Pe Emilian l-am cunoscut la Transmaraton 2013, acolo unde el a alergat ultramaratonul iar eu am fost voluntar pe bicicleta. Am petrecut cateva ore pe Transfagarasan, el in alergare eu pe bicla, am sporovait, si ne-am imprietenit!
L-am invitat sa ne povesteasca pe Adrenallina despre o cursa care a insemnat mult pentru el. Va invit sa cititi povestea primei sale curse de ultra trail, o borna importanta in cariera lui de viitor ultra maratonist amator.
Ultra Trail de Barcelona este o cursa de anduranta provocatoare, ce se desfasoara anual in masivul Garraf, din Parcul natural cu acelasi nume, una dintre cele mai importante rezervatii biologice din Catalonia, Spania.
Enjoy the story si cititi-l pe Emilian pe blogul sau, la http://www.emiliancroitoru.ro!
Ultra Trail de Barcelona: Cum am depasit primii 100 de kilometri montani din viata mea
de Emilian Croitoru
Emilian Croitoru
Motto:
Mergi cat vezi cu ochii! Cand vei ajunge acolo, vei vedea ca poti merge mai departe!
Marti, 30 aprilie 2013, au trecut doua zile de la finalul unei curse in care, de-a lungul a 24 de ore, am trait si am invatat cat in ani. A fost o experienta de autocunoastere, de explorare a sinelui, de comunicare si convingere a acelor forte din interior care imi spuneau sa ma opresc, a fost un moment in care mi-am tinut cea mai grea promisiune, aceea facuta mie insumi.
Inceputul a fost undeva in noiembrie 2012, cand imi structurasem programul competitional pentru 2013. Gasisem o cursa ce intrunea caracteristicile pe care mi le doream: avea un peisaj ce promitea a fi fabulos, era intr-o perioada a anului propice, avea o lungime de peste 100 de kilometri, o altitudine de peste 4. 000 diferenta de altitudine pozitiva si negative, si un termen limita provocator, maxim 24 de ore. Ultra Trail de Barcelona.
Ultra Trail Barcelona, 2013
100 de km sunt de fapt 114
Venisem dupa cateva maratoane montane in Romania, plus celebra alergare in jurul varfului Materhorn, langa Zermat, alergari in care evoluasem din ce in ce mai bine; la Piatra Craiului chiar alergasem toate bucatile de traseu posibile. Dar veneam si dupa prima tentativa nereusita la cursa din Ciucas, unde incercasem prima data granita celor 100 km montani. Ma oprisem atunci la 60 km, din cauze care tineau in primul rand de mine, de felul in care am reactionat la efort dar si la faptul ca puncte de alimentare consecutive care existau pe harta, nu se regaseau si in realitate. Dar asa cum ma cunosteam, stiam ca va veni vremea celei de-a doua incercari.
Iata-ma, asadar, inscris la Ultra Trail de Barcelona, cu startul in oraselul Sitges. Imi amintesc ca distanta initiala era 100 km, apoi, dupa ce deja ma inscrisesem, au zis ca vor fi 106 km, apoi au revenit si au zis ca au masurat corect si vor fi 114 km. Uau! Mi-am zis ca 14 km inseamna enorm peste inca 100, dar eram deja in hora, asa ca mi-am spus ca voi juca.
Apoi au schimbat ora de start, de la 7 dimineata la 10. Eu deja imi cumparasem biletul de avion cu intoarcere la 12:20, asa ca eram deja la limita extrema sa pierd zborul.
Acest ultra trail devenise deja una din cele 3 borne importante din viata mea sportiva in 2013. Ultimele trei luni de antrenament au fost reduse la aproximativ o treime decat imi planuisem, din cauza intensitatii muncii de la birou. Imi spuneam ca trebuie sa ma adaptez, asa ca am schimbat antrenamentul dimineata, si seara ramaneam la birou foarte tarziu. La 6 a.m. eram treaz, pentru a ajunge la 7 la sala. Orele de odihna, un element cheie in ultra trailuri, erau din ce in ce mai putine. Imi spuneam ca singura sansa sa termin cursa este puterea mentala si provocarea adrenalinei.
