Home Jurnal de cursa Half Ironman Oradea, jurnal de cursă (I)
Half Ironman Oradea, jurnal de cursă (I)

Half Ironman Oradea, jurnal de cursă (I)

9
Distribuie pe:

Sunt cu aproape jumătate de corp în apă. Am neoprenul, casca, ochelarii sunt pe cap, o să trebuiască să-i pun pe ochi când încep să înaintez. Simt o căldură în piept și nu-mi aud gândurile. Parcă sunt liniștită, sau așa mi se pare. Oamenii din jur râd toți, sunt bucuroși c-o să facă asta. Începe numărătoarea inversă până la start. Se bate din palme, e o energie care crește progresiv, o simți cum te traversează, atâția oameni care se vor propulsa în lacul ăsta de lângă Oradea, ca să dea totul. Au venit din toată țara, și sunt mulți veniți și din străinătate, ca să facă Ironman și Half Ironman – cele mai demente forme de triatlon care există.

Înainte de start, la Half Ironman Oradea 2012, lacul Paleu

Eu vin de la București, am făcut 600 de kilometri până aici, mi-am luat 2 zile libere de la birou, și m-am gândit și m-am răzgândit de vreo 5 ori dacă să vin sau nu încoace. Am așteptat de la mine un răspuns, ceva care să-mi spună că e în regulă, o să pot să fac asta.

Mă uit acum pe un site dedicat antrenamentului pentru o cursă de Half Ironman. Zice așa: “Half Ironman este o competiție pentru sportivii de anduranță, care au deja câteva triatloane la activ.” La mine ăsta e al doilea. Primul a fost la Fără Asfalt, pe 2 iunie. V-am povestit deja pe blog. Acolo am înotat prima dată în mare, o distanță de 800 de metri, după 2 luni jumătate de când am învățat să înot. Half Ironman nu e tocmai pasul următor, trebuie că v-ați prins deja. Pentru că de la 800 de metri sari la 1.900 de metri de înot. Pentru că după aia pedalezi 90 de kilometri. Pentru că apoi faci un semimaraton.

Bicicleta m-a îngrijorat cel mai puțin când m-am hotărât să fac grozăvia asta. Adică cu o zi înainte de închiderea înscrierilor pe site, la sfârșitul lui mai. Mi-am zis așa: dacă merge bine înotul în mare, la Fără Asfalt, mă duc la Oradea. Acuma, înotul n-a mers grozav în mare. M-am simțit la limita înecului cam toată proba, mai puțin ultimii 200 de metri. Însă nu am ieșit epuizată din apă. Asta mi-a dat încredere că aș putea să mă apropii de 1.900 de metri, mai ales dacă înotul la Oradea va fi într-un lac, unde nu e nebunia curenților marini.

După Fără Asfalt am mers de două ori la bazin, la Daimon, pentru ceva antrenament. I-am spus instructorului că trebuie să mă pregătesc cumva pentru o probă de 1.900 de metri, care se întâmplă peste 4 zile. El mi-a zis: Nu e prea mult? Da, așa mi se pare și mie. Dar o s-o fac, m-am gândit. Știam că va trebui să petrec peste o oră în apă, la concurs, înotând, așa că am exersat chestia asta, la îndrumarea instructorului. Am înotat în continuu o oră, două zile la rând. Eram cam praf după ședință. Ieșeam de la Daimon și-mi luam cursiera să merg spre casă. Într-una din serile astea, am căzut pe o șină de tramvai – eram așa de obosită că mi se amestecau în cap toate farurile mașinilor. Nici n-am simțit când m-am dus. Dar a fost ok, m-am oprit într-un gard care delimitează șoseaua în construcție, pe la Asmita pe-acolo. 😉

Proba de bicicletă la Oradea este pe asfalt, așa că a trebuit să exersez mersul pe o bicicletă cursieră – eu până acum am mers doar cu bicicletă mountainbike. Am ieșit într-un weekend cu colegii mei din echipa Bikersteam – Andrei Mocanu, Andreea Crivoi și Dan Bistrițeanu – la munte. Am făcut o super tură de 150 de kilometri, de la Sinaia la Fundata și înapoi, și am experimentat și eu demențialele coborâri pe cursieră, pe serpentine, la viteze pe care nu prea le atingi cu o bicicletă de mountain bike.

