Drumul spre Paris. Jurnalul unui maratonist rătăcit (I)
Toni Dumitru
Parisul e un vis frumos, născut din întâmplare. Astă-vară m-am jucat cu norocul şi m-am înscris în glumă la loteria maratonului de la Paris, fără să mă mai gândesc la “ce-ar fi dacă”.
Câteva zile mai târziu, hazardul îmi făcea ostentativ cu ochiul. Uitasem să verific mailul când am primit vestea că am fost selectat. M-am simţit cu adevărat norocos. Dar aşa cum nu mă gândeam că am şanse să ajung acolo, tot aşa nu-mi închipuiam că va fi un drum teribil de greu, că Parisul la care mă aşteptam eu nu va mai fi niciodată acelaşi şi că voi trece prin toate caznele neputinţei până la momentul startului. Căci asta mă aşteaptă şi asta trăiesc deja. Să vă povestesc.
Din ziua în care am plătit taxa de participare, experienţa mea de alergător a oscilat între sublim şi deşertăciune, între bucuria a două maratoane reuşite într-o săptămână, oroarea provocată de atentatul de la Charlie Hebdo şi agonia unei accidentări sâcâitoare.
Mai sunt 32 de zile până la start – cursa e pe 12 aprilie, şi eu stau şi mă întreb ce mai pot face. Am devenit subiectul de studiu al propriului experiment, în care simt că m-am pierdut şi în care ştiu că trebuie să mă regăsesc. Nu ştiu dacă voi reuşi, dar voi încerca să fac tot ce pot pentru a reaprinde în mine scânteia alergării. Uneori am încredere că totul va fi bine. Dar am şi temeri că mă voi prăbuşi. Veţi fi martorii drumului meu spre Paris.
Căci Parisul se apropie, iar pe 12 aprilie eu voi fi acolo. Tu, cel care citeşti acum, iubeşti alergarea şi ştii că trebuie să te pregăteşti serios pentru ziua cea mare, aşa-i? Ei bine, de data asta e invers: hai să vedem ce se întâmplă când totul iese pe dos şi trebuie s-o iei cam de la zero cu o doar o lună înainte de start! Am să-ţi arăt cum e să participi la un maraton important fără să simţi că ai controlul asupra situaţiei. Cum este să numeri zilele şi să te întrebi când ai alergat ultima oară. Cum e să te întrebi dacă chiar ai alergat vreodată sau dacă totul a fost un vis şi te vei trezi dimineaţa, înapoi în viaţa “de dinainte”. Şi dacă durerea mai stă la pândă, gata să te înjunghie mişeleşte, sau umbra sa e doar închipuirea disperării care îţi dă târcoale.
Îţi voi spune tot ce n-ai vrea să ţi se întâmple dar ai dori să ştii, ca să fii pregătit pentru orice. La final, vom vedea împreună dacă Toni a reuşit. Ce e frumos este că acum nici el nu ştie.
Winter Tri, Jurnal de cursă: căutând un nou început
Am o legătură emoţională cu Winter Tri-ul, triatlonul de iarnă de la Izvorani. Am fost cred la toate ediţiile de până acum, în diferite formule: prima dată am făcut o ştafetă, cu Sorin Boriceanu la înot, eu alergarea şi bicla. De la asta mi s-a tras: m-am trezit că vreau şi eu să fac un triatlon întreg, cap coadă, iar asta a presupus să învăţ să înot. Anul trecut m-am prezentat la start la triatlon individual şi, deşi aveam deja motoarele pornite – intrasem în programul de pregătire pentru Ironman – prestaţia a cam lăsat de dorit: aflaţi totuşi CUM am trăit cu impresia că am CÂŞTIGAT cursa până în ultimul moment, chiar aici! 😀
Cursa de acum a fost interesantă şi a cuprins cred, în felul ei, situaţia în care mă găsesc acum în relaţia cu sportul. Un moment critic!, palpitant!, tensionat! :)). Încerc să fiu ironică doar, doar mai tai din amărăciune, dar nu-mi iese.
Am făcut proba de bicicletă anul ăsta, într-o ştafetă cu doi super domni, Andrei şi Vali, cu care m-am cunoscut în dimineaţa cursei. Asta nu ne-a oprit să funcţionăm ca o adevărată echipă şi, la final, să urcăm chiar pe podium. Pare a fi primul meu moment victorios! la Winter Tri, dacă e să calculăm după podium.
foto credit – Winter Tri
Dar eu nu calculez aşa. Scuze, am început cu finalul povestea asta, nu? 🙂 Adevărul este că băieţii au fost buni, şi la alergare şi la înot, iar eu, nu se ştie cum!, am făcut o cursă rezonabilă la bicicletă. Sigur, trebuie să ştiţi că băieţii mei au încheiat cursa la fel de deprimaţi ca tonul meu de acum – unul a zis că de fapt el a tras echipa în jos cu timpul lui, celălalt că nu înţelege cum a scos timpul ăsta, că la antrenamente face mult mai bine. S-au mai luminat când au văzut că suntem pe locul doi la ştafetă mixt, din… 26 de echipe.
După ce ne-am bucurat ca nişte copii, ne-am urcat în maşină, am plecat spre Bucureşti şi s-au stabilit următoarele: că Andrei a doua zi, duminică!, se duce la bazin să facă nişte teste să vadă de ce a scos un alt timp decât cel pe care şi-l dorea, Valentin a decis că trebuie să intensifice antrenamentele la alergare şi să facă asta cât mai curând, am stabilit de comun acord că suntem o echipă cu potenţial şi că ne alegem din calendarul de curse 2015 şi alte competiţii, în formula asta. Eu m-am întors acasă şi, în spiritul echipei, am căzut frumos în depresie (sau cred că eram deja), că de ce m-am prezentat la concurs fără antrenament la bicicletă şi de ce nu m-am antrenat pentru un triatlon full şi aşa mai departe.
