triatlon individual şi ştafetă sprint: 500 m înot + 27 km bicicletă + 4 km alergare
- triatlon individual şi ştafetă olimpică: 1500 m înot + 47 km bicicletă + 8 km alergare
Anul acesta sunt disponibile 300 de locuri la probele individuale şi 50 de locuri la ştafete. Traseul este unul cu totul deosebit, zona de start fiind situată în zona Codlea, proba de bicicletă va trece prin Poiana Braşov, iar finishul va fi în centrul istoric al oraşului – în Piaţa Sfatului (între Biserica Neagră şi Biserica Muzeu), cu trecere pe lângă zidul cetăţii vechi şi Bastionul Ţesătorilor, pe sub Tâmpa.
Noutățile acestei ediții le găsiţi pe site-ul brasovtriathlon.ro/ și pagina de Facebook a evenimentului.
Competiţia este organizată de Asociaţia Şapte Scări Braşov, în parteneriat cu Clubul Sportiv Smart Atletic, două organizaţii cu experienţă în dezvoltarea de evenimente sportive de masă.
Testez. Am aflat ce potential sportiv am, la Centrul Super Fit (I)
Pot să spun cu mâna pe inimă că unul dintre magazinele de dulciuri pentru oamenii care fac sport este un centru de testare a performanţei sportive! 🙂 Eu una abia am aşteptat să ajung la Şerban Damian, nutriţionist sportiv şi cel care a lansat Centrul de nutritie sportivă Super Fit , unde am aflat ce n-am ştiut niciodată: ce VO2 maxim am (sunt sigură că vorbesc pe limba voastră :), dar povestim oricum imediat despre asta), care sunt zonele mele de antrenament în care ard grăsimile şi cele în care îmi îmbunătăţesc forma sportivă, ce procent de grăsime am în corp, la ce risc de boală sunt expusă în cazul unui efort de mare intensitate, cum face inima mea faţă la efort şi alte dulcegării cu care ne condimentăm viaţa sportivă! 😀
Sunt indicatori fundamentali pentru un sportiv (fie el şi amator), pentru că aceşti parametri fiziologici te ajută să îţi construieşti planul de antrenament special pentru tine şi capacitatea ta. Nu cred în programele generale de pregătire, suntem atât de diferiţi!
Eu sunt un amator atipic – nu am folosit o centură de puls, doar un ceas cronometru, care mi-a arătat distanţa şi viteza, şi aia a fost. Eh, lucrurile se vor schimba, acum că am discutat mai multe cu Şerban şi am aflat atââât de multe lucruri despre mine că m-am speriat! J Unul dintre ele este că nu am avut niciodată 1, 70 înălţime, ci mai puţin :). Nu e niciodată prea târziu să afli.
Şerban este nutriţionist sportiv şi a lansat relativ recent acest laborator modern pentru testare sportivă, unde vin nu doar sportivi, dar şi oameni care îşi doresc să slăbească, într-un mod sănătos, printr-o formulă de nutriţie şi mişcare.
Aşa. Am trecut cu bine peste electrocardiogramă şi puls, şi am făcut iniţial testarea cardiometabolică, care îţi dezvăluie, printre altele, rata metabolismului în repaus – exact, consumăm energie şi când stăm pe loc, iar aici, în poza asta, în care pare că dorm, asta făceam, consumam energie în repaos! 😀
Sigur că aveam centura de puls pe mine, şi ea transmitea toate informaţiile astea către computerul ăla de bord, sau cum s-o chema :D.
Analiza asta cu nume ciudat scoate la iveală parametrii pe baza cărora se va construi planul de antrenament (sigur, în funcţie de ce îţi doreşti, eu am trecut acolo program sportiv de performanţă; pentru amatori, aş completa, dar nu era disponibilă definiţia :)).
Tot pe baza acestei analize se face şi regimul alimentar personalizat, şi tot în funcţie de ce anume urmăreşti – să slăbeşti, să te îngraşi :D. Într-o zi, dacă nu fac nimic, eu consum 1 530 de kilocalorii. Sună bine, păcat că nu mă ajută să slăbesc treaba asta. Pentru că aduc în corp prin alimentaţie mult mai mult decât ce consum.
A urmat partea mea favorită, testarea la efort, pe praguri. Am pornit alergarea pe bandă, cu acest tub care mă face să arăt ca un extraterestru, prin care am respirat doar pe gură. Nu e tocmai plăcut, dar începe să te deranjeze cu adevărat doar după ce ajungi la un nivel în care cam gâfâi. Lucrurile funcţionau cam aşa: eu alergam cam 2 minute pe o anumită viteză, apoi luam tubul şi alergam iar vreo 2 minute aşa, apoi Şerban prelua tubul iar calculatorul înregistra valoarea oxigenului expirat de mine în timpului efortului. Urma o sesiune similară, dar cu creşterea vitezei cu 0, 5.
Ce să spun, am pornit pe bandă de la viteza 6. Da, eram răcită, dar, cum v-am mai povestit, mai ales neantrenată. Aşteptam cu mult interes momentul precizat de Şerban, acela în care valorile mele de pe computer vor arăta când am ajuns la efortul de mare intensitate. Că asta era cheia stabilirii acestui VO2 maxim, despre care spuneam la început. VO2 max este volumul de oxigen maxim expirat în aer iar valorile lui sunt diferite de la o persoană la alta. Cu cât este mai mare limita de sus cu atât capacitatea de efort a persoanei este mai ridicată. Deci ai mai mult potential sportiv, cum ar veni.
