Maratonul Olteniei, categoria: 10 km trail, cu diferență de nivel și bebeluș
EXPOZITIUNEA
Am așteptat Maratonul Olteniei 2018 din toate motivele din anii trecuți și încă unul în plus. Era prima mea cursă sportivă după 9 luni fără prea multă mișcare și la 2 luni de la naștere. Așa am și gândit participarea de anul asta, spre deosebire de anii trecuți când aveam libertatea de a alege, și de obicei o făceam hardcore, cu bicla în prima zi și alergarea în a doua.
Acum a fost cursa de trail de 10 km cu aproape 400 de m diferență de nivel și, după toate cele de mai sus, adăugând o perioadă de acomodare cu un bebeluș, o cavalcadă emoțională și hormonală, o revenire după o intervenție chirurgicală majoră și … un statut de mămică la purtător, obțineam cumva tot ceva hardcore până la urmă :D.
INTRIGA
Cum alerg eu cursa asta? Datele seci arătau că aveam câteva sesiuni de alergare (haha, se chemau sigur altfel), mult mai multe nopți nedormite și situația că trebuia să am grijă să nu trag de mine în cursă, o chestie pe care nu am putut s-o controlez niciodată iar acum chiar era musai s-o fac. Dupa naștere am început alergarea poate un pic mai devreme decât ar fi trebuit, chiar dacă a fost un jogging obosit, dar o știți pe aia cu “mi-am ascultat corpul”; nu am forțat și cum am simțit că apare ceva durere m-am oprit pentru mai multe zile.
Mai era și că trebuia să termin cât mai repede cu putință cursa pentru că bebe mă aștepta la mic dejunul târziu :D.
Am calculat că aș putea să termin nebunia asta în ceva pe lângă 2 ore, more or less iar asta presupunea să las lapte pentru Andrei, pentru mic dejunul cu numărul 5 sau 6 🙂 ), pentru că dacă bebe începea să plângă singura chestie care l-ar fi putut liniști în lipsa mea era laptele.
Așa că noaptea de dinaintea cursei a arătat cam așa: seară până la 12 distracție cu agitație și ceva plâns cu ocazia adaptării la altă cameră, alt pat, alt oraș, alăptat din 2 în 2 ore și … exprimarea (sau mulgerea :D) laptelui cu ajutorul unei pompe electrice, pe întuneric, pe silent, în pauza dintre alăptări, în vreo 3 reprize.
La 6 eram fresh :D, m-am prezentat la micul dejun – fericită că am jumătate de oră în care să devorez CAPPUCINO și un sfert din bufetul expus. M-am întâlnit și cu Emilian de la Biciclistul.ro și ne-am pus pe povești astfel că atunci când m-am uitat la ceas mă luase panica: mai aveam atâtea de făcut înainte de cursă, fără nicio legătură cu cursa :)).
DESFASURAREA ACTIUNII
Acțiunea cursei începe în mașină, înainte de start, cu ultima alăptare contra cronometru! 😀 Când aproape începuse numărătoarea inversă eu alergam prin parcul Zăvoi spre linia de start. Cu ceasul gps pornit!, să se înregistreze performanța! :))
Sigur că am bulit butoanele și am dat start la acțiunea “pool”, dar e ok că am fost temperată în ritm, în încercarea de a seta totuși “trail run”. Riscam să pornesc, Doamne ferește, cu vreun 6 pe mie :))) și să-mi compromit restul cursei!
Din tot concursul ăsta, oricât te pot exaspera urcările, mai ales cele concentrate pe prima parte a traseului, când nici măcar nu ești bine încălzit, urăsc sincer doar bucata de asfalt până la intrarea pe traseu… ; mereu mi s-a părut interminabilă, mai ales la finish, când te bate soarele în cap și deși știi că mai e infinitezimal până la finish, linia aia se încăpățânează să apară și picioarele sunt din ce în ce mai grele.
Așa că deși mi s-a părut o eternitate până am intrat în pădure și transpiram efectiv că în saună simțind că trag după mine un car cu boi, prima reîntâlnire cu aerul rarefiat al unui traseu de concurs, pe potecă, a fost extatică.
Nu mi-a păsat că eram mai degrabă într-un grup de “power walking” decât în unul de alergare :), toți cei din jurul meu păreau a fi la același grad de suferință. Am fost puțin panicată că nu mai ajung la al doilea punct de alimentare, unde cu adevărat aveam nevoie să mă hidratez și să pun la loc ce pierdusem prin toată transpirația aia pe urcarea criminală de la începutul cursei… Sigur că nu mi-am luat apă la mine, păi pentru 10 km? :D. După vreo 3 părea că am intrat deja pe drumul fără întoarcere al deshidratării…
PUNCTUL CULMINANT
Dar apoi a venit apa și portocalele și coborârea… Și liniștea de a fi aproape singură pe potecă, cu copăceii și frunzulițele și răcoarea pădurii și fasaitul pașilor în alergare și ticăitul ceasului și al respirației și muzica din căști și… atât. Cât așteptasem magia asta! Brusc m-a cuprins o energie spartatlonică și i-am dat cam tare pe vale și am uitat și de precauție și de tot.
Corpul meu era în extaz și își făcea apariția timid, pe poteca asta, în aceeași pantofi de alergare, pe sub kilogramele în plus, deasupra gâfâitului neîncetat de la start, deasupra gândurilor și îngrijorărilor și tensiunilor, persoana care eram înainte de toate transformările, my old self.
DEZNODAMANTUL
M-am bucurat de tot până… am ajuns inevitabil la asfalt. Aici s-a dus dracu’ poezia. Am făcut enorm până la finish deși nu cred că are 1 km jumătate porțiunea asta.
Dar am fost cu ochii pe ceas și am reușit să mă încadrez puțin sub 2 ore, un timing autoimpus, care pentru mine avea pentru prima oară altă semnificație decât rezultatul unui concurs :). Cursa avea de data asta altă linie de finish, iar asta era dincolo de parc, pe care l-am traversat într-o suflare, ca să ajung cat mai repede la ceea ce contează cel mai mult.
“Mantre” pentru sportivi amatori, de la pros
Vârsta este doar un număr (Shalane Flanagan)
2017 NYC Marathon Weekend, NYC, NY November 4-5, 2017, Photo: Giancarlo Colombo@PhotoRun, www.photorun.NET
Shalane Flanagan este atleta care a câștigat pentru America după 40 de ani Maratonul New York la feminin (Miki Gorman mai câștigase la feminin în 1977).
Shalane a făcut asta la 36 de ani, intr-un mare stil: pe ultimii 5 kilometri ai cursei, a depășit-o pe kenianca Mary Keitany, actuală deținatoare a recordului feminin la maraton (stabilit de ea la Londra, în 2017, cu timpul de 2:17:01). A terminat cu un minut înaintea keniencei. (cu timpul de 2:26:53).
Când s-a apropiat de finish, camerele de vederi i-au citit pe buze un FUCK, YEAH!, de toată frumusețea :D. Era momentul la care Shalane visa de mică, și iată că i s-a întâmplat aproape de finalul carierei, așa cum anunțase după cursă – dar între timp contemplează serios participarea la Maratonul de la Boston, de anul ăsta :D.
Așadar, chiar dacă noi, sportivii amatori, descoperim destul de târziu sportul, în cele mai multe cazuri, nu înseamnă că este o vârstă limită pentru: semimaraton, maraton, ultra, triatlon, curse de mountainbike/șosea, crosuri și orice altceva!
Și nu înseamnă că nu ne putem seta obiective îndrăznețe (cu un plan deștept, adaptat la corp).
Chiar dacă am 36 de ani, m-am decis să mă întorc la maratonul de la New York, pentru că am simțit în cele din urmă acumularea muncii depuse în ultimele două decenii. E ca și cum am ajuns în cele din urmă la lucrurile bune, devenind alergătorul de anduranță care mi-am dorit să fiu. Simt că am mai mult de spus și sunt încântata de asta. Sunt într-o competiție majoră cu mine. Vreau să-mi explorez limitele, să văd de ce sunt pe deplin capabilă – și cred că încă mai am în mine câteva spectacole speciale de arătat lumii.
Jos pălăria, doamnă!
Mai jos veți descoperi un video cu o analiză riguroasă a stilului de alergare a Shalanei, să vă folosească:
Motivația este contagioasă!