Am gâfâit îngrozitor pe traseul celor 12 kilometri de plat!
Ce să mai zic după ce am ajuns cu bicla în tranziţie şi am alergat către intrarea în Complexul Izvorani! Aveam picioare de plumb, simţeam că o să cad în nas, împiedicându-mă în spd-uri, şi că o să fac infarct până ia colegul meu cipul. Dacă aş fi avut şi cursa de alergare la activ…
Dar mediocritatea panseurilor mele nu mi-a ştirbit nicio secundă din bucuria reîntâlnirii cu fiorul de concurs. Emoţiile cu o sută de ore înainte (aşa par, până când mai ai puţin şi se dă startul şi apoi timpul se comprimă), panica la gândul că ai putea face pană, momentul când creierul preia controlul corpului care parcă n-ar duce mai mult, dar o face până la urmă, aerul călduţ şi usturător de la bazin…
….oamenii care trag de ei pe culoarele de concurs, fiecare cu tensiunea şi gândurile lui, bucuria revederii cunoscuţilor la start sau înainte de start, strategiile de echipă, încurajările de pe margine, zâmbetele şi îmbrăţişările. Cronometrele şi focusarea.
Unul din cele 4 starturi Winter Tri 2015 foto credit: Orange
Proba mea de biclă de acum a fost un fel de rewind cu câteva etape ale evoluţiei mele sportive de-a lungul timpului: nici antrenată pentru un timp foarte bun la o probă de ştafetă, neantrenată pentru un triatlon întreg, o probă de înot pe care aş fi făcut-o poate mai bine decât în anii trecuţi, pentru că în ultima vreme m-am concentrat pe înot, o alergare cel mai probabil lamentabilă dacă s-ar fi întâmplat. Cam asta a făcut programul de antrenament Ironman din mine – nu prea mai pot participa la concursuri just for the fun of it. Cine nu trăieşte asta după un Ironman sau după ce a trecut printr-un program cât de cât standardizat de pregătire, e fericit. Chiar aşa, la voi cum e?
Eu ajung să îmi reproşez tot ce nu îmi pregătesc pentru o cursă – strategie, antrenamente… Sigur, la antrenamente nu ajung – de alergare sau bicicletă, iar asta se sedimentează undeva, în creieraşul meu fragil 😀 şi mă aduce în această situaţie. Care nu face decât să mă îndepărteze de sport. Căci sportul trebuie să fie lejeritate, bucurie. Sigur că mi-ar plăcea să deschidem un grup de suport pe tema asta sau variaţii ale acestei teme, exemplu: cum ne reîntoarcem la sportul fără target?! Cum ne bucurăm de sport, aruncând ceasul cronometru? Cum continuăm să trăim cu noi deşi nu ajungem la antrenamente? Putem să ne scoatem cuvântul antrenamente din vocabular şi să trăim aşa o cursă? Aşa cum era odată, când luam bicicleta după mine şi mă trezeam prin vreo pădure, la vreun concurs, şi era bucuria aia pură, fără timing, fără reproşuri, doar alunecare. Sper ca proba mea de biclă de la Winter Tri să fie, metaforic, acel nou-vechi început.
Una dintre primele mele competitii de mountainbike, septembrie 2010
Vali Bugoi: Am aflat prin sport că pot trece peste multe frici
Am început să fac sport …. cam de la 5 ani, dar atunci se numea joaca. La acea vârstă am reușit să îmi țin echilibrul pe 2 roți. Apoi mi-a placut mult baschetul, insa dupa ce echipa din liceu s-a reunit mai rar am trecut pe sporturi individuale cum ar fi mountain-bike si alergare.
Vali, la Prima Evadare, 2012
Prima mea competiție a fost una de MTB in anul 2007. Urmarisem de ceva timp forumurile de ciclism si mi-am planificat o plecare la Sibiu pentru a participa la un concurs de XCO (traseu scurt, pe ture) organizat de ciclism.ro. Aici am descoperit o comunitate si un grup interesant ce m-a ajutat sa evoluez si sa explorez trasee prin tara cu ajutorul competitiilor.
Sportul meu preferat a devenit alergarea pentru simplitatea si sinceritatea ce o ofera. Nu mai sunt diferente intre sportivi la nivel de echipament si te poti concentra mai mult pe conditia fizica si mai putin pe tehnologii ajutatoare ca la mtb.
Îmi amintesc că la început prietenii ma chemau sa alerg in parc cu ei, dar nu reuseam mai mult de 2-3 km si nici nu vedeam rostul, cand puteam sa merg pe bicicleta. Prin 2010 insa s-a intamplat ceva, m-am hotarat sa alerg pe carari prin munti, dar nu puteam sa alerg destul pe plat asa ca a fost destul de greu.
Antrenamentul meu este variabil si nu am reusit sa ies zilnic la alergat. Imi tin un jurnal al alergarilor ca majoritatea alergatorilor amatori si mi-am impus o limita minima lunara de 60 km. Long-run fac destul de rar, majoritatea iesirilor la alergat nu depasesc 10 km. Se adauga si alte sporturi ca un antrenament complementar, chiar si schi sau patinaj in sezonul de iarna.
Ce mai pregnantă amintire dintr-o cursă este startul de la Bucegi 7500 proba de 45km ce a avut loc la ora 6 dimineata. Aveam ceva ajustari de facut la bagaj, mancare de luat, de lasat si am uitat sa verific cat e ceasul. Deodata aud 10.. 9.. 8.. si eu fuga spre start cu rucsacul deschis, betele in cealalta mana, fara incalzire si cam nedormit. A urmat o urcare grea spre vf. Omu.
Competiția mea preferată este Maraton Piatra Craiului, prima mea competitie de alergare montana (am aflat, trebuia sa incep cu ceva mai usor).