Ok, totul stabilit, am alergat ca un şoricel şi mi-am impus să rezist cât mai mult posibil. Pe la viteza 11 deja eram transpirată, pe la 11 jumătate mă întrebam deja dacă nu e cazul să mă opresc. La 12 fără un sfert simţeam că sunt cam praf, iar când am ajuns la 12 l-am auzit Pe Şerban spunând: acum am intrat în zona de efort maximal, rezistă! Apoi eu am făcut semn că distracţia s-a încheiat pentru mine, şi după două minute mă opream, cu pulsul ajuns undeva la 196 şi cu un oxigen expirat în aer care ar fi putut deschide fereastra, dacă nu era deschisă deja.
Cam aşa arată schema mea de metabolism energetic pe parcursul testării.
Concluzia: sunt cam ieşită din formă şi corpul meu consumă multă energie chiar şi la viteze rezonabile, cum ar fi 10 km la oră.
Vestea bună cred este că am un VO2 maxim destul de ok. Valoarea lui este 39, 8 şi la grupa mea de vârstă, feminin, este la finalul secţiunii exceptional şi se îndreaptă furtunos (fără două procente) către superior, care începe de la 40.
Pare ok, şi partea frumoasă este că prin sesiuni de intensitate acest simpatic VO2 maxim poate creşte.
Am aflat şi care sunt zonele de antrenament optime pentru mine, şi, mai ales, la ce puls în efort încep să ard depozitele de grăsime. Le împărtăşesc cu voi:
Şerban mi-a prescris şi un plan de antrenament pe alergare, pe c are l-am început deja, şi parcă parcă încep să ies din depresia sportivă şi vine primavara şi pe strada mea. Vă ţin la curent cu evoluţia, ăsta e abia episodul 1 din noua mea viaţă! 🙂
Drumul spre Paris. Jurnalul unui maratonist rătăcit (I)
Toni Dumitru
Parisul e un vis frumos, născut din întâmplare. Astă-vară m-am jucat cu norocul şi m-am înscris în glumă la loteria maratonului de la Paris, fără să mă mai gândesc la “ce-ar fi dacă”.
Câteva zile mai târziu, hazardul îmi făcea ostentativ cu ochiul. Uitasem să verific mailul când am primit vestea că am fost selectat. M-am simţit cu adevărat norocos. Dar aşa cum nu mă gândeam că am şanse să ajung acolo, tot aşa nu-mi închipuiam că va fi un drum teribil de greu, că Parisul la care mă aşteptam eu nu va mai fi niciodată acelaşi şi că voi trece prin toate caznele neputinţei până la momentul startului. Căci asta mă aşteaptă şi asta trăiesc deja. Să vă povestesc.
Din ziua în care am plătit taxa de participare, experienţa mea de alergător a oscilat între sublim şi deşertăciune, între bucuria a două maratoane reuşite într-o săptămână, oroarea provocată de atentatul de la Charlie Hebdo şi agonia unei accidentări sâcâitoare.
Mai sunt 32 de zile până la start – cursa e pe 12 aprilie, şi eu stau şi mă întreb ce mai pot face. Am devenit subiectul de studiu al propriului experiment, în care simt că m-am pierdut şi în care ştiu că trebuie să mă regăsesc. Nu ştiu dacă voi reuşi, dar voi încerca să fac tot ce pot pentru a reaprinde în mine scânteia alergării. Uneori am încredere că totul va fi bine. Dar am şi temeri că mă voi prăbuşi. Veţi fi martorii drumului meu spre Paris.
Căci Parisul se apropie, iar pe 12 aprilie eu voi fi acolo. Tu, cel care citeşti acum, iubeşti alergarea şi ştii că trebuie să te pregăteşti serios pentru ziua cea mare, aşa-i? Ei bine, de data asta e invers: hai să vedem ce se întâmplă când totul iese pe dos şi trebuie s-o iei cam de la zero cu o doar o lună înainte de start! Am să-ţi arăt cum e să participi la un maraton important fără să simţi că ai controlul asupra situaţiei. Cum este să numeri zilele şi să te întrebi când ai alergat ultima oară. Cum e să te întrebi dacă chiar ai alergat vreodată sau dacă totul a fost un vis şi te vei trezi dimineaţa, înapoi în viaţa “de dinainte”. Şi dacă durerea mai stă la pândă, gata să te înjunghie mişeleşte, sau umbra sa e doar închipuirea disperării care îţi dă târcoale.
Îţi voi spune tot ce n-ai vrea să ţi se întâmple dar ai dori să ştii, ca să fii pregătit pentru orice. La final, vom vedea împreună dacă Toni a reuşit. Ce e frumos este că acum nici el nu ştie.