O spune aceeași Shalane, insistând pe cât de important este să ai la antrenamente colegi, prieteni care dau totul și care te inspiră să faci la fel.
I-auziți ce spune Shalane: Puterea mea de muncă crește cu 100% atunci când sunt înconjurată de alți sportivi care mă provoacă. Colegii mei de antrenament mă inspiră și eu înfloresc grație energiei lor.
Trebuie să îți placă! Dar găsește-ți un echilibru! (Gwen Jorgensen)
(c) TRS Triathlon
Așadar, dă tot ce poți, dar nu uita că există totuși anumite limitări în ceea ce privește performanța: oricât te-ai strădui, corpul tău nu îl poate ajunge/întrece pe cel al atletului care se antrenează din copilărie… În plus, chiar dacă să presupunem că ajunge să poată, îți supui organismul la un stres enorm, iar repercursiunile (accidentări, oboseală, s.a.) nu vor întârzia să își facă apariția.
Iată o lecție frumoasă de la triatlonista americană Gwen Jorgensen, campioană ITU World Triathlon Series în 2014 și 2015 și campioană olimpică în 2016 în triatlon:
Îmi place ceea ce fac. Și mentalitatea mea este că dacă îmi place, atunci merg până la capăt, dau totul și vreau să arăt lumii munca mea. În același timp, o fac pentru că mă face să mă simt bine, e fun! Nu vom fi atleți toată viața și odată cu vârsta vin oboseala, accidentările… E foarte important să găsești cât mai curând un echilibru și alte lucruri care îți fac plăcere, în afară de sport. Păstrează lucrurile în perspectivă și fă sport pentru că îți place, în același timp în echilibru cu celelalte aspecte ale vieții tale.
Dormi! Dormi! Dormi! (Michael Phelps)
(c) Swimming World Magazine
Michael Phelps nu mai are nevoie de nicio introducere. Cel mai premiat olimpian din istorie dezvăluie unul dintre marile secrete ale
performanței lui: Încă de la o vârstă fragedă am aflat cât de important este somnul, spune Phelps. Când se antrena la Jocurile Olimpice, înota șapte zile din șapte, acoperind cam 100 de km pe săptămână…
Acorda în regimul său de antrenament o atenție deosebită somnului: cel puțin 8 ore pe noapte și alte 2, 3 ore de somn pe zi!
De asemenea, verifica prin date științifice nu doar cât de mult a dormit ci și cât de adânc…
Ok, n-om fi noi Phelps, dar a fi sportiv amator implică o anumită rigurozitate a programului de peste zi, mereu încărcat, mai ales dacă în grafic întră, alături de antrenamente, și job, familie & copii, viață socială…
Dacă nu ai un echilibru și exagerezi cu numărul de ore sau intensitatea antrenamentelor & curselor, fără a acorda atenție odihnei, riști oboseală cronică, chiar depresie și probabil randament scăzut pe toate palierele.
Așa că cea mai bună recuperare este odihna.
Amintește-ți clipele grele din curse și antrenamente anterioare, pe care le-ai depășit (Kara Goucher)
Kara Goucher (c) Running Competitor
Alergatoarea americană Kara Goucher, acum retrasă, (medaliată cu argint la 10 km la Campionatele Mondiale de Atletism din 2007 și sportiv olimpic la Beijing 2008 și Londra 2012), împărtășește ce funcționează pentru ea atunci când îi este greu într-o cursă, în momentele în care se îndoiește de ea.
Cred că toți avem acel punct într-o cursă când începem să ne îndoim de noi. Eu mereu am avut aceste momente, chiar și în cele mai bune curse ale mele: mă gandeam că nu pot să fac asta, că mă simt groaznic, că nu alerg suficient de repede… Ca să depășesc, mă întorc la momente și locuri în care am luptat.
Știm cu toții că nu fiecare zi este una minunată. Orice alergător știe că sunt multe zile proaste… Poate că e un moment în timp în care nu am reușit timpul pe care mi-l propusesem, dar am fost acolo, străduindu-mă! Și încercând.
Mă gândesc la asta în cursă, când mi-e greu. Că am mai fost aici, în punctul asta greu, și l-am depășit.
Și mai fac ceva: în noaptea de dinaintea cursei mă uit în jurnalul meu de antrenament, la antrenamentele reușite, la timpii scoși. Asta mă impulsionează și îmi aduce aminte că sunt suișuri și coborâșuri în fiecare cursă. Și că depinde de mine să le gestionez, spune Kara.
Cu toate cuvintele astea frumoase în minte, sper că noul sezon să ne găsească puțin mai pregătiți 🙂 Si… mai întelepți! 🙂
Cristina Dobre Calman: Am început să practic ciclismul la 45 de ani
la antrenament in Parcul Tineretului, Bucuresti
Am început să practic ciclismul la vârsta de 45 de ani, nu că n-aș mai fi încercat până la această vârstă şi alte sporturi. Am mai practicat gimnastică, handbal, scrimă şi bowling, însă am renunţat uşor.
Cu 4 ani în urmă, mi-am cumpărat o bicicletă, cu scopul de a face mişcare. Nu mă pricepeam deloc la biciclete, aşa că în momentul în care am fost intrebată ce vreau să fac cu ea am răspuns că vreau să mă plimb prin parcuri.
Într-una din zile, mai exact pe 1 decembrie 2013, am hotărât împreună cu soţul meu să mergem la o defilare pe biciclete, în București. Pe drum am întâlnit un grup de biciclişti, care ne-a întrebat dacă nu vrem să-i insoţim. Cu timpul, am cunoscut şi alte grupuri şi am început sa ies tot mai des la ture. Preferam traseele offroad (pădurea Cernica, Comana, Moara Vlasiei).
Îmi aduc aminte că la o ieşire pe Valea Prahovei, un prieten biciclist mi-a spus ca aş putea participa la concursuri pentru că mă dau bine şi am foarte mult curaj. La acea vreme nu ştiam nimic despre concursuri.
Întâmplarea a făcut ca la o lună de zile după acea discuţie să aflu că la Câmpina are loc un concurs mountain bike.
M-am dus. A fost un traseu cu multe emoţii si peripeţii. La jumătatea traseului am facut pană. Cum nu mă pricepeam să schimb camera, am luat-o pe jos pe lângă bicicletă, epuizată si dezamagită că nu puteam termina concursul.
Am mers vreo 300 m pe langă bicicletă, până în momentul în care am întâlnit un voluntar de pe traseu. L-am întrebat care este cel mai scurt drum spre linia de finish, dar el mi-a spus să nu renunţ la cursă pentru că la aproximativ 200 m există un punct de alimentare, unde se acordă şi asistenţă tehnică.
Am început să alerg pe lângă bicicletă (nu ştiu de unde am găsit atâta energie!), până acolo şi am fost surprinsă să întâlnesc un grup foarte mare de cicliști de la Catena, care era oprit la punctul de hidratare. Atunci am realizat că nu sunt chiar ultimul concurent de pe traseu şi imediat după remedierea penei am plecat în mare viteză.
prim plan cu pana de atunci 🙂
Surpriza și cea mai mare bucurie a fost să aflu că la categoria mea de vârstă eram prima concurentă care termină cursa :).
Fiind primul concurs la care am participat, Campina MTB rămane concursul meu de suflet.
Au urmat şi altele, Cozia MTB, Topoloveni, BikeXpert Challenge Pucioasa, Bucovina MTB si multe altele. Erau luni în care participam la câte două concursuri. Începuse să-mi placă atât de mult bicicleta, încât era nelipsită şi în perioada concediilor.
Mersul pe bicicletă mă aduce mai aproape de natură, mă ajută să-mi recapăt echilibrul interior şi-mi dă acea senzaţie de libertate şi de satisfacţie.
Am început să-mi intensific antrenamentele, în special în Parcul Tineretului, pe traseul de la Moon Time Bike şi am căutat să particip la curse tot mai lungi. Prima tură cu cei mai mulţi kilometri a fost cu Adevaraţii VeloPrieteni, un traseu de 160 km, urmat de Turul Munteniei, de 300 km. Cea mai lungă cursă a fost Cupa AV-Rovelo 2016, unde am obținut brevetul care atestă că am parcurs 400 km, cu 2000 de metri diferență de nivel. Am pedalat cei 400 de km în 23 de ore, continuu, limita de timp fiind de 27 de ore.