Ciucas 2014
Cel mai mândru sunt de finalizarea unui triatlon, chiar si cu inotul in bazin, si anume Winter Challenge Izvorani 2014. Primele doua probe le-am abordat in regim de concurs ca apoi sa se termine cu proba de inot in bazin si sa trec in modul supravietuire. Am simtit ca mi-am depasit limitele si am reusit sa o fac fara accidentari ceea ce ma bucura.
Prietenii mei spun că sunt prea slab, sa mai pun ceva pe mine, sa mananc mai mult. Imi spun asta de ani de zile si tot degeaba. Ma ingrasasem la un moment dat, dar nu m-am simtit bine deloc, asa ca am revenit la starea mea naturala conform tabelului inaltime/greutate undeva aproape de subponderal.
Am aflat despre mine, prin sport, că pot trece peste multe frici. Si acea frica in o doza mai mica ma ajuta sa fiu constient si precaut spre indeplinirea unui obiectiv. Cand altii vad rezultatul se mira si nu isi imagineaza de unde am pornit, ce dificultati a trebuit sa depasesc si ca uneori e greu sa iesi din casa pentru antrenament.
Sportul mă face să mă simt viu si fericit. Pe langa asta am nevoie si de competitii pentru a putea compara evolutia cu alti sportivi si pentru a avea o motivatie sa merg la 100%.
Uneori, mi se întâmplă să nu imi mearga toate bine sau sa nu ma antrenez destul inainte de un eveniment, dar cand simt ca ceva e in neregula incetinesc, reduc ritmul pe cat posibil cat sa ajung la finish.
Obiectivul meu în 2015 este sa termin cursa Bucegi 7500 proba de 90 km, sa fac un triatlon sprint, adica sa inot in apa deschisa, sa ajung la 37 min pe 10 km si altele ce vor fi adaugate pe parcurs.
Dacă ar fi să recomand ceva din experiența mea, aș spune că sportul practicat constant la o intensitate mica, medie e mai benefic decat a merge tot timpul la maxim si a pati tot felul de accidentari. Fiecare isi stie mai bine corpul si trebuie sa ii dea ce are nevoie si din cand in cand sa il supuna la un challenge amical, oficial.
I AM IRONMAN. Cristi Hanga: „Cel mai important pentru un începător este să nu forțeze”
Intervievatul nostru de azi este un caz aparte. A terminat deja 4 curse Ironman, toate la Oradea, la el acasă, și una în Ungaria. A pornit de la 106 kilograme. În fiecare an, focusul lui este această competiție, pentru asta se pregătește, asta visează. Să vină vara și să ia startul, alături de triatloniști veniți din toate colțurile țării, mânați de aceeși dorință, și, în același timp, de aceeași spaimă.
În fiecare an, Cristi primește în casa părinților săi pe câțiva dintre ei, câți încap :). Așa ne-am cunoscut și noi, mai precis; în sufrageria părinților săi am tremurat cu o seară înainte de half și apoi am avut coșmaruri cu o seară înainte de full! 🙂
Cristi ne-a povestit călătoria lui până aici, despre cum spiritul acestui concurs l-a schimbat, dăruindu-i o nouă viață.
Un mic tease, să vă fac poftă de citit: “Când ajungi să faci Ironman și știi că nu puteai și ai făcut asta pentru că ai muncit și ți-ai făcut o ordine în viață, îți dai seama că poți face orice”. 🙂
Cristi Hanga
Să începem!
Adrenallina: Când te-ai apucat de sport și de ce?
Cristi Hanga: Cred că în 2009, sunt oricum vreo 6 ani, ca să slăbesc, pentru că deja ajunsesem aproape obez. Am avut 106 kg la un moment dat. Tot am încercat, iar mă lăsam iar mă apucam. Tot am citit pe net despre motivație, și zicea acolo că îți trebuie un obiectiv ca să funcționeze lucrurile. Și atunci am zis hai să alerg un maraton. Habar nu aveam ce presupune chestia asta, ce e maratonul, ce trebuie să fac… M-am înscris la un maraton, și am luat un program de începători. Am terminat cursa în genunchi aproape, cred că am făcut 4 ore și 52 de minute, cam așa. La final mă depășeau babe, moși, a fost cam demoralizant, dar senzația aia de câteva minute de la final, când mai era puțin și ajungeam la finish, și știam că am tras tare dar cu un rost, a fost emoționantă. Am plâns. Așa că am zis că trebuie să mai fac asta. Am început să mă antrenez mai serios. Și am progresat, după 6 sau 7 maratoane, am zis să caut ceva mai greu.
Și așa a apărut triatlonul…
Și așa a apărut Ironman-ul, nu triatlonul, eram cu înotul praf, bicicletă n-aveam… M-am băgat prima dată la șatefetă la Oradea, apoi al doilea an am zis că fac full. Încet, încet am cumpărat echipament specific pentru fiecare sport și am început să mă antrenez. Făceam volum foarte mult, ca să nu abandonez, ăsta era scopul, altceva nu mă interesa.
Cum a fost primul Ironman? La tine acasă… (n.r. Cristi Hanga este din Oradea, unde are loc competiția de triatlon pe distanță foarte lungă Ironman)
Da, m-am antrenat pe traseul de concurs, știam toate curbele și toate gropile de la traseul de bicicletă, am înotat în lac… Traseul de biclă aici e greu, că e diferență de nivel, și dacă mă antrenam la câmpie era complicat pentru mine. Am avut avantajul ăsta. Primul a fost cel mai greu pentru mine, am suferit, dar cred că din lipsa de exeperiență. Mi s-a blocat stomacul… 5 ore din șapte am mers cu crampe la stomac, spre sfârșit m-a lăsat, dar eram deja deshidratat și nealimentat, și la alergare a fost foarte greu. După o lună am mers la unguri, la un alt Ironman, acolo traseul e mai ușor. Acolo am câștigat 1 oră jumătate la bitza și am scos 4 ore 28 de minute la maraton. Timpul final a fost de 11 ore și 48.