E vineri, 26 aprilie, zbor la Barcelona, apoi un autobus ma duce la Sitges, situat la 30 de minute de capitala. Totul extraordinar, marea, vegetatia, mirosul, pasarile, adevarata primavara. Seara imi iau numarul de concurs, apoi traditionala farfurie de paste, pe faleza. Inainte de a ajunge la hotel incepe ploaia, care va fi lait-motivul acestei curse…
Inainte de culcare ma uit la prognoza: 7-10 grade noaptea, maxim 20 ziua, umiditate foarte mare, ploaie din abundenta. Oare sunt la Barcelona? In Bucuresti si la Viena erau 30 de grade ziua…
Dimineata, savurez micul dejun, admirand ploaia. Aveam sa ies din confortul hotelului, cu muzica ambientala si caldura, in afara starii de confort, in realitatea concursului.
Unde e lantul de sprijin?
Startul de pe faleza este intarziat 15 minute, tipic local. Hei! Eu am un avion de prins! 🙂 Intr-un final pornim. Dupa ce iesim din orasel, intram in Parc National de Garaf. La scurt timp apar primele blocaje: traversam zone inguste in care treceam unul cate unul. Rezultatul era ca am pierdut zeci de minute asteptand sa-mi vina randul. Incepusem sa urcam, trecem de punctele de alimentare de la km 10, apoi 17, urma cel cu hrana solida de la km 31. Pana aici, in afara de ambuteiaje, totul normal. Imi impartisem cursa in 3 bucati, in functie de punctele de alimentare cu hrana solida: 31 km, 66 km si final. Aveam practic 3 ‘maratoane’ de alergat unul dupa altul.
Ultra Trail Bracelona, 2013
Asa cum ma asteptam, primii 31 km i-am alergat in 5:30 h, daca nu era aglomeratia, ar fi fost 5 h, dar asta e, au fost momente de respiro. Aici, la km 31 aveau de toate: vestiare si mancare diversa, supa, paste, fructe, ciocolata. Am mancat, lucru extrem de important in asemenea curse, unde consumul de resurse e imens. Imi amintesc sentimentul de foame de dinaintea acestui ospat: ma gandeam ca voi ajunge acasa, voi intra in primul restaurant si nu ma voi opri din mancat…
La aproape 6 ore de la start, am plecat in al doilea ‘maraton’ al zilei, care urma sa aiba 35 de km si sa fie cel mai greu, cu cele mai pronuntate denivelari si chiar cu portiuni tehnice, unde a fost o data un lant de sprijin, dar acum avea sa lipseasca cu desavarsire. Ploaia, care cazuse abundent pana atunci, s-a domolit si pe alocuri s-a mai oprit. Solul era pietros nu neted, nepropice alergarii, iar noroiul pana in gat. Pentru cine a mers pe munte pe ploaie, apele de pe versanti se strang pe vai, exact pe acolo unde alergam noi.
Urmatorii 10 km cu doua varfuri, conform planului: ceva mai repede de doua ore. In pauza de hidratare de aici, la km 41, am avut parte de o surpriza extrem de placuta: organizatorii au anuntat ca, din cauza vremii extrem de neprielnice, au anulat 9-10 km cu o denivelare de 500 m. Deci ramasesera 103 km, cu diferenta de altitudine de 4. 500m.
Orientare noaptea, pe munte, la frontala, pe ploaie
A urmat apoi inca o ora de alergat urmatorii 6 km, portiune cu o denivelare mai pronuntata. Dupa care, alergarea spre urmatorul punct cu alimente solide, km 66, avea sa fie pe noapte si trebuia sa se incadreze pana la ora locala 23, ora la care urma sa se inchida punctul de alimentare. Inchiderea acestora era astfel calculata incat daca nu ajungeai pana la ora inchiderii lor, aveai slabe sanse sa termini in timpul limita de 24 de ore.
Pe la ora 9 se intunecase de-a binelea si iata-ma de unul singur prin padure. Ploaia reincepuse, cand foarte puternic, cand moderat. Incercasem sa ma lipesc de vreun alt concurent, sa mergem in echipa, insa fie ma depaseau, fie am depasit eu pe unul care se misca atat de incet incat nu puteam sa ma incadrez in timp.