Winter Tri, Jurnal de cursă: căutând un nou început
Am o legătură emoţională cu Winter Tri-ul, triatlonul de iarnă de la Izvorani. Am fost cred la toate ediţiile de până acum, în diferite formule: prima dată am făcut o ştafetă, cu Sorin Boriceanu la înot, eu alergarea şi bicla. De la asta mi s-a tras: m-am trezit că vreau şi eu să fac un triatlon întreg, cap coadă, iar asta a presupus să învăţ să înot. Anul trecut m-am prezentat la start la triatlon individual şi, deşi aveam deja motoarele pornite – intrasem în programul de pregătire pentru Ironman – prestaţia a cam lăsat de dorit: aflaţi totuşi CUM am trăit cu impresia că am CÂŞTIGAT cursa până în ultimul moment, chiar aici! 😀
Cursa de acum a fost interesantă şi a cuprins cred, în felul ei, situaţia în care mă găsesc acum în relaţia cu sportul. Un moment critic!, palpitant!, tensionat! :)). Încerc să fiu ironică doar, doar mai tai din amărăciune, dar nu-mi iese.
Am făcut proba de bicicletă anul ăsta, într-o ştafetă cu doi super domni, Andrei şi Vali, cu care m-am cunoscut în dimineaţa cursei. Asta nu ne-a oprit să funcţionăm ca o adevărată echipă şi, la final, să urcăm chiar pe podium. Pare a fi primul meu moment victorios! la Winter Tri, dacă e să calculăm după podium.
foto credit – Winter Tri
Dar eu nu calculez aşa. Scuze, am început cu finalul povestea asta, nu? 🙂 Adevărul este că băieţii au fost buni, şi la alergare şi la înot, iar eu, nu se ştie cum!, am făcut o cursă rezonabilă la bicicletă. Sigur, trebuie să ştiţi că băieţii mei au încheiat cursa la fel de deprimaţi ca tonul meu de acum – unul a zis că de fapt el a tras echipa în jos cu timpul lui, celălalt că nu înţelege cum a scos timpul ăsta, că la antrenamente face mult mai bine. S-au mai luminat când au văzut că suntem pe locul doi la ştafetă mixt, din… 26 de echipe.
După ce ne-am bucurat ca nişte copii, ne-am urcat în maşină, am plecat spre Bucureşti şi s-au stabilit următoarele: că Andrei a doua zi, duminică!, se duce la bazin să facă nişte teste să vadă de ce a scos un alt timp decât cel pe care şi-l dorea, Valentin a decis că trebuie să intensifice antrenamentele la alergare şi să facă asta cât mai curând, am stabilit de comun acord că suntem o echipă cu potenţial şi că ne alegem din calendarul de curse 2015 şi alte competiţii, în formula asta. Eu m-am întors acasă şi, în spiritul echipei, am căzut frumos în depresie (sau cred că eram deja), că de ce m-am prezentat la concurs fără antrenament la bicicletă şi de ce nu m-am antrenat pentru un triatlon full şi aşa mai departe.
Am gâfâit îngrozitor pe traseul celor 12 kilometri de plat!
Ce să mai zic după ce am ajuns cu bicla în tranziţie şi am alergat către intrarea în Complexul Izvorani! Aveam picioare de plumb, simţeam că o să cad în nas, împiedicându-mă în spd-uri, şi că o să fac infarct până ia colegul meu cipul. Dacă aş fi avut şi cursa de alergare la activ…
Dar mediocritatea panseurilor mele nu mi-a ştirbit nicio secundă din bucuria reîntâlnirii cu fiorul de concurs. Emoţiile cu o sută de ore înainte (aşa par, până când mai ai puţin şi se dă startul şi apoi timpul se comprimă), panica la gândul că ai putea face pană, momentul când creierul preia controlul corpului care parcă n-ar duce mai mult, dar o face până la urmă, aerul călduţ şi usturător de la bazin…
….oamenii care trag de ei pe culoarele de concurs, fiecare cu tensiunea şi gândurile lui, bucuria revederii cunoscuţilor la start sau înainte de start, strategiile de echipă, încurajările de pe margine, zâmbetele şi îmbrăţişările. Cronometrele şi focusarea.
Unul din cele 4 starturi Winter Tri 2015 foto credit: Orange
Proba mea de biclă de acum a fost un fel de rewind cu câteva etape ale evoluţiei mele sportive de-a lungul timpului: nici antrenată pentru un timp foarte bun la o probă de ştafetă, neantrenată pentru un triatlon întreg, o probă de înot pe care aş fi făcut-o poate mai bine decât în anii trecuţi, pentru că în ultima vreme m-am concentrat pe înot, o alergare cel mai probabil lamentabilă dacă s-ar fi întâmplat. Cam asta a făcut programul de antrenament Ironman din mine – nu prea mai pot participa la concursuri just for the fun of it. Cine nu trăieşte asta după un Ironman sau după ce a trecut printr-un program cât de cât standardizat de pregătire, e fericit. Chiar aşa, la voi cum e?
Eu ajung să îmi reproşez tot ce nu îmi pregătesc pentru o cursă – strategie, antrenamente… Sigur, la antrenamente nu ajung – de alergare sau bicicletă, iar asta se sedimentează undeva, în creieraşul meu fragil 😀 şi mă aduce în această situaţie. Care nu face decât să mă îndepărteze de sport. Căci sportul trebuie să fie lejeritate, bucurie. Sigur că mi-ar plăcea să deschidem un grup de suport pe tema asta sau variaţii ale acestei teme, exemplu: cum ne reîntoarcem la sportul fără target?! Cum ne bucurăm de sport, aruncând ceasul cronometru? Cum continuăm să trăim cu noi deşi nu ajungem la antrenamente? Putem să ne scoatem cuvântul antrenamente din vocabular şi să trăim aşa o cursă? Aşa cum era odată, când luam bicicleta după mine şi mă trezeam prin vreo pădure, la vreun concurs, şi era bucuria aia pură, fără timing, fără reproşuri, doar alunecare. Sper ca proba mea de biclă de la Winter Tri să fie, metaforic, acel nou-vechi început.