A fost cea mai lungă si cea mai grea tură. Practic, am plecat din Bucureşti, sâmbătă dimineaţa la ora 6 şi ne-am întors a doua zi la 5 dimineaţa. S-a pedalat încontinuu, cu opriri la cele patru puncte de control şi o pauză de masă la Târgovişte.
Pe parcursul traseului s-au format mai multe grupuri, în funcţie de viteza de rulaj. Grupul alături de care am pedalat a fost de aproximativ zece ciclişti, trei fete – eu, Roxana Ghilţ şi Simona Iuliana, restul baieţi. Îl menţionez pe liderul de grup, Florin Munteanu, pentru că este cel care m-a încurajat să particip la acest brevet şi nu numai, şi care a adaptat o viteză de mers astfel încât sa ramanem un grup compact pană la sfârşitul traseului.
Pe traseul de 400 de km, alaturi de o prietena, Roxana Ghilt
După un an de mers pe bicicletă și la îndemnul unui prieten, am început să alerg. Nu mai alergasem din școala generală. După primele două alergări, am fost tentată să renunț. Am făcut o pauză de o lună de zile, după care am reînceput să alerg și în anul următor când am participat la primul meu semimaraton – la Gerar.
in actiune la Gerar
Prietenii mei spun că am înnebunit şi nu pot înțelege cum de am căpătat această pasiune pentru sport tocmai la această varstă 🙂.
Singurul care îmi inţelege nebunia şi mă susţine în tot ceea ce fac, este soţul meu, căruia îi sunt recunoscatoare pentru răbdarea pe care o are cu mine.
La începutul anului trecut am primit propunerea de a face parte din prima și echipă de ciclism feminin pentru amatori din România, Daimon Women Cycling Team. A fost începutul unei poveşti frumoase, alături de nişte oameni minunaţi.
Odată intrată in această echipă, am început să particicp şi la concursurile de şosea, însă pasiunea cea mai mare rămane mtb-ul.
Obiectivul meu în 2017 este să particip la un semimaraton montan şi sper să mă pot bucura de cât mai multe competiţii pe bicicletă.
Dacă ar fi să recomand ceva din experienţa mea, aş spune că începi să te cunoşti mai bine atunci când îţi depăşeşti limitele. Celor care spun că vârsta reprezintă un impediment pentru a practica sport vreau să le transmit că doar încearcă să găsească o scuză :).
Alaturi de echipa Daimon
Ciucaș X3. Jurnal de alergător montan diletant. Prima filă.
de Eliza Frâncu
Ciucaș X3. N-am stat prea mult pe gânduri să aleg proba de maraton din cele trei (semimaraton, maraton și ultramaraton). După ce făcusem un singur semimaraton la Măcin (primul și singurul meu trail), am considerat că trebuie să evoluez.
Mi se tot spusese că Ciucaș e o cursă montană accesibilă și celor mai puțin obișnuiți cu muntele, așa cum sunt eu. Pregătire înainte de cursă: o oră, poate o oră și jumătate petrecută în Cheile Dobrogei, să se obișnuiască nițel piciorul cu pietrele și inima cu diferența de nivel. Deci, s-o recunoaștem: echivalent cu zero. Sau pe acolo.
Cu o zi înainte, la ridicarea kiturilor, prietena cu care venisem din Constanța îmi arată de jos cel mai înalt vârf din jur. “Uite, mâine pe vremea asta o să fim acolo”. “Fix pe vârf?”. “Da. Fix pe vârf, traseul de maraton arată clar că pe acolo se ajunge”. Mă apucă panica de-a dreptul. Una suplimentară, căci ajunsesem deja acolo cu alte două mari temeri.
Prima: să nu-mi sucesc ori rup ceva și să îmi petrec vacanța de după îmbrăcată frumos în alb (de ghips )și a doua – să nu ratez marcajele și să rămân singură pe munte. Curând aveam să aflu că, dacă prima era justificată (pentru un alergător de beton și nisip), a doua trebuia să fie cea mai mică dintre grijile mele. Traseul nu era doar excelent marcat, dar mai erau și sute de oameni pe traseu, de era imposibil să rămâi singur.
Ca de obicei înainte de concurs, nu am dormit. Nu știu când sau dacă voi scăpa vreodată de emoții. La 10 dimineața, când lumea de la semi și maraton a luat startul, eu eram trează deja de nouă ore, așa că trecuse jumătate de zi pentru mine. Venisem la start cu un rucsac-farmacie: nurofen, no spa, anticârcel, magneziu, calciu, glucoză, geluri, batoane. “Să fie, dom’le”.
Batem pasul pe loc. Sute de oameni. Bat și tobele. Tot mai rapid. Ni se pun niște motivaționale muzicale. Rammstein. Și începe să-mi fiarbă sângele. “Ce caut eu printre competenții ăștia? Nu sunt în toate mințile”. Start.
După ceva mai mult de un kilometru, intrăm în pădure. Urcuș moderat. Din ce în ce mai abrupt. Toți o lasă la pas. Zeci de călcături aiurea pe lemne și pământ reavăn. Deși gâfâiam ca o locomotivă, aveam încă impresia că țin pasul. Am refuzat de la bun început ideea de a lua cu mine bețe de trekking. “Mai mult m-ar încurca”. N-o să știu niciodată. Mulți, foarte mulți kilometri prin pădure. Nimic de zis, frumos, dar nu când faci atâta efort la fiecare pas. Curând, în capul meu rămăsese un singur gând. Măcar zece kilometri om fi făcut? Nimeni pe lângă mine nu avea ceas.
De pe drumul prin pădure, intrăm într-o ravenă. Și mai toți cei de pe lângă mine icnesc și se plâng că li se înfundă picioarele în nisipul și pietrișul de pe fundul fostei albii de râu. La mine, e pe dos. În sfârșit, mă simt bine. Mă simt ca acasă, pe malul mării. Prind curaj, încep să conversez, să zâmbesc.
Locul e fabulos, cu pereți stâncoși care încep să se apropie și să ne strângă. Mă tot gândesc dacă să mă opresc și să fac niște poze. Prea târziu. Albia începe să urce, tot mai abrupt. Se termină cu nisipul, ajungem din nou la drum prin pădure. Alți kilometri, urcare și iar urcare.
Ieșim în sfârșit din pădure și dăm de pajiște. De aici, am impresia că nu mai pot face un pas sub soarele unei zile de septembrie toride.
“Om fi trecut de jumătate? Măcar să se fi făcut 20”. Încă un pas, încă doi. Încerc să mă gândesc pe unde voi merge în concediu, ce locuri incredibile voi vedea. Să mă refugiez din fața durerii fizice. Și funcționează. De departe, văd Cabana Ciucaș. “Aha. Deci am trecut de mult de kilometrul 20. Cabana e la km 23!”
Ajungem la Cabana Ciucaș și voluntarul îmi spune: “După hidratare, o iei în dreapta, începe urcarea spre vârf. Nu mai e mult, la întoarcere vei avea deja 29 de km”. Învățasem totuși până acolo că trebuie să te bucuri de încurajările astea, dar să le iei cu penseta. Era suficient să te uiți în sus, la colții de stâncă golași și știai că greul abia de acolo începea. Nu am stat deloc la punctul de hidratare.
Nu că n-aș fi avut nevoie ori că nu mi-aș fi dorit mai mult decât orice în momentul ăla. Nu m-am oprit de teamă că, dacă aș fi stat, fie și un minut, m-ar fi părăsit puterile și curajul. “La întoarcere”. N-a fost o decizie prea inteligentă.
A urmat un ocol în jurul cabanei (ocol care includea vârful!) de 6 km. Cât 60 de kilometri. Fără să-mi dau seama, mă deshidratasem. Uitasem să mai beau apă pentru că mă concentram să pun corect fiecare pas pe pietre și să ocolesc turiștii care încercau și ei să escaladeze spre vârf. Din fericire, am dat peste oameni politicoși care ne vedeau încrâncenați și cu numere de concurs și nu doar că se trăgeau ca să putem trece, dar ne și aplaudau și încurajau.
Gata. Vârful Ciucaș. 1954. Inima mea îi resimțea de parcă escaladase Everestul. “În stânga pentru coborâre”, îmi spunea voluntarul din vârf. Căci eu tot dădeam s-o iau în dreapta , deși vedeam clar marcajul.