A mai rămas alergarea. Cu două săptămâni înainte de cursă, când am decis că o să vin la Oradea, nu mai aveam când să recuperez antrenamentele pentru semimaratonul care mă aștepta, așa că am făcut și eu ce am putut: am alergat cam 7 kilometri – 2 ture de IOR, câteva zile, la viteză maximă. Un fel de intervale neprofesioniste, care s-au dovedit până la urmă de mare ajutor. Faptul că am ajuns să fac o tură de parc în 15 minute – eu care abia mă târâiam în 20 – m-a încurajat foarte tare. Până la urmă, semimaraton am mai făcut, în februarie anul ăsta, la Gerar, iar amicul meu George m-a asigurat că o să-l termin și la Oradea, chiar dacă nu m-am antrenat specific și alergarea vine după 2 probe grele. De fapt, de la George a venit ideea de Half Ironman. El s-a antrenat în ultimele luni pentru competiție și m-a bătut la cap că trebuie să mă duc și eu, pentru că o să-l termin. A avut atât de multă încredere în mine încât am început să cred și eu.

Vineri dimineața am ajuns la lacul Paleu, pentru tura de recunoaștere. Seara de dinainte am petrecut-o foarte agreabil, la prietenul lui George de la Beiuș, Călin, care ne-a servit cu niște paste demențiale, asezonate cu un super vin!

A doua zi am ajuns așadar la tura de recunoaștere, iar în turele astea organizatorii îți arată traseul. Seara, la ședința tehnică, se explică din nou toate detaliile competiționale ale fiecărei probe în parte, cu tranziția specifică. (când ieși de la înot și te pregătești de bicicletă, când termini bicicleta și te apuci de alergare). M-am uitat la lac și m-am liniștit. Nu sunt valuri, nu sunt curenți… E un calm absolut. O să fie bine la proba de înot. Chiar dacă sunt 1900 de metri. Sper! să fie bine.

Traseul de bicicletă pleacă de la lac, se face apoi stânga, se coboară pe serpentine, se ajunge la primul punct de alimentare, apoi începi o buclă de șosea de 25 de kilometri, care se repetă de 3 ori, prin satele de lângă Paleu. Apoi mai faci 10 kilometri până la Oradea, și gata!, ai ajuns la parcul din oraș, la tranziția pentru alergare și te apuci de semimaraton 😉

Băieții cu care am venit încoace, George, Răzvan și Vali, sunt relaxați în dimineața asta. De fapt, e un aer de vacanță pe aici, la tura de recunoaștere, e soare, ciripesc păsărele, suntem puțini ajunși, vin mai mulți diseară, la ședința tehnică. A doua zi, malul lacului Paleu avea să fie de nerecunoscut. Tot zen-ul din dimineața aia s-a dus pe copcă. În loc – fețe congestionate, ochi de cărbune aprins, neoprenuri în stânga și-n dreapta, rude și prieteni care mai scot sandwich-uri sau sticle de apă de prin genți, ca să-l alimenteze pe cel care va concura probabil la cea mai grea cursă din viața lui.