Una dintre primele mele competitii de mountainbike, septembrie 2010
Se apropie cursa de alergare Crosul Pădurii!
Sub sloganul „Aleargă și zâmbește!”, în 2015 ViitorPlus și Telekom te așteaptă cu noi curse și voie bună pe 28 martie, în Parcul Tineretului, la o nouă ediție, a 6-a, a Crosului Pădurii powered by Telekom. Dacă anul trecut pijamalele au fost uniforma de alergare, anul acesta nu contează cum te îmbraci atâta timp cât îți aduci zâmbetul cu tine și îl păstrezi cât mai mult de la start până la finish.
Te poți înscrie la una dintre cele 3 curse pentru adulți: de 5, 10 sau 15 km, iar pentru copiii mici și mari au fost păstrate cursele clasice de 500 m (4-7 ani) și 1 000m (8-13 ani).
Participând la Crosul Pădurii susții viața activă și sănătoasă și împădurirea sudului țării cu câte un puiet pentru fiecare nou-născut din România, prin proiectul Pădurea Copiilor. Sunt încă taxe reduse de înscriere la acest moment, aici se pot face înscrierile.
Mai multe detalii și noutăți găseşti pe site-ul Crosul Pădurii și pe pagina oficială de Facebook a evenimentului.
Proiectul „Pădurea Copiilor” a început în 2007, sub îndemnul „Adoptă un copac!” contribuind până în acest moment la realizarea a peste 37 de hectare de pădure (prin plantarea a peste 235.000 de puieți) pe terenuri degradate, în judeţele slab împădurite din sudul ţării.
WinterTri Challenge Izvorani 2015 – s-a deschis oficial sezonul competiţiilor de triatlon!
Sâmbăta aceasta, pe 28 februarie 2015, Clubul Sportiv Smart Atletic vă dă întâlnire la Izvorani, în cadrul Complexului Olimpic Sydney 2000, unde deschide cea de a IV-a ediţie a competiţiei de triatlon WinterTri Challenge. Concursul așteaptă la start peste 600 de pasionaţi de mişcare şi voie bună.
Adrenallina.ro este partener media al evenimentului.
Triatlonul va începe cu proba de alergare, va continua cu cea de bicicletă, iar finishul este în bazinul olimpic acoperit (după parcurgerea celor 500 m de înot). Traseul de alergare este 100% off-road, pe poteci, drum forestier și drum pietruit, iar cel de bicicletă este pe asfalt.
Probele în care se vor întrece participanții sunt următoarele:
- triatlon – 5.5km alergare, 12km bicicletă, 500m înot | individual și ștafetă
- duatlon – 5.5km alergare, 12km bicicletă, 4,5km alergare | individual și ștafetă
Pentru mai multe detalii despre competiţie, participanţi şi pentru noutăţi accesaţi site-ul [http://trichallenge.ro/wintertri/] şi pagina de Facebook a evenimentului [https://www.facebook.com/events/696714813778442/].
Anul acesta WinterTri se va desfășura cu sprijinul partenerilor Orange, BCR, Ciuc, 140bpm, Carrefour, Carpat Sport, Barilla, Skoda, Castrol, Felt, Castelli, PowerBar şi Blackhawk Security Romania.
WinterTri este evenimentul care deschide și sezonul competițional Smart Atletic – TriChallenge Circuit 2015, care reunește triatlonul de la Izvorani, maratonul de înot în mare – Aqua Challenge Mamaia, Triathlon Challenge Mamaia și TriKids Challenge București, duatlon și cros pentru copii.
„Totul a pornit ca un experiment, un triatlon atipic cu probele în ordine inversă, prins în calendar într-o perioadă rece, noroioasă sau înzăpezită, dar s-a dovedit a fi un real succes. În acest moment Winter Triathlon Challenge este al 3-lea triatlon ca mărime din România, cu peste 600 de participanţi. Acest succes este datorat în primul rând participanţilor care au îmbrăţişat acest concept şi ne-au dovedit că vremea rece şi urâtă nu este un motiv de a sta în casă la televizor, ci poate să fie un bun prilej pentru a face sport”, spune Vlad Stoica, preşedinte Smart Atletic.
Ne vedem la start! 🙂
E frig afară? Continuă să alergi!
Toni Dumitru
Ideal e să alergi pe orice vreme, atâta timp cât asta nu-ți face rău. E un principiu natural și sănătos pentru întărirea organismului. Când corpul se întâlnește constant cu efortul, se adaptează la condițiile cu care se confruntă. Iar asta, ne place sau nu, implică să alergăm și când e rece afară. Micile neplăceri, cum ar fi rănile provocate sub nări din cauza ștersului repetat cu mănușa, pantofii uzi după alergările prin zăpada topită sau zloata azvârlită în față de mașinile care gonesc pe lângă tine (asta în cazul în care te plictisești de turele prin parc și ieși pe șosea) nu pot anula avantajele. Și sunt cu duiumul: continuitate în pregătire, întărirea rezistenței la efort, îmbunătățirea respirației.