Deci ai început ușor, cu două Ironman, cu o diferență de o lună între ele 😀.
Da, am mai încercat să fac de atunci două, dar nu mi-a mai ieșit. Ultimul Ironman însă a ieșit cel bine. Am intrat în concurs cu 10 kg mai puțin decât de obicei și am avut un rezultat bun.
De la 106 kg la fit for Ironman
Ce timing ai avut?
Cred ca 12 ore jumătate.
Ai trecut printr-o cură?
Mi-am schimbat alimentația, am tăiat pâinea, dulciurile, am început să mănânc mai des, porții mici, de 5, 6 ori pe zi. Și am slăbit destul de mult.
Cum s-a schimbat viața ta de când ai început să faci câte un Ironman în fiecare an? Sunt 4 ani de când ai început “ritualul” ăsta.
Îți dă așa o încredere în tine foarte mare. După ce faci o chestie de felul ăsta te cam liniștești. Pe mine m-a liniștit în viață. Nu mai eram așa agitat: oare pot să fac aia, pot să fac aia? Când voiam să fac ceva nu mă mai gâneam, băi, oare o să reușesc? Ci: cum fac să rezolv chestia asta, că sigur pot, trebuie doar să stabilesc cum.
Când am auzit prima dată în ce constă Ironman am crezut că e o glumă. Terminasem vreo două maratoane până atunci și ajunsesem mort la finish, și mă gândeam că așa ceva nu e posibil, e bătaie de joc, e pentru ăștia cu death wishes. Când ajungi să termini un Ironman și știi că nu puteai și ai realizat asta pentru că ai muncit și ți-ai făcut o ordine în viață, îți dai seama că poți orice.
La al doilea Ironman mi s-a întâmplat că a început să alerge un băiat lângă mine, în afara concursului și mi-a spus că el datorită mie s-a apucat de sport, pentru că a citit ce am scris eu pe Facebook, despre cum am început să alerg pentru că eram gras. M-a dărâmat chestia asta, wow, eu am influențat pe cineva?! Cu o postare pe Facebook?
Cum ai reușit să echilibrezi lucrurile, cu viața peronală, job și antrenamente…
Aici am foarte mare noroc. Nu sunt la program fix, lucrez în ture – 24 de ore, apoi am 3 zile libere…e foarte ok. Mă antrenez ziua, am destul timp la dispoziție, pot să mimez curse, pot să fac orice. E greu să lucrezi 8 ore și apoi să faci antrenament.
Ce ai putea să le spui celor care și-au setat o cursă de Ironman? Ce îți vine în minte să le recomanzi?
Sunt muulte lucruri de spus. Dar ce e cel mai important pentru un începător este să nu forțeze. Dacă alergi 3-4 km nu te poți arunca la Ironman, sunt niște trepte. Trebuie să ai o bază foarte solidă ca să te bagi la o cursă Ironman, pentru că e foarte periculos. Tragi ca nebunul de tine în cursă pentru că ai voință, dar tu nu ești pregătit fizic. Poți să clachezi foarte urât.
Atenție foarte mare la alimentație – cred că la Ironman, alimentația e proba a 4-a, e la fel de importantă ca toate celelalte. Dacă nu ai pus la punct acest aspect, nu e ok. Echipamentul e important. E diferență foarte mare între un echipament prost și unul bun. Dar un echipament bun îți ajunge, dacă nu vrei să câștigi. Nu are rost să investești mii de euro, să îți iei ce au cei de la Kona, mai bine mai slăbești puțin și mai introduci niște ore de antrenament și tot acolo ești.
Care sunt planurile tale pentru 2015?
Păi, sunt înscris la cursa de la Oradea. 🙂
Deci ești omul dedicat Ironman, focusat pe acest tip de concurs?
Da, mai făceam câteva maratoane, dar anul trecut am avut operația de hernie și n-am mai foțat. Iar anul ăsta sunt într-o perioadă de tranziție, că s-ar putea să mă mut în alt oraș, și cu jobul, și voi vedea, după ce se aranjează toate. Acum sunt într-o perioadă de tranziție.
Voiam să te întreb, ce te ține pe tine motivat? Până la urmă, ai făcut Ironman de multe ori, și de fiecare dată nu ai avut un target specific de timp… Ce te face să repeți această cursă?
Îmi place. În vara asta m-am operat, și acum un an am mai avut o operație, și am avut perioade de repaos total. Nu vrei să știi cum a fost. Am crezut că mor. Acum în vară mi-a zis medicul să stau 2 luni în recuperare, după operație. După o lună m-am urcat pe bicicleta de cameră, și am început să pedalez în gol, deci fără nicio greutate, dar numai să simt eu că fac bicicletă, să pară că pedalez. A devenit un mod de viață.
E frig afară? Continuă să alergi!
Toni Dumitru
Ideal e să alergi pe orice vreme, atâta timp cât asta nu-ți face rău. E un principiu natural și sănătos pentru întărirea organismului. Când corpul se întâlnește constant cu efortul, se adaptează la condițiile cu care se confruntă. Iar asta, ne place sau nu, implică să alergăm și când e rece afară. Micile neplăceri, cum ar fi rănile provocate sub nări din cauza ștersului repetat cu mănușa, pantofii uzi după alergările prin zăpada topită sau zloata azvârlită în față de mașinile care gonesc pe lângă tine (asta în cazul în care te plictisești de turele prin parc și ieși pe șosea) nu pot anula avantajele. Și sunt cu duiumul: continuitate în pregătire, întărirea rezistenței la efort, îmbunătățirea respirației.
În plus, alergarea în timpul iernii este perfectă dacă îți propui să participi la o competiție în sezonul de primăvară. Nu poți să te prezinți în condiții optime la un semi sau un maraton prin martie, aprilie sau mai dacă nu faci o pregătire constantă acum, când se formează baza antrenamentului.