“Știu, dar stai să nimeresc cărarea”. De deshidratare, apăruseră probleme cu echilibrul și direcția. Până la cabană, drumul (altul, nu cel pe care venisem) trebuia să fie coborâre. Teoretic. Practic, a fost coborâre tehnică (adică foarte dificilă) alternate cu alte urcări! Mă simțeam trișată. Cum să cobori din vârf și să ai parte…tot de urcare?!?
Când am ajuns din nou la cabană, parcă îl apucasem pe Dumnezeu de-un picior. “Fie ce-o fi, aici stau două, trei minute”. Am încercat să iau niște sticksuri și o bucățică de cașcaval și mi-am dat seama că până și asta devenise o sarcină dificilă: aveam mâinile atât de umflate, că a trebuit să pun mâncarea în căușul palmei, căci de apucat cu degetele nu puteam. Am stat pe iarbă câteva minute. Nu știu dacă 2 minute, cum voiam, sau 10, dar aveam nevoie de un moment de respiro. Mai aveam încă 9 km și “baterie” undeva pe la 1%.
Târâș-grăpiș, m-am urnit din nou, amăgindu-mă că “gata, de aici doar coborâre”. Aiurea. La un moment dat, tot m-am pomenit în fața Muntelui Roșu. Am văzut panta, m-am oprit o secundă și am pus decibeli pe urletul din minte. “Haide, măi. Pe bune?!?!” Au început să râdă cei din spate, au început să râdă și cei din față.
Îmi zvâcnea tot corpul, pe coborâre devenise încă și mai chinuitor decât pe urcare, căci degetele mari îmi izbeau dureros vârful pantofului și îmi dădeau impresia că la următorul pas o s-o iau de-a dura. “Oare am intrat pe ultimul kilometru?” În sfârșit, panta lungă de la finish. Părea că mai sunt trei oameni pe acolo.
“Fir-ar să fie, am ajuns printre ultimii”. Cu vreo 50 de metri înainte de finish, îmi dau seama că organizatorul trebuie să citească numărul de concurs. Pe care eu îl aveam pe rucsac. Așa că intru pe poarta de finish…cu spatele. O văd la câțiva metri pe prietena din Constanța așteptându-mă cu un zâmbet larg și mă prăbușesc pe iarbă.
Mă pocnesc lacrimile de durere. “Tu de când mă aștepți, când ai ajuns?” “Acum o oră jumate. Am făcut cinci ore și jumătate”. Din plâns, o dau în râs. Asta însemna că eu făcusem șapte ore. ȘAPTE.
Și totuși…Dincolo de toate problemele provenite din lipsa mea de experiență în ale alergărilor montane, a fost un traseu superb din toate punctele de vedere. Peisaje, oameni, experiențe.
Organizarea a fost excelentă, punctele de alimentare – bine aprovizionate, traseul excelent marcat, iar voluntarii drăguți și săritori. În plus, oamenii, toți oamenii pe care i-am întâlnit pe traseu, au fost tare simpatici. M-am simțit între prieteni. În cele din urmă, mi-am atins scopul.
Am terminat întreagă un maraton montan. Singura daună: unghiile mari de la picioare. Așa că o să revin. Și anul viitor promit să scot ceva mai puțin de șapte ore! 🙂
Jurnal de cursă Triatlon Háromszék – offroad pe bune!
Preambul
În weekendul 3-4 septembrie a avut loc a 25-a editie a triatlonului off road Cupa Háromszék Triatlon, organizat de Asociația AlpinSport, considerat cel mai vechi concurs de triatlon din România!
Mai exact, acum 25 de ani se lua startul pentru prima dată la un triatlon, la noi în țară! Au fost atunci 6 participanți 🙂. Iată-i într-o fotografie de arhivă, luând startul în proba de înot, în lacul Reci (județul Covasna).
1991 – start primul triatlon din Romania (c) arhiva Klosz Peter, Facebook
De atunci și până acum s-au întâmplat lucruri bune în triatlonul românesc: a crescut enorm numărul celor care îl practică, mai ales în ultimii ani, la start se aliniază din ce în ce mai multi triatloniști de gen feminin :), a crescut nivelul de organizare, ba chiar anul trecut România a găzduit Cupa Europeana Premium la Triatlon, la TriChallenge Mamaia, cu sportivi de talie internațională din peste 20 de țări aliniați la start. Mai sunt multe de făcut, dar asta într-un alt articol.
Câteva precizări
- Triatlonul offroad presupune ca probele de alergare și ciclism se petrec pe teren accidentat/offroad, bicicleta este așadar de tip mountainbike; înotul e în apă deschisă, ca și la triatlonul de șosea;
- Anul acesta, evenimentul a fost și competiție Grand Final a Circuitului Național de Cross Triatlon din România. Asta ce înseamnă: după această ultimă competiție din Circuit, s-a tras linie, s-au calculat rezultatele/punctele tuturor sportivilor care au participat la competițiile din circuitul de triatlon offroad și s-au desemnat campionii naționali – la Super Liga (un fel de profesioniști 😉 ) și Age Group – adică sportivii amatori.
- Anul acesta cursa nu s-a mai ținut la Reci, ca în anii precedenți. S-a înotat în lacul Valea Crișului, iar traseele de bike și alergare au fost altele decât în anii trecuți, cu un grad de dificultate sporit: bike – 30 de km cu 1000 de metri diferență de nivel (între Valea Crișului și Șugaș), alergare – 7 km, cu vreo 300 și ceva metri diferență de nivel, în Șugaș Băi)
Cursa mea
Fast forward 25 de ani mai târziu de la prima ediție, cu mine la start! 😀
În ultima vreme, deplasările mele la curse în țară vin la pachet cu un beneficiu neașteptat: somnul!! Asta pentru că plec cu o zi înainte de cursă, de dimineață, ca să apuc să mă refac după drum și să mai înțeleg poate ceva despre locul în care am ajuns.
Cum am ajuns vineri după masă la 17.00 iar cursa era duminică, aveți 3 variante ca să răspundeți la întrebarea ce am făcut cu acest timp! Da, în principiu am dormit!! 😀 Sigur, am mai și mâncat! Nu se poate să ajungi în zonă și să nu testezi gulaș & derivate. Cu gânditul mai puțin, să știți. Am rămas la astea două.
Înotul
Nu prea m-am panicat cu gândul la proba de înot, iată o premieră. Înainte de cursă, vreau să zic. 🙂 Sigur, am ajuns cu colegul Purcaru cu 5 minute înainte să se închidă tranziția! Deși eram la tot atâtea minute – sau poate mai puțin- de mers cu mașina până acolo.
Am lăsat mașina în parcare și am plecat pedalând pe niște pietre oribile, făcând flic flac-uri cu roata din spate, cu un rucsac gigantic după mine într-o mână, cu schimburile pentru tranziție, și cu neoprenul pe umăr și casca strâmbă pe cap. Un număr de circ foarte reușit.
La următorul număr puteam să tai și bilete: începusem să mă echipez cu neoprenul, gâfâind și înjurând (dacă ați încercat operațiunea asta, știți despre ce vorbesc), când, ajunge la mine Cristi Logofătu și mă bate discret pe umăr, spunându-mi următorul lucru șocant, dar mai încet așa: nu ne lasă cu neopren.
in tranzitie
Vai de mine! 🙂 Sigur, dacă priveam în jur aș fi văzut că nu e NIMENI în neopren, că toată lumea e prezentă și că dacă startul e peste 15 minute chiar înseamnă că nu e cu neopren. Aha. Panic moment! 😀 Neoprenul asigură o flotabilitate cu cel puțin 15% mai bună decât cea naturală, să zicem, dar mai face ceva neoprenul: îi ajută psihic pe speriații ca mine!, șoptindu-le în cap: nu ai cum să te îneci dacă porți neopren.
Din momentul ăsta lucrurile au luat-o razna: mi-am auzit numele și m-am dus să-mi iau cipul și să-l leg de picior, l-au auzit pe Purcaru întrebându-mă holbat CUM E APA?!, eu blocată pentru că în timpul ăsta cineva urla Start Elite în 3 minute! (amatorii, adică noi, eram imediat după, la 2 minute), i-am strigat și eu lu’ Purcaru: de unde vrei să știu, nu vezi că n-am intrat în apă?!, apoi m-am repezit la bicla din tranziție, și am început să țip: cine are ulei de lanț????