În plus, alergarea în timpul iernii este perfectă dacă îți propui să participi la o competiție în sezonul de primăvară. Nu poți să te prezinți în condiții optime la un semi sau un maraton prin martie, aprilie sau mai dacă nu faci o pregătire constantă acum, când se formează baza antrenamentului.
Susan S. Paul, fiziolog american care a antrenat peste 2.000 de alergători, explică detaliat, într-un articol publicat de Runner’s World, cum să te antrenezi iarna pentru a fi în formă primăvara.
Alergările de bază, cele care crează temelia formei sportive, sunt alergări relativ ușoare, pe un ritm lejer, în care poți purta o conversație fără să gâfâi. Dacă măsori pulsul în alergare, în aceste curse ar trebui să fii undeva pe la 60-70% din pulsul maxim, arată specialistul citat.
Oricât de inutile ar părea aceste “plimbări”, avem nevoie de ele pentru că întăresc mușchii, țesuturile, ligamentele și tendoanele, reducând totodată riscul accidentărilor. În plus, corpul se transformă într-o mașinărie care arde grăsimile, pentru că alergările cu un puls scăzut ard un procent mai mare de grăsime, spre deosebire de antrenamentele în regim de viteză, explică Susan Paul. Alergările ușoare îmbunătățesc și pregătirea aerobică și măresc stocurile de glicogen, necesare pentru distanțele lungi.
Într-un program de alergare de bază întins pe 10 sau 12 săptămâni, zilele cu vreme urâtă nu pot fi evitate, în schimb planul de antrenament te scoate cu două luni înaintea cursei, exact când începe greul pregătirii, în regim de viteză și distanțe lungi. Iar dacă simți că te plictisești în sezonul rece, Susan Paul îți sugerează câteva exerciții pentru antrenamente de iarnă, pe care le poți integra o dată pe săptămână sau la două săptămâni în programul de alergare.
Esențial este să nu uiți că iarna construim baza formei fizice pe care ne vom baza de-a lungul anului. În plus, frigul și aleile sau șoselele alunecoase cresc riscul de accidentare, astfel că se impune o încălzire mai lungă. Nu uita să te echipezi corespunzător, din cap până în picioare: chiar dacă la plecarea de acasă vremea e frumoasă, iarna condițiile meteo se pot altera rapid. Iar dacă bate vântul: caută să-l înfrunți în prima parte a alergării, când ai mai multă energie, și să vii cu el în spate spre final.
Pentru alergările de iarnă în afara localității, eu aș adăuga că e important să observi bine vremea, să alergi pe o șosea sau drum fără gheață, pe trasee cunoscute, și, pe cât posibil, însoțit, pentru a evita plictiseala dar și eventuale pericole, ținând cont că te deplasezi în zone izolate.
Ia-ți echipament care să te facă vizibil pentru șoferi – albul tăios al zăpezii în care se reflectă lumina îi împiedică să te observe din timp și, la urma urmei, nici nu prea se așteaptă să vadă pe cineva atât de “sărit” încât să alerge prin pustietate, pe frig.
În plus, dacă ataci o distanță mai mare de 15 kilometri, nu lăsa hazardul să-ți joace feste: îndeasă un gel sau un baton într-un buzunar, ia-ți apă sau o băutură izotonică și nu-ți lăsa telefonul acasă, fiindcă altfel nu te va auzi nimeni dacă ai nevoie de ajutor.
The Color Run, 5 kilometri colorați de alergare
The Color Run, cursa de alergare de 5 kilometri supraintitulată și ”The Happiest 5k on the Planet” are loc anul acesta pe 25 aprilie, la București (în Piața Constituției) și pe 13 iunie la Cluj (Piața Unirii). Cursa va avea anul aecsta un nou concept. Pe lângă cele patru porți tradiționale de culoare, roșu, galben, portocaliu și verde, alergătorii vor trece printr-un al cincilea punct de culoare, cel cu pudră strălucitoare. Toată lumea va fi, bineînțeles, foarte pregătită pentru selfie! 😀
În 2015, ”The Happiest 5k on the Planet” va avea mai mult de 300 de evenimente, în 50 de țări. Primul eveniment The Color Run s-a desfășurat în ianuarie 2012, în Phoenix, Arizona. (Licența The Color Run România este deținută de Kick Off Events, agenție de publicitate full-service, fondată în 2005). În cei trei ani, ”furtuna de culoare” a trecut prin 270 de orașe din 30 de țări și a angrenat peste șase milioane de alergători. În cele patru curse disputate anul trecut la București (26 aprilie și 13 septembrie), Cluj (13 iulie) și Mamaia (26 iulie) au participat peste 10.000 de persoane.
The Color Run România susține proiectul social Grow, dezvoltat de Școala de Valori. Prin acest program, adolescenții din Grow sunt ajutați să-și descopere valorile și să-și aleagă drumul în viață.
Înscrierile se pot face pe site-ul oficial The Color Run România, iar pagina de Facebook oferă poze, video şi ultimele informații despre cursele euforice in culori.