Susan S. Paul, fiziolog american care a antrenat peste 2.000 de alergători, explică detaliat, într-un articol publicat de Runner’s World, cum să te antrenezi iarna pentru a fi în formă primăvara.
Alergările de bază, cele care crează temelia formei sportive, sunt alergări relativ ușoare, pe un ritm lejer, în care poți purta o conversație fără să gâfâi. Dacă măsori pulsul în alergare, în aceste curse ar trebui să fii undeva pe la 60-70% din pulsul maxim, arată specialistul citat.
Oricât de inutile ar părea aceste “plimbări”, avem nevoie de ele pentru că întăresc mușchii, țesuturile, ligamentele și tendoanele, reducând totodată riscul accidentărilor. În plus, corpul se transformă într-o mașinărie care arde grăsimile, pentru că alergările cu un puls scăzut ard un procent mai mare de grăsime, spre deosebire de antrenamentele în regim de viteză, explică Susan Paul. Alergările ușoare îmbunătățesc și pregătirea aerobică și măresc stocurile de glicogen, necesare pentru distanțele lungi.
Într-un program de alergare de bază întins pe 10 sau 12 săptămâni, zilele cu vreme urâtă nu pot fi evitate, în schimb planul de antrenament te scoate cu două luni înaintea cursei, exact când începe greul pregătirii, în regim de viteză și distanțe lungi. Iar dacă simți că te plictisești în sezonul rece, Susan Paul îți sugerează câteva exerciții pentru antrenamente de iarnă, pe care le poți integra o dată pe săptămână sau la două săptămâni în programul de alergare.
Esențial este să nu uiți că iarna construim baza formei fizice pe care ne vom baza de-a lungul anului. În plus, frigul și aleile sau șoselele alunecoase cresc riscul de accidentare, astfel că se impune o încălzire mai lungă. Nu uita să te echipezi corespunzător, din cap până în picioare: chiar dacă la plecarea de acasă vremea e frumoasă, iarna condițiile meteo se pot altera rapid. Iar dacă bate vântul: caută să-l înfrunți în prima parte a alergării, când ai mai multă energie, și să vii cu el în spate spre final.
Pentru alergările de iarnă în afara localității, eu aș adăuga că e important să observi bine vremea, să alergi pe o șosea sau drum fără gheață, pe trasee cunoscute, și, pe cât posibil, însoțit, pentru a evita plictiseala dar și eventuale pericole, ținând cont că te deplasezi în zone izolate.
Ia-ți echipament care să te facă vizibil pentru șoferi – albul tăios al zăpezii în care se reflectă lumina îi împiedică să te observe din timp și, la urma urmei, nici nu prea se așteaptă să vadă pe cineva atât de “sărit” încât să alerge prin pustietate, pe frig.
În plus, dacă ataci o distanță mai mare de 15 kilometri, nu lăsa hazardul să-ți joace feste: îndeasă un gel sau un baton într-un buzunar, ia-ți apă sau o băutură izotonică și nu-ți lăsa telefonul acasă, fiindcă altfel nu te va auzi nimeni dacă ai nevoie de ajutor.
Ana Zaharia: “Sunt mândră de faptul că am intrat în lumea asta a sportului de amatori și am și rezultate”
Am început să fac sport … un pic cam tarziu :); nu am avut din păcate părinții care să mă trimită pe la diverse sporturi, cum e la modă acum. Am făcut un pic atletism de prin clasa a VII-a până prin clasa a VIII-a, când am fost nevoită să întrerup pentru că trebuia să învăț pentru examenul de intrare la liceu. Era vorba aia ”pune mâna pe carte, lasă sportul; pentru că mereu am fost plinuță și cu tendințe de îngrășare am alergat. Nu mult, dar alergam. Pe munte am mers de mică, acolo eram în lumea mea. De sport și de concursuri m-am apucat mai serios prin 2010. Poate de vină pentru faptul că acum fac așa mult sport a fost și asta, că după terminarea liceului am dat admitere la Academia de Poliție și am picat la proba sportivă-la abdomene :).
veselie la Semimaraton Ciucaș 2014 (foto Ciucas X3)
Îmi amintesc că la început era greu, nu aveam echipament corespunzător, nu mă antrenam deloc, mâncam aiurea, mă certam rău cu mine când nu mai puteam și îmi spuneam: ce-ți trebuie, cine te pune, o să crăpi aici, nu e de tine, atâta poți, e ultima oară, apucă-te de altceva ! Nu că acum ar fi floare la ureche :).
Prima mea competiție a fost ca tot omu’ care își ia o bicicletă, Prima Evadare, în 2011, competiție pe care am terminat-o puțin după centură, unde m-am împotmolit în noroi. Bicicleta mea cântărea o tonă, cu tot noroiul adunat de pe câmp, iar în spate aveam un rucsac mult prea „aprovizionat” :). A urmat apoi Maraton Medieval Mediaș, competiții deloc ușoare, eram o începătoare cu mult curaj sau poate inconștiență :).
Antrenamentele mele sunt și nu sunt „serioase” :). Iarna merg la sală, kangoo jumps, și când vremea permite alerg în parc. Fac asta chiar în fiecare zi dacă am timp pentru aceste trei activități. Îmi place mult să alerg pe zăpadă :). Când se încălzește afară încep să ies pe bicicletă. Îmi mai stresez vecinii urcând și coborând scările blocului seara :). Nu mă țin de un antrenament strict, ca la carte, pentru că tot ce fac, fac din plăcere, pentru sănătate și starea de bine pe care ți-o conferă mișcarea, nu îmi place să fiu constrânsă; poate nu sunt suficient de ambițioasă, cine știe. Oricum nu am stare, sunt de felul meu o persoană foarte energică, mereu trebuie să fac ceva, nu ma vezi stând în pat sau la televizor decât foarte foarte rar, sunt dependentă de mișcare. 🙂
In foto la Vertical Trail Race 2014, una din competitiile mele preferate. Aici doar se urcă, bucurie pentru genunchii mei 🙂 (foto Instantanee in Miscare)
Sportul meu preferat este alergarea montană pentru că … iubesc muntele mai mult decât orice altceva, muntele înseamnă sănătate, libertate, poftă de viață!