Atunci a apărut îngerul Rafael, cu o mână ținea harpa, cu una îmi ungea mie lanțul cu ulei, apoi s-a făcut nevăzut, că venea startul, apoi eu am gonit către malul apei, dârdâind numai privind-o, s-a dat startul la Elite și apoi am intrat în apă până la genunchi și când să încerc să intru să mă obișnuiesc cu temperatura, începe numărătoarea inversă: 20, 19, apoi am început să țip Vă rog să mai amânăm, e prea RECE!!!, sincer doar vreo 4, 5 dintre noi apucaseră să intre în apă și să dea câteva brațe, 10, 9, PUTEM SĂ MAI AMÂNĂM PUȚIN, E PREA DEVREME!!, ESTE FOARTE RECE APA!!! 5, 4, 3 LA NAIBA!!!, 2, 1 START!
Ok. Deci start. Gașca pornise, strategia mea infailibilă era, ca de obicei, să rămân în urmă, ca să nu intru în mașina de spălat, doar că acum nu puteam să intru deloc! Simțeam că mă sufoc și că e prea RRREEECCCEEE! Grupul se îndepărta iar eu îmi imaginam următorul dialog: Cum a fost la triatlon? Nașpa, nu am luat startul. De ce? Era apa rece. Așa că am pornit.
După 5 brațe aveam să aflu că nu era așa de rece. 🙂 Doar că îmi ia mie prea mult – fizic și psihic – să mă obișnuiesc cu apa și temperatura ei. Și cu ideea că voi înota!!
nu, nu eram printre ei! 😀 asteptam sa se faca lacul limpede la loc 😀
Eram într-un lac, tot ce știam despre el era ce-mi spusese un localnic – că a fost o carieră de piatră înainte pe locul ăsta – nu am tras nicio concluzie după informația asta. Purcaru doar a zis ceva de genul: înseamnă că este groaznic de adânc! Nu știu cum a făcut corelația. În orice caz, după cursă i-am spus că am simțit curenți în lac și el a mai venit cu o teorie (cred că am să îl recomand la site-urile alea – secretele, efemeride, etc, are stofă :D) – și anume aceea că s-au produs într-adevăr curenți de la peștii gigantici din lac, A SIMȚIT ȘI EL!!! – deoarece acolo e un fel de crescătorie. Bine că mi-a zis asta DUPĂ.
Nu ne-a crezut mai nimeni că au fost curenți în lac, deși am povestit multor concurenți! Nimeni nu a simțit nimic în afară de noi!
Am ieșit clătinându-mă din lac și am ajuns în tranziție odată cu colegul Purcaru. Până mi-am revenit a luat ceva, până m-am coordonat să mă încalț tot așa… Iar când am pornit pe pietrele alea, părea că mă mișc cu încetinitorul.
Bicicleta
A fost groaznic în primii 10 kilometri! Nu reușeam să mă încălzesc! Gâfâiam în ultimul hal.
Dar pădurea era minunată! Iar urcările nu foarte abrupte, astfel am putut să constat că le-am cam făcut pe aproximativ toate în șa. E bine, nu m-am rupt degeaba anul ăsta la Maratonul Olteniei sau la Cozia MTB sau la Cheile Nerei.
După 10 kilometri am revenit la viață și am parcurs cu bucurie un traseu ideal de mountainbike: cu trase tehnice de nisip, cu coborâri dubioase cu pietre și rădăcini, dealuri deschise, poteci single trail, drum de piatră totală, poteci în întunecimea și răcoarea pădurii, curbe strânse… Wow, de multă vreme așteptam un traseu foarte ciclabil, așa cum a fost acesta! Sau poate că eram eu mai pregătită pentru el, cine știe? 🙂 Chiar dacă am pierdut ceva timp în primii 10 kilometri, m-am declarat mulțumită de prestația mea aici. Chiar am simțit că i-am dat și că m-am simțit grozav pe traseu. Îmi pare rău că nu prea sunt fotografii de pe traseu, a fost spectaculos! Am găsit câte ceva:
(c) Triatlon Háromszék
Alergarea
Eh, complicat :). Am început să alerg cu un efort mult prea mare. De fapt, cred că era maximum din ce puteam da. Am avut o buclă de parcurs, de 4 ori. La naiba, mi-a luat o veșnicie.
Pur și simplu pierdusem orice speranța de a accelera – pe urcări efectiv abia mergeam. Venea o coborâre destul de lunguță, dar ambele trase principale ale traseului păreau a fi la limită pentru starea în care eram: urcările erau prea abrupte, coborârea lunguță, aveai timp să te refaci pe ea, dar cam tehnică – îți solicita mult mușchii și concentrarea. A fost o alergare chinuită, din păcate, nu vreau să-mi mai amintesc de ea! 🙂
Campion național (??!!)
Ok, locul 1 la categoria mea de vârstă la triatlonul ăsta e cum e, nu de alta, dar nu am avut concurență la propriu – gen, am fost singura care a concurat la 35-40 de ani.
Dar campion național categorie de vârstă pe tot Circuitul național de Triatlon Cross, adică offroad?! Well, se pare că cea mai mare realizare a mea din sport (am mai fost campion național la triatlon categorie de vârstă în 2014, doar că atunci a fost la triatlonul de șosea) mă găsește într-un an în care am avut totuși alte priorități decât antrenamentele și sportul. Purcaru a ieșit și el vicecampion național la categoria lui de vârstă, 50-55!
(c) arhiva personala
Ca să mărturisesc până la capăt – la început de an îmi propusesem ceva major – antrenamente și susținerea curselor la SuperLiga, pentru triatlon offroad, dar faptul că nu am avut cum să prioritizez antrenamentele, m-a lăsat doar înscrisă în SuperLigă, concurând apoi la amatori. Uitându-mă peste timpii fetelor din SuperLigă nu pot spune decât Jos, pălăria! Sper să reușesc și eu în viața asta acești timpi. 🙂
Dar totuși s-a întâmplat chestia asta și nu poate fi decât o prăjiturică de sus, probabil pentru că mi-am învins teama. De înot, de ape deschise, de faptul că nu o să fac față cursei, de faptul că voi fi întrecută așa cum poate nu se întâmpla în anii în care aveam un program de antrenament. Am pus înaintea acestor frici dragostea pentru sport și pentru natură. Și ceva magic s-a întâmplat! 🙂 Am descoperit că ceea ce vreau să fac în sport este în zona de offroad – așa că am să cam las triatloanele de șosea, până când o să simt că mă cheamă iar! Deocamdată, triatlon offroad scrie pe mine! 🙂
poza de grup cu toti campionii nationali ai Circuitului offroad 2016 – amatori si SuperLiga
p.s. trebuie să spun despre tratamentul regesc de care am beneficiat în cursă – voluntari super, marcare traseu excelentă, organizare impecabilă – dar mai ales post race. Oameni buni, dacă s-a mai pomenit așa ceva, a fost o echipă întreagă de maseuri în tehnica Yumeiho, care doar de noi s-au ocupat, a fost incredibil de bine! Dacă nu am intrat în transă în cursă, atunci aici sigur s-a-ntâmplt ceva! Îi recomand cu mare drag, aici îi găsiți – www.gim.prevent.ro și www.sry.ro.
A, și am spus oare despre ceaiurile, reci (cu gheață din belșug) și calde cu care ne-au răsfățat cei de la Demmers Teehaus? Eu am băgat vreo 5! A fost o nebunie, le mulțumim! 🙂
EXCLUSIV. Baractaru despre calificare: „Peste 6 ani vreau să concurez la Kona la profesionişti”
Acum 2 săptămâni primeam cu toții o veste minunată: triatlonistul nostru, Mihai Baractaru, (27 de ani) alias Miță, a reușit să se califice a doua oară la Campionatele Mondiale Ironman din Hawaii!
Anul trecut, sportivul român devenea primul triatlonist român din istorie care reușea performanța calificării (ca amator) la cel mai important eveniment al triatlonului de anduranță tip Ironman.
A reușit din nou, cu muncă titanică și perseverență să își asigure un loc printre cei mai buni triatloniști pe distanță Ironman din lume prin poziționarea de la Ironman Zurich, Elveția, cursă unde a venit pe locul 5 la categoria sa de vârstă (25-29), din 78 de concurenți, cu un timp de 9 ore, 33 de minute și 11 secunde. Mihai a reușit și un spectaculos loc 55 la general.