Orientarea pe timp de noapte nu era deloc simpla. Nu vedeai in fata ta, la frontala, mai multe puncte de orientare sau sageti, trebuia sa le descoperi. Practic nu iti aratau drumul, ci iti aratau ca esti pe drumul cel bun, deci erau mai mult de confirmare. Am avut mai multe momente in care nu mai gaseam elementele de orientare si faceam cale intoarsa pana la ultimul. Imi amintesc un caz in care mergeam pe un drum forestier, care la un moment dat se desparte in trei. Incerc cel mai drept drum, nimic. Iau apoi al doilea, dupa care al treilea, fara rezultat. Decid sa ma intorc, gasesc ultimul semn, apoi vad ca drumul corect era pe o cararuie de dinainte de bifurcatie, la nouazeci de grade, lata doar cat sa incapa un om.
Ramane memorabil momentul acesta: in toiul noptii, ploaie torentiala, singur cuc in mijlocul nicaierilor, pe o cararuie in urcare pronuntata, ingusta, cu vegetatie care trebuia data la o parte pentru trecere, care te atingea peste tot, inclusiv pe fata. Vegetatia aceea uda pe fata noaptea e de neuitat!
Ajung la cina!
Iar eu nu vedeam in zare luminile satucului unde era punctul de alimentare. Era deja ora 10, trecusera douasprezece ore de la start, iar eu trebuia sa ma grabesc tare daca vroiam sa mananc cina si bineinteles, sa am sanse de continuare si incadrare in timp. Trec un pasaj foarte tehnic, unde fusese candva un lant, din care ramasesera doar suportul de prindere. Ma grabesc, se facuse deja 10:30 si nici o luminita in zare.Am inceput sa alerg la maximul meu din acel moment, atent sa nu ma impiedic sau sa nu ma accidentez. La unsprezece fara zece vad primele lumini, apoi prima straduta din satuc. Depasesc doi concurenti care mergeau. Imi spun ca vor renunta, nu mai au vlaga. Mai aveam doua minute iar pana in centru parea a fi muuult. Alergam de rupeam pamantul, cu toata energia pe care ti-o da motivatia unui a fi sau a nu fi in competitie: fara mancare, sansele se reduc drastic, consumul caloric fiind imens. Probabil multi s-ar fi oprit de mult, eu desi stiam ca mai e mult pana in centru, ma rugam sa fie un alt punct de alimentare si control in partea asta a orasului. Cand ceasul trecuse de ora 11 pm, mi-a fost clar ca depasisem ora.
Dupa cateva secunde de deznadejde, m-am gandit ca organizatorii ar trebui sa amane inchiderea acelui punct cu timpul cu care au intarziat startul, adica 15 minute. Am zbughit-o ca si cum atunci incepuse cursa. La unsprezece si zece am ajuns. Acolo imi inregistrez trecerea, insa doamna spune ca nu mai imi da mancare. Ii arat ceasul, mai erau cinci minute pana la 13 ore de la start, insa imi spune ca va fi controlata si nu are voie. Eram deja in interiorul cladirii in timp ce vorbeam cu ea in toate limbile si semnele pamantului. Vazand cat de mult imi doresc sa continui, imi arata o farfurie cu paste si imi intinde doua banane, apoi imi arata directia pe mai departe. Ce fericire! Am iesit afara si mi-am savurat cina cu atata pofta! Intr-adevar o meritam cu varf si indesat 🙂 Planuisem sa-mi schimb si hainele la vestiar, dar din lipsa de timp am ramas cu aceleasi de la start.
Lupta
Aici avea sa se termine ‘al doilea maraton’, cel mai tehnic, si urma ‘maratonul de noapte’, unde imi voi testa nu doar rezistenta la efort ultraprelungit, caci nu alergasem niciodata mai mult de 12 h si 60 km, dar si cum va reactiona corpul meu la efort nocturn. Sa nu uit de orientare, riscul de a pierde drumul corect si timp pretios fiind mare la o asa epuizare.
Pana la urma, drumul avea sa fie pe forestier, fara probleme de orientare, pana la km 76. Ajung pe la 2:25 noaptea la acest punct de control si alimentare, unde mi se spune clar: mananca, hidrateaza-te, urmeaza 19 km cu urcare de 750 m si coborare de 700 m. O portiune foarte lunga. Am plecat la 2:40 si mi-am propus sa ajung la 7:00, ora de inchidere a ultimului punct, de unde as mai fi avut 10-11 km pana la final.
