Drumul spre Paris. Jurnal (VI): Am primit avizul medical!
de Toni Dumitru
Am intrat în linie dreaptă spre Paris- duminică, 12 aprilie, în prima zi de Paște, alerg maratonul! Cum zboară timpul! Anul trecut, în vară, când aflam că mă voi număra printre cei 50.000 de oameni care vor lua startul la ediția din 2015 credeam că am timp berechet ca să mă pregătesc pentru primul meu maraton “afară”. Dar viața e plină de neprevăzut: între timp, datele planului meu s-au schimbat, pe alocuri dramatic.
Recapitulez puțin: după vestea cea mare, am plătit taxa de participare. 107 euro cu opțiunea SMS inclusă, prin care timpii mei vor fi transmiși către două numere de telefon când ajung la anumite puncte pe traseu, plus personalizarea medaliei cu timpul obținuit. Atunci eram atât de entuziasmat încât eram sigur că merită să am un Personal Best trecut pe medalie! Între timp, după evenimentele din sezonul de iarnă, m-am mai calmat 🙂
Apoi a apărut oportunitatea neașteptată de a participa la maratonul de la Berlin și am bifat astfel prima mea cursă în străinătate, unde am avut și privilegiul de a cunoaște o supertrupă de alergători meseriași – Sergiu Mititelu, Ioan Moisă, Didina Manole, Baptiste Hertz. După numai o săptămână, am trecut finișul și la București. Eu, cu numai două maratoane în spate, am alergat în șapte zile cât făcusem până atunci – și asta în condițiile în care aproape toată vara am făcut “de gardă” cu meciurile de la Mondialul brazilian și am luat antibiotic pe post de vitamine după ce m-a mușcat o căpușă. A fost o toamnă peste așteptări. Aveam să văd însă și reversul medaliei.
Eram optimist: mă pregăteam bine și la fiecare cursă scoteam cel mai bun timp personal, așa că am început încrezător pregătirea pentru Paris. Dar siguranța mea – și nu doar a mea – a început să se clatine în zilele negre ale atacurilor de la Charlie Hebdo. Au fost zile în care mă întrebam dacă mai are rost să alerg la Paris. Mi-am făcut tot felul de gânduri și încă îmi mai fac, dar răspunsul e întotdeauna același: ceva îmi spune că trebuie să alerg acolo. Orice ar fi.
După iureșul de la Paris, răvășit de o furtună financiară iscată de francul elvețian, încercam să mă refugiez în plăcerea alergării, dar n-am avut noroc: la mijlocul lui ianuarie mi-a cedat piciorul. Teoria prietenului și “profului” meu de alergare, Emi Isailă, bazată pe un studiu, este că m-am accidentat pe fondul stresului. E posibil – îmi amintesc că alergam cu furie, simțeam nevoia de a-mi stoarce corpul de grijile apăsătoare.
După șapte săptămâni de repaus, de tentative eșuate de a alerga din nou, după două vizite la medici și tratamente, am reușit să scap “la mustață” de durerea de la mușchiul femural drept. Am reluat pregătirea, picioarele au preluat bine efortul, iar acum mă simt în stare de orice. Analizele mi-au ieșit perfect, am primit fără probleme avizul medical și, chiar dacă am emoții pentru că nu am avut o pregătire “ca la carte”, sunt optimist. Duminică, de Florii, am făcut ultima alergare mai lungă, 16 kilometri, într-o oră și 27 de minute, în care n-am avut un tonus grozav, dar m-am adunat și mi-am făcut treaba.
Sunt OK, dar un amestec de încredere și de neliniște nu-mi dă pace. E primul maraton pentru care nu mă simt pregătit 100%, așa că mă tot întreb cum voi alerga. Cum să abordez cursa asta? Ce plan să-mi fac? Ce timp să-mi propun? Probabil că nu voi avea un răspuns clar până la ora startului. După patru maratoane cu tot atâtea PB-uri, am lăsat vanitatea deoparte și mi-am creionat un obiectiv decent – 4 ore. Orice vine sub timpul ăsta e bine primit. Țelul suprem rămâne să ajung cu bine la finiș. În fond, cu trei săptămâni în urmă eram aproape sigur că mă îndrept spre primul meu DNF. Sunt bucuros că pot alerga și că am privilegiul să fac asta la unul dintre cele mai frumoase maratoane din lume. Iar după primul pas făcut acolo, orice e posibil.
vă prezint noul meu număr de înmatriculare 🙂
Drumul spre Paris. Jurnal (V): Cei mai grei şi mai frumoşi 42 de kilometri
de Toni Dumitru
Abia aştept să alerg la Paris! Dincolo de îndoieli, de emoţii, de angoasa apăsătoare din ultimele două luni în care nu am putut să mă pregătesc așa cum mi-aș fi dorit, pe măsură ce se apropie 12 aprilie simt cum cresc în mine nerăbdarea şi entuziasmul. Mi-e dor de adrenalina competiţiei, de atmosfera unui maraton important, de plăcerea de a alerga împreună cu zeci de mii de oameni, mi-e dor de forţa pe care mi-o transmit oamenii de pe margine care ne încurajează. Mă simt norocos că pot face asta: mi-am revenit miraculos după accidentarea la genunchi iar acum încerc să mă pun cât de cât la punct pentru ziua cea mare.