Asta după ce cu o lună în urmă dădea totul la Ironman Klagenfurt, Austria, finalizând cursa cu 09:15:10, un timp fantastic, dar care nu i-a asigurat totuși biletul către Kona.
Mihai ne-a povestit într-un interviu acordat în exclusivitate cum a trăit reușita asta, cu ce s-a luptat pe traseul foarte dificil al competiției din Elveția și ce urmează pentru el. În octombrie, va lua startul alături de cei mai buni trialoniști Ironman ai lumii, pe insula fierbinte.
(C) arhiva personala
Adrenallina.ro: Cu ce gânduri ai intrat în cursa Ironman care ţi-a adus o nouă calificare? Cât de mult ai crezut în această şansă? Având în vedere că mai trecusei printr-un concurs Ironman cu o lună în urmă…
MIHAI BARACTARU: Când am plecat cu maşina spre Zurich, Elveţia, gândul meu a fost spre calificare. Adică am fost determinat şi convins că o să reuşesc să mă calific la acest concurs. Nu era nicio îndoială, nu era nici o afirmaţie care să înceapă cu” cred” „ aş fi vrut”. Era doar sigur o să mă calific. Poate că sună ciudat sau puţin deplasat dar asta a fost atitudinea mea.
Cum ţi s-a părut traseul atunci când te-ai înscris şi ce strategie de cursă ai avut în minte?
Când m-am înscris, ştiam ce mă aşteaptă. Am văzut că sunt căţărări destul de lungi şi abrupte şi ştiam că am nevoie de o strategie bună. Ca să fiu sincer, mă bazam foarte mult pe constituţia mea (am 1,68 şi 59-60 kg) care mă ajută destul de mult pe urcări.
Strategia a fost destul de simplă: pe porţia de plat să pedalez cu 90-95% din potenţial iar pe urcare să câştig cât mai multe locuri. În acelaşi timp, să fiu foarte atent să respect planul nutriţional pe diferite segmente ale cursei.
Cum a fost cursa? Înotul, bicicleta, alergarea?
Concursul din Elveţia este unul destul de greu. Începând cu înotul, care se desfăşoară în lacul Zurich, întins pe o suprafaţă destul de mare. Aici intervin valurile create de vânt, de către şalupe sau bărcile de salvare, care se învârt prin jurul concurenţilor, oferindu-le la nevoie suportul necesar.
La bicicletă a fost o diferenţă de nivel de aproape de 850m, comasată pe o distanţă de 50 km…
Au fost două ture de 90 km iar în proba de alergare au fost 4 ture a câte 10,5km/ tură. Am alergat pe porţiuni cu piatră cubică, pietriş, asfalt. Traseu de alergare foarte tehnic, cu multe viraje strânse, de urcat şi coborât mai multe poduri.
La înot am scos un timp de 1h 8 min şi mi-a fost destul de greu chiar dacă am optat să înot cu neoprenul (care ajută la flotabilitate).
În proba de bicicletă am scos un timp de 5h 10 min. Mă aşteptăm la un timp de 5h:20’-5h25’ având în vedere cum am înotat şi nefiind în totalitate recuperat de după cursa de Ironman din Austria, care avusese loc cu o lună în urmă.
M-am dat jos de pe bicicletă şi am început să alerg. Prima senzaţie a fost de o greutate imensă. Îmi simţeam picioarele foarte grele. În prima tură am scos un timp de 48 min/ 10,5km, destul de slab.
Mă gândeam că o să scot un timp de o să râdă şi găinile de mine. În timp, am devenit mai concentrat şi am început să măresc ritmul de concurs cu preţul de a mă „arde” (un termen specific din sport, atunci când forţezi foarte mult în prima parte- şansele să menţii acel ritm până la final sunt foarte mici iar într-un final te ajung crampele musculare).
Am trecut prin momente foarte grele pe care nu am crezut că le pot depăşi. Până la final am dat tot! Ultimi 2 km i-am alergat chiar cu 4:09/km şi 4:07/km, depăşind foarte mulţi concurenţi. Într-un final am terminat alergarea în 3h şi 8’. Am terminat cursa cu un timp total de 9h 33’.
Ştiu că au fost 4 sloturi la categoria ta de vârstă şi tu ai venit pe 5. Practic şi destinul a avut ceva de spus, nu? Cineva s-a retras. Cum ai trăit anunţul ăsta? Povesteşte-ne momentul.
A fost foarte tensionat. De regulă, la un concurs de Ironman sunt 40 de sloturi disponibile şi acele sloturi sunt desemnate la fiecare categorie, în funcţie de numărul participanţilor la acea categorie. Partea bună este că anul acesta elveţienii au suplimentat locurile cu 25, era o aniversare națională importantă.
Ne-am întâlnit toţi la pasta party (au mai fost încă 3 români care au terminat cursa; n.r. Ana Mega, locul 16 din 41 la categorie, timp 11:56:52, Răzvan Florea, locul 85 din 222 la categorie, timp 11:01:44, Octavian Gurau, 200 la categorie, timp 15:30:58) să vedem ceremonia de premiere pentru profesionişti şi pentru amatori. După acestă ceremonie, a fost ceremonia de desemnare a sloturilor pentru Kona, Campionatul Mondial de Ironman.
Au început cu cea mai în vârstă categorie şi au terminat cu cea mai tânără. Prima dată la feminin şi apoi la masculin. Ţin minte că înainte de categoria mea de vârstă 25-29 ani a fost cea de 30-35, unde au fost 7 locuri disponibile şi parcă nu se mai termina.
Eram foarte emoţionat. Urma categoria mea, cu 4 sloturi de calificare. Acum o lună de zile am participat la Klagenfurt, Austria şi nu am reuşit să iau locul de calificare deoarece au fost foarte mulţi concurenţi pe un singur slot (137 mai exact).
Acum a fost cam aşa: a fost strigat sportivul de pe locul 1, acesta se ridică şi îşi revendică locul de calificare, urmează locul 2, la fel. Regula este în felul următor: dacă îţi pronunţă numele de 3 ori şi nu l-ai revendicat, urmează cel de sub tine in clasament, se ridică şi îţi ia slotul.
Mai erau doar două sloturi, simţeam cum îmi creşte tensiunea şi totodată şi pulsul. Mă simţeam că alerg la maraton stând pe scaun. Locul 3 – îi pronunţă numele şi strigă de bucurie că merge la Kona!
Mai erau un singur slot, locul 4. Îl strigă o dată. Era linişte în sală, aproape toţi atleţii plecaseră, rămăseseră doar cei care erau interesaţi de Kona. Eram toţi cu ochii împăiejeniţi să vedem dacă se ridică cineva. Îl strig[ pentru a două oară, nimic. A treia oară ne-am ridicat toţi în picioare să ne uităm prin sală.
Ştiam că muncisem foarte mult să ajung în postura asta.
Primul pe listă în caz că cineva refuză locul sau nu se prezintă.
După ce a pronunţat a treia oară numele lui şi nu s-a ridicat nimeni, am ţipat toţi pe fericire! Merg la Kona pentru a două oară! 🙂
Chiar dacă nici nu îmi pronunţase numele, ştiam că sunt primul pe lista şi eu urmez să primesc slotul de calificare. A fost un moment de bucurie foarte mare. Am muncit foarte mult pentru acel loc special la Campionatul Mondial de Ironman. Îmi doream foarte mult şi până în ultima clipă am fost optimist şi încrezător că am să reuşesc.
Cum a fost anul acesta pentru tine? Greu, mai uşor faţă de alţi ani, având în vedere că aveai deja o mare reuşită şi poate mai multe informaţii despre cursele care contează?
A fost un an destul de greu, m-am antrenat destul de mult pentru cele două Ironman-uri făcute într-o lună de zile. Ştiam că îmi va fi dificil cu recuperarea.
Nu mai încercasem niciodată să fac două într-un timp atât de scurt. Am învăţat multe şi am observat că devin mai puternic de la an la an. Mă recuperez din ce în ce mai repede şi mai eficient.
Mi-am setat două curse pentru a avea două şanse pentru calificare. Am avut grijă foarte mare să nu mă accidentez, să mănânc corespunzător să dorm minim 8 ore.
Categoric, înainte să mă înscriu la curse, m-am uitat la timpi şi am văzut că sunt în grafic şi aş avea şanse pentru calificare. Dar ştii cum e vorba aia: „Planul de acasă nu se potriveşte mereu cu cel din târg”. Au fost două competiţii grele de Ironman, unde am reuşit să fac faţă cu brio.