Cu o seară înainte de concurs eram cu inima în gât. Ne-am luat cu toții pachetele de înscriere – cu numărul de concurs, cu cipul, ceva energizante pentru cursă. Când am văzut numărul meu de concurs m-a luat cu rău. Primisem 12. Niciun 3, niciun 7, fixațiile mele. Pur și simplu știu c-o să-mi meargă bine într-un concurs dacă am numerele astea, și tocmai acum, la Half Ironman, cu atâtea necunoscute pe cap, eu primesc un 12. Mă lamentez la George, ca de obicei. “Am 12, ce dracu’ să fac eu cu 12?! N-are nicio legătură cu mine numărul ăsta, mi-e teamă c-o să iasă prost cursa asta! Nu pot oare să-l fac schimb, nu pot să…” George m-a amenințat că-mi trage două palme, ca să mă calmez. Apoi m-a trimis să vorbesc cu organizatorii, să întreb dacă nu se poate face ceva. Istvan Szokolszky, inima acestui concurs de la prima ediție (acum e a 3-a), îmi explică cu binișorul că e imposibil. Cipul e arondat numelui meu încă de acum o săptămână, dacă mă uit puțin în dreapta văd cutiile aranjate în rastel, cu numerele și numele nostru. Aici o să ne lăsăm peste noapte tot echipamentul. Roxana Lupu 12. Groaz-nic. Găsesc totuși ceva semisalvator pentru mintea mea bolnavă: 1 și cu 2 fac 3. 3! Hai c-o să fie bine. La ședința tehnică ni s-a explicat ce trebuie să facem, în 2 ședințe separate. Una pentru cei care parcurg Iron Man, adică 3800 de metri de înot!, 180 de kilometri de bicicletă! și 42.2 kilometri de alergare! și una pentru Half. Așadar, am avut cu toții același traseu, doar că cei de la Iron au făcut mai multe ture. Mult mai multe ture. Dacă la Half s-a făcut de 3 ori distanța de 25 de kilometri, la Ironman distanța asta s-a parcurs de 7 ori! Dumnezeule.

Am dormit neîntoarsă în noaptea de dinaintea cursei. Dimineața la 7 fără un sfert eram în picioare și câteva minute mai târziu în bucătăria gazdelor noastre de la Oradea. Oameni de care eu și băieții ne-am îndrăgostit iremediabil. Familia Hanga cazează concurenți Ionman & HalfIronman de 3 ani de când ține concursul ăsta. Îi cazează gratuit în casa lor, le dă de mâncare și se împrietenește cu ei. Asta au făcut și cu noi. Băiatul lor, Cristi Hanga, este la a doua participare la o cursă de Ironman și el este cel care lansează invitația de găzduire, în spațiul online.

În dimineața aceea abia puteam să merg de emoție, darămite să mănânc. La 9 era startul. Am făcut niște ouă ochiuri, mie și lui Vali (George și Răzvan au rămas să doarmă la cort, lângă lacul Paleu), am făcut niște sandwich-uri ca să le ducem băieților la lac și să ne luăm eventual câte unul în cursă. Am mestecat cu chiu cu vai ochiurile alea și ne-am îmbarcat în mașină: Vali, eu, mama lui Cristi – care mergea să-și vadă băiatul în concurs, pentru că cei de la proba de Ironman înotau deja la ora asta, ei au avut startul la ora 7 dimineața – Simona – urma să facă și ea un Half Ironman, ca și mine, Anca Moraru – Anca mai făcuse unul anul trecut. În mașină, liniște. Toată lumea era praf de emoție în spatele ochelarilor. Se aude Simona la un moment dat: “Eu sunt calmă. Sunt prea calmă.” Eu cum naiba sunt? Cred că am simțurile dublate, triplate, aud sângele galopând.

Apoi m-am trezit în apă.

Aici găsiți episodul 2.

Distribuie pe:
Roxana Lupu

Fondator & editor Adrenallina.ro, Roxana a inceput sa faca sport la 29 de ani, cand a descoperit bicicleta. A invatat sa inoate la 30 de ani si a inceput sa participe la curse de triatlon, finalizand o cursa tip Ironman – 3.8 km inot, 180 km bicicleta, 42 km alergare.
Este una dintre primele 10 femei din Romania care a finalizat acest tip de cursa. Ulterior, a devenit campioana nationala la triatlon, amatori, categorie de varsta, atat in circuitul de sosea (2014) cat si in cel offroad (2016) si continua sa caute curse prin care sa isi depaseasca limitele.