Tag

jurnal de cursa

Browsing

Acum 3 ani făceam primul meu triatlon și mă prezentam la start într-o stare de panică maximă. Înotam pentru prima dată în mare, într-un concurs, la 2 luni de când învățasem să înot. Marea dar mai ales eu înotând în ea s-a dovedit o experiență cam traumatizantă, aici e povestea :). Eh, mi-am zis, așa e prima oară!! La două săptămâni după momentul ăsta, iată-mă înotând într-un lac la Oradea, în proba de Half Ironman – 1.900 m de înot. Bun găsit, atac de panică, și aici – din seria dacă doriți să revedeți, iată povestea cursei! Mă rog, am mai fost la câteva triatloane de atunci – nu chiar foarte multe, și povestea s-a repetat. Pentru mine concursul începea cu adevărat după ce reușeam să ies naibii din prima probă. Pe 9 iulie sunt la startul Saint Ana Lake Xterra Triatlon 2016, se spune unul dintre cele mai grele triatloane din România. Moartă de…

Când a sunat ceasul la 5, m-am gândit că aș putea să îl inchid pur și simplu și să-mi acord șansa unui weekend cu somn, lectură și păpică. Dar antamasem un lanț întreg de resurse externe: cineva își luase din timpul lui și se întâlnise cu mine ca să-mi dea bicicleta cu care să concurez, Purcaru vorbise cu un prieten de-a lui care ne aștepta să ne ia cu mașina de undeva de prin Militari și să ne ducă la Călimănești, Purcaru însuși mă aștepta la el la Piața Sudului, la ora 6 fix, ca să plecăm cu mașina lui spre cealaltă mașină… Complicat. Mă culcasem la 2 și în cele 3 ore de somn am dormit iepurește, cu gândul că nu voi reuși să mă trezesc. Ce să mai, eram fresh. Numai bună de demarat spre un concurs la distanță, cu 1.000 de metri diferență de nivel îngrămădită în…

Eliza Frâncu Am alergat până acum pe beton, pe pământ, pe nisip și pe serpentine, în Grecia. Am alergat mereu ca amatoare. Spun că alerg de plăcere, ca să nu spun că îmi cam lipsește spiritul competitiv. Am evoluat totuși destul de rapid, am trecut relativ ușor prin toate provocările, de la 10 k la semimaraton, de la semi la maraton. Nu m-am oprit niciodată în concursuri și mi-au ieșit mai mereu timpi bunicei. Numai că toate astea s-au terminat o dată cu alergarea de la Măcin – primul meu trail, prima alergare la care mi-am spus de o mie de ori: „nu mai pot”. Ce-am căutat acolo? M-am înscris în cursă molipsită de entuziasmul unor prieteni alergători. Dacă știam ce mă aștepta, nici nu treceam de formularul de înscriere. „Măcinul nu e tocmai un munte și, la urma urmei, dacă nu poți să o iei în alergare, măcar faci…

N-am nimic de ascuns: pentru mine, 2015 a fost un an cumplit. Cu câteva raze de speranţă pe ici, pe colo, de care mă mai agăţ când simt că mă scufund. Ianuarie nu prevestea nimic bun. Terminasem 2014 cu nişte necazuri pe plan personal şi cred că pe fondul ăsta de stres m-am accidentat la piciorul drept. Am alergat cam cu furie atunci. Timpul trecea şi se apropia maratonul de la Paris, despre care v-am povestit chiar aici. Am trecut prin toate chinurile şi când începusem să cred că totul s-a dus pe apa Sâmbetei, am dat de un doctor care m-a liniştit şi mi-a dat tratamentul potrivit care m-a scăpat de necaz. „Succes la maraton!”, mi-a urat. Şi a avut dreptate: cu doar trei săptămâni înainte, am încercat să îngraş purcelul în ajun şi, deşi ştiam că nu voi face mare brânză, tot ce-mi doream era să termin cursa.…

Când am plecat cu Purcaru din București spre Haiduci și Domnițe i-am spus: “Cursa asta va fi diferită. E prima dată când suntem punctuali!”. 🙂 Aveam dreptate, dar nu știam în ce fel. Ceva trebuia să fie diferit, până la urmă nu ni s-au mai întâmplat următoarele la nicio altă competiție la care am plecat în această formulă până acum, și anume: să ajungem la timp, să plecăm la timp de acasă, să luăm un start normal, cu încălzire, să ajung la Purcaru acasă și el chiar să fie, în ordinea asta, mâncat, echipat și cu toate cele în mașină. Mă rog, a halit niște omletă cu pâine la volan, dar oricum, eram deja pe drum! Am ajuns cu vreo oră înainte! (good Lord!), așa că ne-am luat fără stress kiturile de concurs (de obicei ni le luăm când concurenții au luat deja startul :)) ) și am plecat într-o tură…