Cea mai pregnantă amintire dintr-o cursă este de la 7500 maraton în 2013. A fost primul meu maraton montan; am participat împreună cu Andreea Crivoi, colega mea de la Club Sportiv Adrenalina, la cursa hobby, de 45 km cu diferenta pozitiva de nivel de 3.200 de metri (numai hobby nu este 😀 ).
Era primul maraton și la mine și la Andreea. Noi două veneam de la concursuri de mountain bike și am zis să încercăm și noi ceva nou. Amândouă suntem iubitoare de munte si cunoscând ce înseamna el, cursa a decurs bine. Până după cp4 de la vf Omu, când mie mi-a cedat genunchiul din cauza unor probleme mai vechi. Am încercat să ignor, să trag de mine, să mă fac că nu simt durerea… am trecut prin toate stările posibile, de la vinovăție față de colega de echipă, că o încetineam, la ciudă, râs, plâns, înjurături. Faza tare a fost când aproape de cp5 ne-au ajuns fetele de pe pozitia a treia, iar eu stăteam atârnata de un marcaj, sleită de puteri iar colega mea care încerca să mă încurajeze și să mă facă să râd ne făcea selfie cu telefonul :))
La Marathon 7500, cu colega mea de echipă, Andreea Crivoi. Momentul selfie 🙂
Apoi a urmat cp6, unde am uns repede repede genunchiul cu un gel calmant, după care înainte să plecăm am înșfăcat în fugă o felie de pâine (nu mâncasem mai nimic toată ziua și luasem 3 ketonale), cu mâna plină încă de gel; îmi amintesc și acum gustul acelei felii de pâine, cu gelul ăla de picior, care mi-a înghețat buzele :). Și să mai tot fie amintiri haioase din curse, altfel ce am mai povesti :).
Competiția mea preferată este… pfffff, greu de spus, sunt foarte multe competiții frumoase și foarte bine organizate. Hai sa aleg, desi e foarte greu: dintre competițiile de bicicletă aș spune MTB Maraton Miercurea Ciuc, iar dintre competițiile de alergare montană Retezat Trail Race, ambele pentru peisajele ce îți taie răsuflarea. Și să mai amintesc de o competiție mai altfel, care mie îmi place la nebunie, Maratonul de alergare pe scări Skyrun :).
Duatlon Retezat Trail Race 2013 (foto sursa proprie)
Maraton Ciuc 2013 (foto MTB Ciuc)
Cel mai mândră sunt de faptul că am intrat în lumea asta a sportului de amatori și că în cei 3 ani de până acum am și ceva rezultate frumoase și am fost chiar și fundraiser :).
Prietenii mei spun că exagerez câteodată cu sportul, că sunt nebună să alerg la -12 grade pe zăpadă, atâția km pe munți, să cobor cu bicicleta pe cine știe ce coclauri. Spun să mă mai potolesc odată cu alergarea și să las genunchiul în pace!
Am aflat despre mine că pot mai mult și sunt mai ambițioasa decât îmi imaginam; sunt încăpățânată și nu concep ideea abandonului; îmi place și sportul făcut pe ploaie și prin noroaie.
Aici mă luptam cu noroaiele la Cozia MTB 2014, iar prietenii Cătă și Lucian mă încurajau și îmi spuneau că ce a fost mai greu a trecut 🙂
Sportul mă face să simt… că trăiesc cu adevărat !!! Mă face să mă simt foarte bine din punct de vedere fizic și psihic, sigură pe mine, liberă, fericită, împlinită, puternică :).
Uneori, mi se întâmplă să mă lenevesc, dar îmi trece repede 🙂
Obiectivul meu în 2015 este să fac imposibilul să ameliorez dacă nu să rezolv problema pe care o am la genunchi, și care mă împiedică să mai particip la toate competițiile pe care mi le-am propus, să mă antrenez mai mult și să îmi fac și mai mult timp pentru sport!
Dacă ar fi să recomand ceva din experiența mea, aș spune că nimic nu te face să te simți mai fericit și mai bine fizic și psihic decât mișcarea în aer liber. De când particip la concursuri am văzut multe locuri frumoase din țara noastră și am cunoscut o mulțime de oameni minunati. Lumea asta, a sportivilor, e o lume tare frumoasă!
Sfaturi de supraviețuire sportivă de Sărbători
Oameni buni, we can do this! Să ne luptăm cu salata boeuf, să refuzăm a 16-a sărmăluță, să lăsăm în farfurie al 5-lea sortiment de desert! Desigur, una din marile bătălii ale acestei vacanțe de Sărbători – ușor terifiantă, if you ask me – se va purta în bucătăria familiei, unde ne așteaptă stâlpul infamiei, atunci când anunțăm oarecum stins, în clinchet de pahare: “eu ies puțin la alergat…”
Dacă ați trait asta, atunci știți că toți ochii se vor aținti bulbucați asupra voastră, mătușile își vor pune inconștient mâna la piept, și familionul va trage cu următoarele: “Pe frigul ăsta?!“ “Dar urmează răcitura!”, “Cum adică să alergi?!” “Nici de Crăciun nu te liniștești și tu cu sportul ăsta?!“
Fraților, nu este o luptă dreaptă, pentru că EI sunt mai mulți!!! Așa că sfatul meu este să mergeți pe burtă, nu ridicați glasul încercând inutil să explicați această pasiune, ci pur și simplu… furișați-vă, eschivați-vă discret (știu că e greu!, dar imaginați-vă că sunteți într-un film de spionaj!) că doar așa o să putem să ne facem treaba! 😀
Acestea fiind stabilite și presupunând că v-ați pus la bătaie toate armele secrete și ați reușit să evadați din bucătărie, v-am pregătit un plan de întreținere (doar nu vă imaginați c-o să faceți brick-uri de antrenament în perioada asta :D) sportivă. Am invitat trei domni, profesioniști în disciplina lor, să ne facă un mic progrămel pentru aceste două săptămâni critice din punct de vedere fitness, când există acest risc îngrozitor de a ieși din formă și a întâmpina 2015 cu kilograme în plus și cu o dispoziție neadecvată!!! 😀
Așadar, îi avem pe Paul Dicu – alergare, Alex Ciocan – ciclism și Radu Alexandru – crossfit, și fiecare dintre ei v-au lăsat câte un mesaj-antrenament, o ancoră în aceste zile care ne așteaptă!