Cum a fost cursa de la Klagenfurt şi de ce nu a ieşit calificarea acolo?
Păi în primul rând condiţiile meteo au fost destul de neprietenoase, valuri măricele la înot şi la bicicletă destul de dificil (am pedalat 1h 20 min pe ploaie torenţială!).
Au foarte foarte mulţi concurenţi foarte buni. Primii 4 au coborât sub 9 ore iar primul care a câştigat categoria de vârstă 25-29 a terminat cu timpul de 8h 42 min. A fost un singur slot de calificare la 137 de persoane! În total au fost 3000 de participanţi. Cei mai mulţi concurenţi de până acum din istorie la o asemenea competiţie tip Ironman din lume!
Ai concurat alături de nume grele ale triatlonului mondial, poţi să ne povesteşti câteva momente din cursele cu ei?
În concursurile Ironman ai ocazia să concurezi alături de profesionişti (îi vezi pe traseu, trec pe lângă tine, în comparaţie cu alte sporturi, unde îi vezi pe profesionişti doar la televizor şi atât).
În Austria am pedalat 90 de km cu Elizabeth Gruber, tipa este profesionistă, a venit pe locul 3 la feminim. Ţin minte că eram spre finalul cursei de bicicletă când deja pedalam pe ploaie, pe asfalt se instalase o peliculă de apă şi urma un viraj la dreapta şi apoi unul foarte strâns la stânga. Cei de la Ironman din organziare preavertizeaza lucru acesta şi îţi spun să fii cât mai precaut.
Simţeam deja că nu am un control foarte bun pe bicicletă. Tipa era în spatele meu. De obicei, pe plat făceam „pacing” şi apoi pe urcare o depăşeam iar pe coborâre ea, era foarte agresivă.
Mă pregătesc să întru în virajul pe dreapta (eram foarte aproape de linia de marginea carosabilului) când pe exterior vine foarte tare (pe jos era foarte multă apă şi plouă torenţial) se apleacă, menţine trasă aproape de linia albă din interior şi iese din acel viraj foarte rapid.
În acel moment viteza ei era foarte mare şi nu prea se încadra pentru următorul viraj şi s-a aplecat foarte foarte mult pe partea stânga. Urmărind „live” toată scena, mă aşteptam din secundă în secundă să derapeze şi să dea cu şoldul de asfalt, cu umărul…. Pur şi simplu nu mi-a venit să cred cât de mult merg la limită profesioniştii pentru a castiga 3-4 secunde pe un viraj.
Care sunt planurile tale de viitor? Cât timp te vei concentra pe Kona şi unde anume vrei să ajungi?
Îmi doresc peste 2 ani de zile să concurez la categoria de profesionişti în circuitul Ironman şi peste 6 ani să pot concura la categoria profesionişti la Campionatul Mondial de Ironman.
Care este motivaţia ta principală? Care e seva din care îţi iei determinarea pentru antrenamente?
Este foarte simplu! Am un vis şi o să fac tot ce-mi stă în putinţă să ajung acolo. Chiar dacă asta înseamnă să muncesc de 3 ori sau de 5 ori mai mult decât oricine altcineva. Asta îmi doresc să fac şi pentru asta mă antrenez.
Mountainbike și Trail Run, în Parcul Național Cheile Nerei
credit foto Cheile Nerei Mountainbike
Asociatia Sportiva „Cheile Nerei” organizează la Sasca Română în perioada 11-12 iunie editia a 3-a a evenimentului Cheile Nerei Mountainbike & Trail Run Race. Este vorba despre un concurs de biciclete si alergare montana. Organizarea competiției e bazată exclusiv pe voluntariat și are un caracter caritabil.
Evenimentul se află la cea de-a treia ediție și se adreseaza tuturor bicicliștilor si alergatorilor amatori din țară și din străinătate. Înscrierile se fac online pe http://www.sascabike.ro sau la fața locului. Categoriile de concurs sunt: 14-17 ani, 18-29 ani, 30-39 ani și peste 40 ani, masculin și feminin. Vor fi acordate premii pentru primele 3 locuri câștigătoare de la fiecare categorie in valoare totala de peste 10.000 RON. Elementul de noutate a acestei editii este introducerea unui concurs de alergare montana (trail run), concurs organizat cu sprijinul Asociatiei Alergotura Timisoara.
Intreg profitul generat va fi donat sub formă de aparatură medicală către Spitalul Louis Țurcanu, cel mai important spital pentu copii din vestul țării. Se dorește ca în urma concursului să strângem aproximativ 20.000 lei pentru achiziționarea și donarea către spital a unui echipament performant pentru monitorizarea functiilor vitale extrem de necesar în acest moment. Aceasta achizitie face parte din proiectul Ei Merita Ajutor, desfasurat de Clubul Kiwanis Timisoara, proiect prin care s-a donat aparatura medicala de peste 25.000 EUR pana in prezent.
Intreg evenimentul promovează Parcului Național Cheile Nerei – Beușnița și, în speță, turismul în această zonă cu adevărat deosebită, cu potențial extrem de mare.
Sponsorul principal al evenimentului este Continental Anvelope.
Kiwanis Timișoara este o filială a Kiwanis International, o organizație a cărei misiune este de a sprijini copiii – “serving the children of the word” (să servim copiii lumii) – care sunt viitorul omenirii. În Europa, Kiwanis strânge şi distribuie aproape 10 milioane de euro şi peste un milion de ore de voluntariat în folosul copiilor. Kiwanis Timișoara a înființat în anul 2012 Proiectul de Modernizare a secției de Terapie Intensivă și UPU din cadrul spitalului Louis Țurcanu, iar echipamentele donate până în prezent sunt în valoare de 25.000 EUR.
Ultimele 2 zile de înscrieri la Turnirul Nobililor, a doua etapă Road Grand Tour 2016
Turnirul Nobililor de la Mioveni, ce va avea loc sâmbătă, 21 mai, este o cursă intrată în circuit în 2016, ce propune „un traseu superb, o combinație între traseul de viteză de la Ploiești și cel herculean de la Sinaia”, după spusele lui Alex Ciocan, precum și o veste tare bună pentru cicliste, rezultat al colaborării dintre Road Grand Tour și Road Grand Pink.
Pentru a atrage și mai multe cicliste în cursele de șosea, la Mioveni, fetele vor avea start separat, începând cu ora 10:30. Ele vor pedala 1 oră și un sfert, plus un tur. Notă: Din motive organizatorice, acest lucru se va întâmpla doar dacă vor fi confirmate cel puțin 40 de participante!
Cursa fetelor va fi urmată de cea a băieților, care se vor înfrunta timp de o 1 oră și jumătate, plus un tur.
Trebuie știut că, pentru această cursă, persoanele cu rezidență în Mioveni vor beneficia de înscriere gratuită. Pentru validare, este necesară rezervarea locului în cursă și trimiterea unei copii a cărții de identitate la adresa info@roadgrandtour.ro. Se va face un clasament separat pentru cicliștii din Mioveni.
Turnirul Nobililor de la Mioveni își va închide înscrierile miercuri, 18 mai. Vă invităm, așadar, să vă rezervați locul cât mai repede la cursa descrisă de Alex Ciocan ca având „un traseu superb, așa cum și-ar dori orice ciclist adevărat. Un circuit cu turul în lungime de 4 km, cu o urcare de câteva sute de metri către uzina Dacia, câteva viraje rapide și o sosire în fața clădirii Primăriei, la capătul unui lung fals plat”.
Alte informații utile sunt faptul că în kit-ul de concurs, participanții vor găsi noile încălzitoare de mâini, personalizate Road Grand Tour 2016 și că limita de locuri este de limitată la 300 de participanți.
Organizatorii mulțumesc Primăriei Mioveni, Consiliului Județean Argeș, Clubului Sportiv Dacia Mioveni și S.Ed.C Mioveni.
Despre Road Grand Tour:
Organizat de către Alexandru Ciocan, Road Grand Tour își propune să relanseze ciclismul de şosea în România și să încurajeze participarea a cât mai multor ciclişti, amatori sau profesionişti, de toate vârstele şi cu toate tipurile de biciclete. Alex Ciocan are la activ aproximativ 15 Tururi ale României, 8 ale Turciei, 5 ale Greciei, Bulgariei și participări la multe alte competiții internaționale importante. El deține aproximativ 30 de titluri de campion național și în jur de 60 de podiumuri la campionatele naționale, ca sportiv la echipele CS Petrolul Ploiești, CS Dinamo București, CS Otopeni.