De-ar ști omul ce-ar păți, dinainte s-ar păzi spune un proverb românesc, invocând prudența. Cam așa a fost și cu mine la Maratonul Olteniei, unde m-am aruncat vitejește, la înscrieri, la proba lungă de mountainbike, 51 de kilometri cu 1700 de metri diferență de nivel. Sigur, îmi aduceam aminte vag că anul trecut, când făcusem tura scurtă!, am ajuns la finiș cam epuizată, dar detaliile se estompaseră. Am zis că e o bună ocazie de antrenament, de reînodare a relației afective cu bicicleta mea, lăsată acasă și în săptămânile în care am lipsit din București, și… în general. S-a dovedit a fi o reapropiere brutală. Dar timp de reînodare a relației am avut berechet, aproape vreo 6 ore, de era să depășim timpul limită de concurs. De fapt, chiar l-am depășit. Vă povestesc imediat. Totul a început cu o urcare. A continuat cu o urcare, apoi am mai pedalat puțin,…

Toni Dumitru Mă simt ciudat: n-am emoţii deloc înainte de cursa asta. Sunt atât de nepregătit, încât n-am nimic de pierdut şi tocmai inconştienţa asta mă face curios să văd de ce sunt în stare. Îl mai ţineţi minte pe colegul care nu se stresa deloc înainte de examen, deşi nu învăţase nimic? Ei, aşa-s eu înainte de Maratonul Olteniei! Recunosc că m-am cam culcat pe-o ureche şi din când în când tot ce-am făcut a fost să mă întorc pe cealaltă. Ştiu bine că la alergare n-ai cum să copiezi, dar eu stau liniştit. De fapt, sunt un inconştient. E abia a doua mea cursă montană şi eu n-am băgat măcar o pantă vara asta. Cum? Nimeni n-are rucsac? „Aterizez” în Râmnicu Vâlcea sâmbătă seară şi aflu că stau în acelaşi hotel cu Gabriel Solomon. Primul semn bun, îmi zic. Seara trece repede, în faţa unei porţii de paste,…

Alexandru Kelerman (Episodul 1 este aici!) Aflu că Andrei și Dani nu se simțeau prea bine. Andrei avea o stare de greață, iar Dani avea ceva probleme în zona inghinală. În orice caz, nu ne mișcam deloc bine. Am făcut vreo două pauze scurte pe acea urcare, am continuat încetișor și am ajuns, după aproximativ 2h30m, prima dată la Omu! Eram entuziasmat că, în sfârșit, îl văd pe Daniel, care ne aștepta cu totul pregătit. Am hotărât că nu stăm mai mult de 20 de minute în punct, așa că am trecut la treabă. Am mâncat niște paste, o bucată de pâine cu vinete și un castravete, m-am schimbat, pentru că deja se lăsa răcoare, am pus foița de vânt, am făcut plinul la apă și eram gata de plecare. L-am salutat pe Daniel și am pornit în aceeași formație, 4 băieți, în coborâre pe Valea Cerbului. Și ce coborâre!…

Alexandru Kelerman Am făcut cunoștință cu Marathon 7500 în 2014, când abia mă apucasem de alergat și urmăream cu mult entuziasm și interes reportajele de cursă realizate de Marius Popescu, de la Carpe Diem. După ce am aflat de el, am început să-l studiez, să citesc și alte povești. Am aflat, printre altele, că oamenii o numeau ”printre cele mai grele curse din România, dacă nu chiar cea mai grea”. Nu știu exact ce m-a atras la M7500, dar m-am hotărât să-l includ în provocările de anul acesta și mi l-am trecut în calendar. Lipsea un singur lucru: partenerul. Marathon 7500 este o cursă la care te poți înscrie doar în echipă și ești obligat să parcurgi întreg traseul alături de un partener sau o parteneră. Distanța pentru proba Elite este de aproximativ 90km cu 7500m diferență pozitivă de nivel. La mine s-a combinat dorința de a face un ultramaraton…