Întoarcerea la alergare: învinge demonul îndoielii!
de Toni Dumitru
Mulți cred că iarna e tare greu să alergi. Și aici trebuie să fim de acord: nu toți au chef să înfrunte nămeții. Dar când se apropie Mărțișorul și frigul se înmoaie, plăcerea de a alerga începe să înmugurească. Întoarcerea nu-i ușoară, mai ales când arzi de nerăbdare să reintri în formă, așa că, înainte de a-ți pune din nou picioarele la treabă, trebuie să-ți folosești mai întâi mintea.
Nu doar cei care se mulțumesc cu jogging-ul ajung să stea pe tușă; mai sunt și nefericiții care se accidentează sau cei care, vrând-nevrând, au altele pe cap și rămân cu kilometrajul blocat toată iarna. Cumva, fiecare dintre noi ajungem la un moment dat la această fază: repornirea “motorului”.
Chiar dacă știi că ai mai făcut asta de sute, poate de mii de ori, tot nu-i simplu să te întorci la alergare, mai ales dacă obișnuiești să participi la maratoane și să dai tot pentru un timp mai bun. După o pauză lungă, de câteva luni, te gândești la o grămadă de lucruri când îți legi șireturile pentru prima ieșire pe anul ăsta: nu-i prea frig? E bine cum sunt îmbrăcat? Cât să fac azi? Cum naiba reușeam eu să fac distanțele alea, că acum abia mă mișc?
Dar dintre toate întrebările, cel mai mult te frământă asta: oare mai sunt în stare să alerg ca înainte? Demonii îndoielii îți dau târcoale și încep să-ți roadă încrederea cu care îți plănuiai revenirea.
Senzația că ai uitat să alergi este o proiecție falsă. Corpul nu-și pierde ușor memoria efortului – exact asta scrie și Diane Stopyra într-un articol publicat de Runner’s World despre cum să te întorci la alergare.
În viață se întâmplă tot felul de lucruri neașteptate, iar planurile se mai schimbă pe parcurs. La un moment dat, ești nevoit să renunți la alergare pentru o vreme. Îți schimbi serviciul. Devii părinte. Sau, Doamne ferește, te îmbolnăvești. Te accidentezi. Sau pur și simplu ești începător și te temi de iarnă.
Important e asta: cu fiecare alergare pe care o vei faci îți vei reactiva “amintirile” pe care corpul tău le-a înmagazinat. Mușchii, oasele, tendoanele, ligamentele, inima și plămânii n-au uitat ce au făcut până atunci. “Cu cât te întorci la memoria alergării, cu atât ea va dura mai mult”, spune Amadeus Mason, profesor asistent de ortopedie și medicina familiei la Emory University, din Statele Unite.
În fond, e logic: este mai ușor să reiei un sport pe care l-ai practicat decât să te apuci de o activitate nouă. Iar încrederea se instalează repede. După primii pași, începi să-ți amintești tot ce știi. Poate că va părea teribil de greu să-ți regăsești ritmul, dar hei, de ce trebuie să fugi rupând pământul la prima tură?
Există și dovada științifică a faptului că niciodată nu pornești de la zero când te apuci iarăși de treabă. Când faci din nou efort și îți pui mușchii la lucru, fibrele musculare produc mai mulți nuclei, care sintetizează proteinele și conțin totodată ADN-ul necesar pentru mărirea masei musculare, explică Kristian Gundersen, profesor de fiziologie la Universitatea din Oslo, citat de Runner’s World. Un studiu pe care el l-a realizat în 2010 confirmă că după ce încetezi să mai faci mișcare acești nuclei sunt încă prezenți în mușchi.
Asta înseamnă că un alergător este întotdeauna cu un pas în față atunci când decide să-și reia antrenamentele.
Cu alte cuvinte, niciodată nu uiți să alergi. “Când faci efort, creierul transmite mesaje către mușchi sub forma unor semnale electrice prin intermediul sistemului nervos central, iar mușchii trimit mesaje înapoi. Acest feedback constant determină ce mușchi se activează și cu ce forță pentru a îndeplini sarcina care le este impusă. Dacă faci asta de multe ori, sistemul nervos e deja obișnuit cu acest mod de lucru, ceea ce înseamnă că niciodată nu uiți să mergi pe bicicletă sau să alergi”, explică dr. Matt Silvis, specializat în medicina sportivă, la Penn State Milton S. Hershey Medical Center.
Cel mai bun lucru pentru alergători este că aceste mecanisme nu se formează doar în cazul mușchilor voluntari, cum sunt cei din picioare, ci și la cei involuntari, precum inima: “În cazul atleților bine antrenați, inima este capabilă să se relaxeze mai ușor, ceea ce reduce durata ciclului de respirație. De asemenea, sistemul nervos parasimpatic (sistemul nervos pentru odihnă și digestie) este mai dominant decât cel simpatic (responsabil de așa numita reacție fight or flight adică reactia de fugă sau luptă în cazul unui pericol), ceea ce înseamnă că inima este mai puțin stresată de efort. Aceste două aspecte se bazează pe memoria corpului”, arată Alfred Bove, fost președinte al Colegiului American de Cardiologie.
Adam Knight, profesor asistent de biomecanică la Universitatea din Mississippi, mai are o veste bună pentru cei care își pun din nou pantofii după o perioadă de lâncezeală: “Chiar și după o pauză lungă, veți alerga mai eficient și veți consuma mai puțină energie decât cineva care este nou în acest sport. Așa că e de așteptat să reintrați în formă mai repede”.