Sărbători fericite, cu antrenament integrat vă doresc! 😀
Domnilor, aveți cuvântul:
Alex Ciocan – bicicletă: Intervalele sunt sfinte!
E iarnă și nu mereu putem ieși pe bicicletă. La fel ca la orice alt sport, daca nu faci antrenament specific, iti va fi extrem de greu în primăvară să te “opui” celor care au avut condiții mai bune decât tine. Deci ce facem? Cum ne menținem cât de cât pregătirea? Este clar, daca poți, dacă vremea îți permite, dacă suporți bine frigul și umezeala, atunci merită să strângi din dinți și să ieși pe șosea. 50-60-100 km, orice distanță este binevenită și se pune la CEC. Dacă nu se poate, turele de afară le putem înlocui cu antrenamente pe trainer, roller sau la spinning, toate acestea mult reduse ca număr de ore față de ceea ce am fi făcut pe șosea. Altfel, au “darul” de a ne stoarce, de a ne epuiza, dacă nu le facem cu cap.
Bineințeles că mai există sporturi complementare- alergarea, înotul, patinajul, schiul, toate compensează orele de antrenament, dar nu trebuie să lipsească bicicleta de orice fel. Altfel ne vom simți ca niște moși prima dată când vom încăleca iar. Nici sala nu este de neglijat dar atentie și aici – musculatura unui ciclist POATE DUCE MAI MULT DECÂT ARTICULATIILE SALE ȘI MULT MAI MULT DECÂT ÎI ESTE NECESAR.
Antrenament pe trainer
Încercați să țineți cont de părțile antrenamentului: încălzire 10-15 minute, perioada cât lucrăm efectiv, de 20 până la 30 de minute, si revenire, tot de 10-15 minute. Totul trebuie să dureze maxim o oră. Începutul și sfârșitul pot părea de multe ori pierdere de vreme dar nu sunt. Iar în cuprins, antrenamentul cu intervale este sfânt. Mai lungi, mai scurte, în funcție de ce ne propunem să îmbunătățim, cadența mai mare sau mai mică, la fel, în funcție de obiectiv. Aici sunt importante pauzele, poate la fel de importante ca momentele când muncim și modul cum muncim. TARE MEREU este calea sigură către oboseală cruntă, nu către success!
Spor la antrenamente și să ne regăsim pe șosea!
Radu Alexandru – crossfit: Nu neglijați exercitiile de mobilitate si flexibilitate!
Sunt Sărbătorile dar putem continua să ne antrenăm. Vremea e nefavorabilă dar avem destule opțiuni pentru a face WOD-uri (workout of the day) în casă. Pentru cei ce nu sunt speriați de puțină zăpadă voi enumera și câteva antrenamente ce se execută afară, cu ajutorul unei bare sau chiar… craca unui copac și o bancă.
Exercițiile de mobilitate și flexibilitate nu trebuie neglijate, aceastea pot face parte din programul oricărei persoane, chit că urmează un program de antrenament sau nu. Ideal ar fi ca aceastea să fie repetate de 2 ori pe zi, căci nu necesită nici un fel de echipament.
I Un antrenament pentru avansați, repetări contra timp:
Flotări verticale – cu punct de susținere pe perete. Câte? – 21
Flotări la paralele – pot fi executate ținând mâinile pe un scaun cu picioarele flexate, extinse sau chiar cu elevație pe un alt scaun – Câte? – 15
Flotări la sol- Câte? – 9
II 3 Runde contra timp: 20 Jumping Jacks, 20 Burpees, 20 Air Squats
III Cât mai multe runde\repetări în 20 minute:
10 Flotări la paralele (pe banca)
10 Sărituri pe cutie (Banca sau alt obiect)
10 Fandări în mers
IV Cât mai multe runde\repetări în 20 minute:
Alergare 400m
tracțiuni (la o bară într-un părculeț sau putem folosi chiar craca unui copac) – cât de multe poți
V Cât mai repede:
Alergare 1.5 km
100 Flotări
200 Genoflexiuni
Alergare 1.5 km
Bineînțeles că numărul de repetări poate fi modificat în caz că nivelul nu este atât de avansat, sau se pot face doar jumătate sau mai puține. Important este ca intensitatea să fie cat mai ridicată prin executarea rapidă a exercițiilor, dar fără să compromitem executarea lor corectă.
Paul Dicu – Alergare pe distanțe scurte și intense, pe zăpadă
Mai întâi, tot ce spun aici sunt doar repere personale, ele pot fi mai mult sau mai puțin relevante, în funcție de fiecare.
Oricum, sunt câteva direcții între care ne mișcăm: antrenament corect, alimentație corectă, odihnă corectă.
În ceea ce privește antrenamentul, chiar daca ni se pare că nu mai putem alerga, acesta e un mit. Se poate alerga chiar și pe frig, ba, uneori e mai frumos așa, mai ales dacă ninge. Totul e să avem echipament adecvat, în straturi. Un strat nu din bumbac, cel mai aproape de piele, încă unul puțin mai gros, poate și puțin mai larg, în așa fel încât să circule puțin aerul, iar la suprafață, o bluză cu protecție la vânt. Recomand să fie acoperite capul și mâinile, pentru că acestea se vor răci cel mai repede.