Road Grand Tour 2015 a adus laolaltă peste 2000 de cicliști, peste 8500 de spectatori, iar pentru 2016 se estimează participarea a peste 2500 de cicliști și peste 10.000 de spectatori. 2016 aduce cu sine o mulțime de noutăți, dintre care cea mai importantă e faptul că vor avea loc 14 competiții, dintre care 8 etape Road Grand Tour, 4 întâlniri destinate copiilor – Kids Edition și 2 Speed Night Race.
Principalii sponsori sunt: Orange, BCR, Segula, Dorna, Isostar, Diablos Computers, Scriptmedia, iar partenerii media care vor susține RGT 2016 sunt Europa FM, Ciclism.ro, Freerider.ro, Biciclistul.ro, Bike Fm, Velo Cafe și Bitpress.ro.
Pentru mai multe informații, accesați www.roadgrandtour.ro și www.facebook.com/roadgrandtour.
Câteva zile până la cursa ta de semimaraton! Ce trebuie să știi
Roxana Lupu, Liviu Dan Zburătura
Câteva zile ne mai despart de OMV-Petrom Bucharest Half Marathon, care în acest an coincide cu Campionatul Naţional de semimaraton! Aflăm deci cine sunt cei mai buni alergători români pe această distanță! Duminică, 15 mai, Bucureștiul devine mai prietenos cu oamenii și își pune la bătaie străzile pentru noi recorduri personale, pentru premiere – în kilometri și emoții :), pentru sport.
sursa foto www.maraton.info.ro
Vine lucrarea de control pentru toți cei care s-au pregătit în ultimele luni. O vorbă spune că nu poți îngrășa porcul în ajun, dar în ajun poți să ții cont de câteva detalii care par mici, dar care vor face o diferență semnificativă în ziua cursei tale. 🙂
Bun. Câteva zile până la start. Cum ar trebui să arate ele pentru tine? Hai să vedem.
ANTRENAMENT
Suntem pe ultima sută de metri așa că antrenamentele de viteză nu mai au rost acum.
În săptămâna dinaintea cursei sunt indicate două antrenamente lejere, de circa 30-45 de minute maximum, de preferabil marţi şi joi. Pentru a nu pierde din tonusul muscular, poți încerca la finalul antrenamentelor de săptămâna asta câteva accelerări pe 100 de metri. Ca să nu se obișnuiască prea mult mușchii tăi cu ritmul lejer și viața bună :D.
ALIMENTAȚIE
Am vorbit în cadrul proiectului nostru #spreprimulsemi despre legătura indisolubilă dintre alimentație și mișcare & performanță sportivă.
Fructele și legumele sunt la loc de cinste în meniul unui sportiv amator, sau ar trebui să fie. Am învățat în lunile de pregătire pentru semimaraton ce importantă este hidratarea înainte, în timpul și după antrenamente, ce proprietăți au fructele și legumele și cum anume ne ajută ele în efort susținut și recuperare. Este vital să consumi fructe şi legume, pentru hidratare, dar şi pentru a beneficia de vitaminele şi minerale necesare organismului.
Noi, la #spreprimulsemimaraton, am testat Sloop în această perioadă – Sloop e o băutură din fructe si legume fără zahăr adăugat, fără conservanți, coloranți, aditivi. – smuti-uri si fresh-uri ce conservă toate calitățile nutritive ale fructelor.
Așa că nu renunțăm la ele nici în săptămâna cursei, deși sunt câteva schimbări de meniu –minore – cu câteva zile înainte de the big race day.
Ideea este că zilele acestea ar trebui să creștem cantitatea de carbohidrați, așa că:
- e liber la Sloop și la sucuri/smoothie-uri din fructe. Este chiar indicat ca în această perioadă să consumăm mai multe lichide decât de obicei, ca să fim hidratați în timpul cursei.
Noi îți recomandăm zilele astea următoarele combinații delicioase, tocmai pentru că fructele acestea au un aport semnificativ în creșterea energiei musculare dar și a recuperării după efort:
sucul de coacăze negre previne durerile musculare post efort
iar sfecla rosie ameliorează procesul de refacere post antrenament, iar rodia îmbunătățește circulația sângelui în mușchi
- Mănâncă paste! 🙂 În aceaste zile este foarte important ce hrană consumăm, asta pentru că organismul va avea nevoie de o cantitate mai mare de carbohidraţi pentru a atinge un nivel optim de glicogen, din muşchi şi ficat. Rezervele de glicogen ale organismului sunt sursă primară de combustibil, ce va fi apoi utilizat în cursă.
Nu este nimic complicat, doar trebuie consumaţi mai mulţi carbohidraţi decât în mod obișnuit, dar fără a exagera. Pentru variante cât mai sănătoase, puteți încerca paste fără gluten sau orezul brun.
Zilele astea trebuie să te concentrezi pe odihnă, alimentație și să pui la punct acele detalii care vor face diferența în cursă. Iată-le:
- Verifică-ți echipamentul pe care îl vei folosi în cadrul cursei; nu este indicat să încerci echipament nou!
- Verifică prognoza meteo, programul de ridicare al kitului de concurs, programul cursei, informațiile cu privire la start, finish, puncte de alimentare
- Dormi!
- Doooormi! 🙂 Mai mult decât de obicei. Minimum 8 ore pe noapte.
- Plimbă-te, mergi mult. Du-te la yoga! (dar doar la o variantă fooarte soft, pentru stretching și relaxare înainte de marele moment)
- Gândește-te că vei reuși. Este cursa ta și vei face o figură bună! O să trăiești sentimente minunate dacă este primul tău semimaraton. De la alergarea împreună cu alte mii de oameni, la lupta cu tine însuți, la linia de finish… Dar… nu îți dezvăluim mai multe :).
Ziua dinaintea de cursă este dedicată relaxării. Așa că nu alerga. Decât dacă simți tu nevoia. Decât dacă stresul te sugrumă și nu vezi altă variantă decât să alergi puțin :). Maxim 3 kilometri, alternare mers/alergare.
În ziua cursei încearcă să fii prezent la start cu aproximativ o oră/ o oră și jumătate înainte de start, ca să te obișnuiești cu atmosfera, să te saluți cu prietenii și să ai suficient timp pentru încălzire!
Mult succes! 🙂 Ne vedem la start.
Echipa Adrenallina #spreprimulsemimaraton va fi acolo! 🙂 Baftă tuturor!
#spreprimulsemimaraton, poza de grup dupa bucati
Asaltul Lupilor, cursă cu obstacole în teren accidentat
ASALTUL LUPILOR este o cursă cu obstacole în teren accidentat, o provocare fizică şi psihică dar şi un mod de distracţie şi socializare.
Evenimentul este organizat de către Asociaţia RunCorp iar ediţia a-II-a a evenimentului se va desfăşura pe data de 25 octombrie, în incinta Aerodromului Strejnic, Ploieşti.
Asaltul Lupilor – pe concept military
Concursul constă în finalizarea unui traseu cu obstacole de 5 km, iar conceptul este inspirat din antrenamentele militarilor profesionişti, evenimentul fiind structurat pe două planuri:
- Cursa Individuală Competitivă (se premiază locurile 1, 2 şi 3 Femei / Bărbaţi) şi
- Cursa Populară (necompetitivă), se va premia echipa cu cel mai mare număr de membri şi prin tragere la sorţi.
Pentru participarea la Cursa Competitivă înscrierile se pot face doar individual, iar pentru Cursa Populară se pot face atât înscrieri individuale cât şi pe echipe de minim 4 persoane.
Taxa de participare diferă în funcţie de cursa aleasă, de perioada înscrierii şi în cazul echipelor, de numărul membrilor.
Premiile la cursa competitive nu sună rău deloc:
– Trofeu oficial Asaltul Lupilor. O lucrare de artă hand made
– 1 ora zbor cu avion Cessna pentru 2 persoane. Zborul va avea loc la o dată stabilită împreună cu câştigătorul
– Produse energizante
Detalii suplimentare se regăsesc și la pagina de Facebook a evenimentului, aici.