Așadar, nu-i atât de greu precum pare. E nevoie de încredere și de răbdare. Mai departe, trebuie să ne ocupăm mintea cu altceva și să lăsăm corpul să-și intre în drepturi. Este important să știm că atunci când încălțăm din nou pantofii și ne apucăm să cucerim primul kilometru suntem mult mai puternici decât atunci când am făcut primul pas.
I am Ironman. Andrei Dudu: „În 2015 vreau să termin cursa în 10 ore și jumătate”
Am o dedicație pentru toți cei care și-au stabilit drept obiectiv o cursă de Ironman – acest interviu cu Andrei Dudu, care ne-a povestit despre cum a fost prima lui cursă pe aceste distanțe de parcă ar fi alergat puțin prin parc. În iunie 2014, la Oradea, totul a decurs pentru el așa cum și-a setat cursa (cu foarte mici excepții), a ajuns pe locul trei național, a mâncat o pizza și a plecat fericit acasă cu soția și băiețelul.
Daaar, să nu ne grăbim sau amăgim – în spatele acestei povești cristaline stă multă muncă și un parcurs de film – Andrei a suferit o operație de refacere de ligamente, apoi a slăbit 30 de kilograme, pentru că era ușor supraponderal, abia după asta s-a apucat de ceva alergare, ca să ajungă în cele din urmă aici, la acest loc trei național la Ironman. Unde nu dorește să rămână prea mult. Merge mai departe.
Andrei Dudu
Adrenallina: Cum arată începuturile tale în sport?
Andrei Dudu: De mic copil am făcut înot, schi, încă de pe la 4 ani. Am făcut înot de performanță până pe la 12 ani. Am făcut școala de schi din Poiana Brașov. În liceu mi-au plăcut mult sporturile de echipă, baschetul de exemplu. Mi-am rupt genunchiul drept la baschet. M-am operat atunci dar nu mi-am refăcut ligamentele, le-am refăcut ulterior, în 2009, în anul când s-a născut băiețelul meu. Am zis să fiu pregătit pentru provocarea asta :).
Cum ai ajuns la triatlon?
M-am apucat de alergat, în primul rând. Când m-am operat la ligamente a fost o perioadă în care m-am îngrășat destul de mult. M-am apucat de un regim de slăbit, am slăbit cam 30 de kg, și apoi m-am apucat de alergat. Am slăbit doar nutrițional kilogramele astea, mi-a spus și doctorul că așa e mai bine, altfel puneam presiune pe articulații prin greutatea mea.
Când am început să alerg parcurgeam în fiecare seară tura de parc IOR. Am ajuns la 69 de kg.
Și cum ai făcut pasul următor?
Am participat la o cursă de semimaraton în primăvara lui 2013, maraton am făcut apoi în toamnă, și prima oară la un triatlon am participat anul trecut, la Triatlonul Mamaia. Am fost 12 la categorie și 20 la general. Îmi luasem bicicleta de 2 săptămâni și era a treia oară când mergeam pe ea, în concurs. La bazin fusesem de vreo două, trei ori, dar eram antrenat la alergare, așa că stăteam bine la capitolul cardio.
Când a apărut Ironman în peisaj?
Când am vorbit despre asta cu un amic, Andrei Bălănică. Am zis să încerc, la maraton stăteam bine, scosesem 3 ore 30 la prima mea cursă de acest gen. Făceam față bine anduranței, stăteam bine cu alergatul, cu înotul…
Ce înseamnă “stăteam bine”?
Am început antrenamentul pentru Ironman imediat după triatlonul de la Mamaia. Începusem să scot la înot un minut 50 de secunde pe suta de metri, era ok. Urmam și un program de pe triathlete.com, pentru Ironman beginner, varianta free; am părăsit varianta asta căci mi-am dat seama că nu am timp să urmez chiar tot programul așa cum era acolo, și așa că am început să fac eu singur. La fiecare dintre cele trei discipline, o sesiune scurtă și intensă, una de recovery și una mai lungă, săptămânal.
Cât anume te-ai antrenat pentru Ironman?
Din septembrie 2013, dar serios așa din ianuarie 2014. (n.r. concursul a fost în iunie, la Oradea)
Cum a fost pentru tine să introduci acest program în viața ta de zi cu zi?
A fost destul de solicitant. Este băiețelul, care are nevoie de atenție, soția mea lucrează și ea destul de mult. Am încercat ca antrenamentele lungi să le fac în weekend, antrenamentele scurte și intense în timpul săptămânii, înot făceam dimineața, la 6, înainte de program, sau poate dacă era iarnă mă trezeam și urcam pe home trainer și pedalam… Și, ce să zic, mai stăteam seara să pedalez și îl puneam pe fiu-meu să se uite la desene animate… m-am descurcat, în mare. Am ajuns la maxim 16 ore de antrenament pe săptămână.
Cum ai stat cu nivelul emoțiilor, cu așteptarea momentului cursei?