Chiar dacă ne temem că e frig, după încălzire, pe parcursul alergării ne vom simți din ce în ce mai confortabil, deci n-ar trebui să ne facem griji. Dacă nu mai putem face volum mare de alergare, din cauza frigului, putem să ne axam pe intervale sau distanțe mai scurte, combinate cu elemente de forță sau relief variat, pentru creșterea capacității aerobe. Chiar și alergarea pe distanțe mai scurte decât de obicei, dar făcută pe zăpadă sau nisip, ne va ține în formă.
În general, la sporturile de exterior, iarna e o perioadă bună pentru îmbunătățirea forței dar și pentru a mai schimba puțin rutina de alergare. Pentru cei care stau la bloc, scările sunt mană cerească. Seriile de trepte ne pot aduce într-o formă de invidiat, dacă le facem coerent și responsabil. Bicicleta statică este, la fel, un prieten bun, care poate suplini antrenamentul de alergare.
Studiile arată că un sportiv de nivel peste mediu pierde în 2-3 luni aproximativ 40-50 la sută din condiția lui fizică, dacă nu se antrenează deloc. În schimb, dacă avem cel puțin 1-2 antrenamente pe săptămână, căderea de performanță nu scade cu mai mult de 10-15 la sută, lucru acceptabil, gândindu-ne că iarna nu e neapărat prietena organismului.
În ceea ce mă privește, pe mine mă ajută foarte mult și practica marțială, tehnicile și antrenamentele specifice marțiale completând foarte bine lipsa alergării. Deci, putem să facem cunoștință cu un instructor de arte marțiale, care să aibă grijă de noi 2-3 luni, până vine vremea mai caldă.
Dacă vorbim despre odihnă, ea devine și mai importantă în anotimpul friguros, pentru că și ea contribuie la gestionarea corectă a proceselor organismului. Daca vara e cald și ne ajung câteva ore de somn, trebuie să ținem cont că frigul consumă mai multă energie, deci trebuie să ne odihnim mai bine. Nu mai mult, ci mai bine. La fel, refacerea durează puțin mai mult, recuperarea după o eventuală accidentare la fel, deci nu trebuie să ne grăbim să reluăm antrenamentul până nu suntem complet refăcuți.
La final, trebuie să înțelegem câteva lucruri. Nu există vreme rea, ci doar echipament inadecvat. Pe de alta parte, e clar că iarna nu este perioadă de ascensiune, ci una de menținere, deci n-ar trebui să ne certăm foarte tare dacă vedem că suntem mai obosiți decât de obicei sau că nu avem rezultatele din vară. E normal să fie așa. La fel, n-ar trebui să ne simțim vinovați dacă avem nevoie de mai mult somn, mai multă odihnă. Eu am învățat să-mi ascult corpul și îi dau ce-mi cere, atunci când îmi cere. Ca atare, și el imi dă atunci când îi cer.
Despre CrossFit. Sau cum să fii pe aceeași lungime de undă cu ceea ce iubești
Încă învăț spiritul CrossFit și încerc să mă apropii de el, un sport care combină de fapt elemente din multe alte sporturi: haltere, gimnastica, atletism… Ce e mișto este că întâlnesc oameni pasionați, înnebuniți după ceea ce fac, și, mai ales, profesioniști. Alexandru Radu este trainer crossfit, are 28 de ani, și de ceva vreme a deschis cea de a doua sală de CrossFit din București, Crossfit Groove. L-am provocat să ne povestească cum a ajuns la pasiunea asta și ce este de fapt crossfit.
Pe măsură ce încep să mă mai mișc și eu prin sală :D, o să vă povestesc mai multe despre cum decurg antrenamentele mele aici. Deocamdată, o poveste inspirațională, despre cum să îți găsești calea și s-o urmezi cu pasiune, de la antrenorul meu, Alex:
Cine spune că s-a încheiat sezonul?!
Nu contează ce arată calendarul, nici că diminețile sunt deja cam reci, și nici măcar că încep să devină răzlețe competițiile. Nu contează nimic din toate astea, important este că eu am reînceput antrenamentele! :). Sigur, este ușor tardiv, toată lumea în perioada asta se relaxează după un sezon competițional intens și poate își face planuri pentru cursele A, B și C ale lui 2015, la o cană mare de ceai cu scorțișoară! Mă rog… teoretic, pentru că de fapt, dacă stau bine să mă gândesc, toți oamenii din sport cu care mă mai întâlnesc au DEJA setată cursa lui 2015, planul de antrenament, și, după bicicletele pe care le întâlnesc în trafic dimineața la ora 06.15, s-au și apucat de el!
CrossFit Groove
I AM IRONMAN. Povestea cursei mele de la Oradea: 3 km 800 m înot, 180 km bicicletă, 42 km alergare (I)
În ultimii kilometri de alergare din cursa asta mi-am spus că e ultima dată când mai particip la aşa ceva. Corpul meu era atât de lipsit de resurse şi atât de îndurerat încât mi-am spus că a doua oară nu mă mai bag la chestia asta.
Eram obosită nu doar după concurs. Parcă toată oboseala acestui an se concentrase în kilometrii ăia de finish, ultimii 20. Dimineţile de la 5.45, când plecam la bazin, alergările în parc seara, după o zi obositoare la job, frustrările din zilele când nu reuşeam să mă ţin de antrenament, panica la gândul că nu voi reuşi să fac cursa asta, că voi claca, că nu ştiu ce mă aşteaptă în timpul şi după 226 de kilometri înotaţi, pedalaţi şi alergaţi. Şi, de fapt, era şi oboseala primelor luni din viaţa mea în care am avut un program de antrenament, pe lângă toate celelalte chestii pe care le fac oamenii.
Ironman, cea mai dură competiție de anduranță din triatlon, nu este o cursă, este o călătorie.