Mi se parea timp suficient pentru 19 km, asa ca am plecat voios, mai ales ca organizatorii mi-au spus ca in spatele meu vor veni cei care vor inchide traseul. Dupa putin timp ma depaseste un grup de concurenti, incerc sa ma tin dupa ei, intelegand ca mi-ar fi mult mai usor. Nu rezist prea mult, eram obosit. Deja mergeam. Eu credeam ca merg alert, dar uitandu-ma retroactiv la timpul in care am petrecut acei kilometri imi dau seama ca ma taram. Incet, incet, lanternele frontale din fata nu mai erau vizibile si am ramas singur.
Ma luptam cu mine. Stiam ca daca ajung la km 95 la ora 7, sansele sa termin in timp sunt de 95%. Insa eram obosit. Foarte obosit. Nedormit. Mi-era frig. Respiratia se transforma in aburi, erau 5-10 grade afara .Ploua torential. Piciorul alerga de peste 15 ore in pantoful ud si fiecare pas era parca pe jar.
Sa dormi alergand
Eram doar eu cu gandurile mele. Ma gandeam la dusul cald de dupa. La aeroportul unde nu ploua si unde voi avea haine uscate. La somnul din timpul zborului. La toti ai mei dragi. La Daniela, care m-a sustinut puternic in toata cursa, Victor si Sergiu care sigur dorm la ora asta, dar care ma vor intreba a doua zi: tati ai castigat?, la mama care imi spune mereu sa am grija pe unde umblu, la tata care este sigur mandru de mine, de acolo, de departe, la toti prietenii care s-au gandit la mine in aceste ore, cu un plus pentru Sorin, care a fost prezent cu shot-uri energizante prin sms si in timpul noptii.
Au fost orele in care nu stiu cat a fost vis si cat realitate, dar cert este ca inaintam. Incet, dar inaintam. La un moment dat, vad lumini din spate. Erau trei baieti care inspectau traseul la final. Mi-au spus ca vor merge in ritmul meu si asa au facut. Mergeau in fata, apoi ma asteptau. Trebuia sa fie doua varfuri, dar au fost… cinci. Ii intrebam mereu cat mai este. Imi spuneau ba ca mai este o ora, ba ca punctul de control e acolo sus, ba ca mai sunt doi-trei km. Realitatea a fost muuult diferita. Poate ca mi-au facut bine, totusi, ca m-au motivat sa continui. Partea buna e ca de orientare se ocupau ei, eu trebuind doar sa merg, ca alergat nu se putea numi. Eram kamikaze! Mergeam pe pilot automat.
Pentru ca imi era frig, am vrut sa schimb tricoul. Cel din rucsac era atat de ud, incat am hotarat sa-l iau peste cel de pe mine. Intre ora 4 si 6 am trait ceea ce credeam ca nu e posibil. Eram mereu la un pas sa adorm in alergare! Cu ploaia curgandu-mi pe fata! Nu m-as fi gandit ca daca te misti mereu si esti udat poti sa adormi… Probabil ca al meu corp era atat de obisnuit cu alergarea si ploaia, incat era noul normal, iar pentru ca era obosit, dorea sa adoarma. Ma gandeam cu groaza ca voi adormi si voi cadea in noroiul din drum. Noroc cu betele de care ma sprijineam. Imi miscam muschii fetei in toate directiile, sa nu adorm.
Si… alerg!
Incepand cu ora 6-6:30 a inceput sa se lumineze, senzatia de somn a disparut, insa nu se vedea punctul de control. Ii intrebam mereu pe cei trei, care imi spuneau sa nu-mi fac griji. Cu siguranta, la felul in care ma miscam, erau siguri ca ma voi opri, insa vroiau sa ma duca nevatamat pana la punct. La 7:10 nu se vedea nici un semn ca s-ar apropia vreo asezare, eram foarte trist ca sansele mele sa termin in timp scad. Cam pe atunci, observ un alt lucru interesant: cronometrul meu se oprise la 19:59:59:9. Tare haios! Emilian, asa in ritm de melc, nu se oprise, iar ceasul lui Emilian, da 🙂 Nu era setat pentru a cronometra mai mult de 20 de ore :-), asa ca am facut si o poza a doua zi cu imaginea asta memorabila.