Pentru mine a fost… hai să mă antrenez ca să termin un ironman. Cred că se vorbește despre acel vârf de antrenament, eu cred că l-am atins exact în cursă. Pe bune. Nu mersesem mai mult de 160 de km cu bicicleta – am mers o dată până la mare pedalând, București-Fetești. Și am mers foarte bine în cursă. Îmi spunea Mugur Frățilă, frate, ai mers ca un avion. Chiar am mers bine, nu mă antrenasem să stau pe aerobare, ci în dropuri, dar am stat foarte bine pe bicicletă în cursă, până la urmă. Îmi propusesem un timp de aproximativ 12 ore – cam o oră și ceva înotul, 6 ore bicicleta, 4 ore maratonul, cu tot cu tranziții și tot.
Și au ieșit calculele?
Da, am făcut în final 11 ore și 9 minute.
Și nu au ai avut momente critice în cursă sau vreun incident sau altceva. A decurs totul cristalin?
Am ieșit bine din apă, mi-am pus încălzitoarele la bicicletă, bucle bucle bucle ușurel, am mâncat foarte multe mineral, așa că nu am avut deloc crampe, am avut noroc de echipa mea de suport – soția, copilul și maică-mea, care mi-au dat mereu isotonic. Am băut foarte mult, m-am hidratat, și am intrat foarte ok în proba de alergare. Alergam cu 5 minute pe kilometru doar că la un moment dat mi s-a întâmplat că nu am mai putut înghiți nimic – dulciuri, geluri sau orice altceva. Tot am zis, o sa iau tura următoare, tura următoare, până am început să amețesc de la căderea glicemiei.
Am început să merg – am făcut asta cam 3 ture de parc, timp în care am înghițit un baton foarte dulce, extrem de dulce, grețos de dulce, dar mi-am revenit. Am reînceput alergarea și nu a mai fost nicio problemă. Ce îmi aduc aminte este un moment deosebit pentru mine: știi că în parcul de la Oradea unde se face alergarea este în mijloc un loc de joacă pentru copii, unde era nevastă-mea cu fiu-meu, și ăsta mic se dădea în carusel și țipa de acolo haide, tati!, haide, tati! Era mortal piticul.
Da, ce să zic, o cursă foarte lină de Ironman 🙂…
Bine pregătită, mai ales, aș spune. Nu am avut surprize mari.
Te-ai antrenat și la detalii, mișcările din tranziție, hidratare și altele…
M-am antrenat la concursurile de până la Iron – triatloane, duatloane, tot ce am prins.
Pe scurt, cum a fost pentru tine experiența asta… Ai simțit ceva deosebit la finish?
Am fost foarte mulțumit, am mâncat o mare pizza la finish. Am luat întâi o felie de la Istvan și echipa de organizatori, apoi am mers cu nevastă-mea și am luat o pizza întreagă de unde comandaseră ei. Mi-era o foame incredibilă.
Ceva mai în zona spirituală a lucrurilor s-a întâmplat?
Am fost fericit că am reușit să termin și când am auzit că sunt și pe locul 3 național, îți dai seama, am fost super mega încântat. M-am bucurat că am reușit să accelerez ritmul pe finish, așa cum îmi propusesem, am ajuns pe finalul cursei la sub 5 minute pe km.
Ce urmează pentru tine? Ai un țel?
Pentru anul ăsta obiectivul ar fi să fac în 10 ore jumătate Ironmanul, ceea ce cred că e posibil. Vreau să fac în iunie cursa de la Oradea, în iulie halful la Transfier, și în toamnă sper să mai fac un Ironman în toamnă, în afară.
O să intensifici antrenamentele pentru asta, nu?
Îmi trebuie o bicicletă cu un cadru mai mare, așa că o să-mi iau o bicicletă de contratimp, apoi o să mă antrenez pe ea. Am început înotul cu un antrenor, cu Matei Giurcăneanu, și am scăzut deja din timpul pe sută. Sincer, nu vreau să intensific antrenamentele, chiar vreau să le reduc. Mă simt cam obosit, am avut niște crampe la Maratonul București, și cum fac un pic de mișcare – alergare adică, îmi apare febra musculară. Așa că vreau să reduc puțin din program, pentru că nu am luat nicio pauză.
Nicio pauză?!
Păi după cursa de Iron în iunie, după două săptămâni a fost triatlonul Metropolitan Brașov, unde am ieșit pe 9 general și 2 la categoria mea de vârstă, în spatele lui Sorin Boriceanu. De aceea am mers la antrenor de înot, poate anul ăsta ies și eu în fața lui din apă. 🙂
Este o declarație publică, da? Să știe și el ce îi pregătești 😀
Da da. Merge mai bine ca mine pe distanțele lungi la înot.
Cum ți-a schimbat viața sportul? Căci ai vorbit despre cursa de Ironman ca și cum ar fi un concurs oarecare.
Eu am fost destul de speriat înainte de concurs, dar după ce l-am terminat și modul în care am făcut-o… Să îl fac mai bine este ceea ce îmi doresc. Nu vreau să renunț la chestia asta.
De ce?
Mă face să mă simt bine, activ, energic. Îmi place sportul. Nu mă plictisesc făcând sport – înot continuu o oră în apă și nu mă plictisesc, aleile din Tineretului le-am învățat pe toate în alergare, îmi place și bicicleta. Încerc și să fiu un exemplu pentru piticul meu. Deja pedalează la doi ani fără roți ajutătoare, este deja încântat de sport.