Pe la 7:20 vedem pe celalalt varf locul de control si alimentare. Ajungem la 7:40. Cei de acolo au strans toate alimentele si se pregateau de plecare. Imi spun ca am trei variante: fie urc cu ei in masina, fie continui si incerc sa ma incadrez in timp, fie alerg si termin peste limita celor 24 de ore. Mai erau 10 km, urcare 200 m, coborare 700 m. La felul in care aratam, ei ar fi votat in ordine varianta intai sau trei. Doi era exclusa. Distanta era posibil de parcurs in timp, mai ramasesera 2 h si 35 m, insa aveai nevoie de ceva energie.
Aici am avut parte de ‘sprintul de final’: le-am spus ca eu plec. Si dus am fost. Am reinceput sa alerg. Doar unul din cei trei a venit cu mine, ceilalti doi urcand in masina. Am avut o energie fantastica, am alergat majoritatea timpului, primii cinci km intr-o ora, moment in care mi-am dat seama ca voi termina in timp. Ultimii cinci km majoritar in coborare, timp ramas – o ora si jumatate. Deja glumeam cu omul de langa mine, povesteam diverse curse, imi spunea ca a participat de doua ori la Ultra Trail de Mont Blanc, ce frumos e acolo! La iesirea din parcul natural, ne astepta un alt organizator in masina, stia de la cel de langa mine ca mai vine un ‘chico Rumeno’. Mi-a spus ca mai sunt doi km, mai am 50 minute, m-a felicitat, mi-a spus ca sunt deja finisher.
Despre motorul motivational
Am intrat in oras, cel pe care il parasisem in dimineata anterioara. Locul de la finish a fost aproape. Acolo ma asteptau cu muzica si confeti. Timp final – 23:33h.
Ma uit la clasament: castigatorul – sub 11 ore. Uau! Cat ar fi facut pe vreme buna? La final vad doar 173 de finisheri. Se inscrisesera 319!!! Unde sunt diferenta, il intreb pe Marc, cel care tocmai mi-a inapoiat rucsacul cu lucrurile? Mi-a spus ca, din cauza vremii, a fost cea mai mare rata de abandonuri din istoria competitiei. Aproape jumatate din cei care au luat startul fie s-au oprit din diverse motive (oboseala, accidentari, orientare gresita) fie au fost descalificati de arbitri (au gresit calea si au dorit sa scurteze). De fapt, intr-o ierarhie a participantilor, eram la jumatate!!!
A fost momentul meu de maturitate ca alergator montan, am atins pentru prima data limita o aparent imposibila: borna celor 100 km montani. Cand ma gandesc ca doar in urma cu doi ani alergasem primul meu maraton plat! Inca o dovada ca in viata, daca alegi sa planifici si sa executi totul pas dupa pas, fara sa arzi etape, totul e posibil.
La inceput de an, imi lipisem pe usa biroului poza cu un montaniard care urca spre varfuri, prin ceata, cu un rucsac mare. Mesajul este – viata incepe cand iesi din starea de confort: starea asta care ma fascineaza, care iti da prilejul si privilegiul unor rezultate aparent imposibile, unor actiuni aparent supraomenesti. Uitandu-ma retroctiv la toate primele patru luni din 2013, acest mesaj este omniprezent in fiecare moment in viata mea.
Momentele in care alergam sa prind cina de la ora 11 sau sprintul de final mi-au aratat ca atunci cand credem ca am epuizat rezervele de energie, atunci cand avem impresia ca suntem epuizati, mai avem rezerve generoase, insa trebuie sa scoatem la iveala acel ceva, motivatia care sa ne activeze. Se intampla mereu in viata, nu doar in sport. Trebuie doar sa ne gasim motorul motivational care sa ne impinga mai departe.
Gandurile asociate confortului, generate de iesirea din acesta stare, care spun mereu: ‘hei, nu fi fraier, opreste-te, revino in confort!’ pot fi indepartate prin dialog cu propriul eu interior, cu ganduri pozitive, cu exemple de succes, cu multa credinta.
Corpul omenesc are o capacitate incredibila de adaptare, exemplul cel mai bun fiind starea de somnolenta din timpul alergarii, pe ploaie, cu picioarele arzand de durere. Aceasta capacitate se transmite si spiritului, cu concluzia fireasca de a nu ne teme de schimbari.
Suntem capabili de multe! Avem toate resursele: fizice, mentale, spirituale sa atingem cote foarte inalte, aparent intangibile! Depinde doar de noi.
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=fvoPK6XGtVA]