Dacă închid ochii pot să văd deja ce voi face acolo: voi alerga şi mă voi bucura de fiecare pas şi de fiecare clipă. Dar când îi deschid, văd ce trebuie să fac acum. Şi, de ce să mint, îmi place ce văd – în sfârşit, mă antrenez la 100% din capacitate. Săptămâna trecută am mărit volumul şi ritmul, iar rezultatele au venit imediat. Mă simt în formă, alerg cu încredere şi am un moral mai bun. Corpul meu s-a readaptat rapid la efort şi preia din mers – de fapt, din alergare! – fiecare nivel nou de efort. Tot ce trebuie să fac e să am grijă să nu forţez şi să nu mă accidentez. Nu pot îngrăşa porcul în ajun, aşa că acum, pe ultima sută de metri, caut să pun accentul pe recăpătarea măcar parţială a rezistenţei şi pe revenirea la distanţe lungi. Nu mai am timp să strecor o alergare de 32 de kilometri, care m-ar fi ajutat mult fizic şi mental, aşa că a doua jumătate a maratonului o voi face mai mult din amintirile adunate în celelalte curse.
Săptămâna trecută m-am ocupat de prima parte a maratonului. Semnele sunt bune. Pe scurt, jurnalul de antrenament arată cam aşa:
– Vineri, 27 martie, prima alergare fără grija piciorului. Am alergat 5 kilometri în parc, după ploaie. Am terminat în 26’33” şi m-am simţit excelent, corpul a susţinut fără probleme efortul.
– Duminică, 29 martie, am făcut 21 de kilometri pe un ritm lejer, fără stres. Am părăsit oraşul şi am apucat-o pe şoseaua care duce spre o comună din apropiere. Obiectivul meu a fost să parcurg distanţa de semi, să mă reobişnuiesc cu durata mai lungă de alergare şi să mă întorc cu bine. Am scos un timp mediocru pentru standardele cu care eram obişnuit, 2 ore şi 21 de minute, dar marele câştig este că la sfârşit aveam senzaţia că aş fi putut să mai alerg câţiva kilometri. Bine, cu acest timp ar fi fost culmea să mă simt extenuat, dar nici nu pot spune că abia mă încălzisem. M-am simţit obosit şi e clar că mai am mult de lucru. Mă bucur însă că am alergat 21 de kilometri fără ca picioarele să se revolte, iar semnele sunt încurajatoare.
– Marţi, 31 martie. Începe acţiunea serioasă: 10 kilometri în 48 de minute şi 59 de secunde. Practic 49 de minute, sub 5 minute pe kilometru. A fost un ritm cu care nu m-am mai întâlnit de mult şi mi-a prins bine. Am alergat pe digul de pe marginea Ialomiţei, pe pământ şi iarbă, iar “trenul de rulare” s-a comportat perfect. Am parcurs distanţa fără să gâfâi şi am încheiat cu un sprint nemilos pe ultimii 30 de metri.
– Joi, 2 aprilie. Din nou 10 kilometri, tot pe dig, si un timp mai bun: 48 de minute şi 6 secunde. O alergare zdravănă, în care m-am simţit grozav şi care îmi dă încredere. Duminică, cu o săptămână înainte de startul de la Paris, voi face din nou 21 de kilometri, ultimul test serios înainte de a trage “frâna” pentru săptămâna de pre-maraton.
După două săptămâni în care am fost nevoit să improvizez, pot spune că sunt uimit de capacitatea organismului de a se adapta şi de a evolua. Şi da, muşchii nu uită aşa uşor efortul, aşa cum scriam tot pe Adrenallina într-un alt articol. Rămâne de văzut dacă analizele medicale vor confirma ceea ce am simţit eu în aceste alergări. Doctorul de familie va interpreta rezultatele, apoi, dacă totul e în regulă, îmi va da avizul medical. E un pas important, pentru că fără ştampila şi semnătura sa nu pot ridica numărul de concurs.
Lucrurile au intrat târziu pe făgaşul normal, dar eu sunt optimist. Dincolo de pregătirea incompletă, cât timp pot să alerg, orice e posibil. Ştiu că va fi greu şi sunt pregătit să îndur. Dar sunt pregătit şi să mă bucur. Urmează probabil cei mai complicaţi 42 de kilometri din viaţa mea. Şi probabil cei mai frumoşi.
Esti pregătit să supravieţuieşti în sălbăticie? (P)
de Silviu Martin
Ai ceea ce trebuie să-ţi conduci echipa într-o situaţie extremă?
Anul acesta de 1 mai ai şansa să descoperi cum te descurci într-un mediu total necunoscut şi sălbatic din Munţii Apuseni, să înveţi competenţe de supravieţuire şi de leadership şi să le şi pui în practică în cadrul unei simulări de echipă.
sursa foto- Martin Adventures
Prin Survival & Leadership Adventure Camp, 30 aprilie – 3 mai, Munţii Apuseni vei dobândi şi exersa competenţe din trei zone diferite: Supravieţuire, Outdoor şi Leaderhsip.
De ce e tare să participi la această tabără?
- Inveţi tehnici practice de supravieţuire. La final vei şti cum să îţi procuri hrană şi apă, cum să aprinzi focul, cum să îţi construieşti un adăpost, care sunt nodurile importante în supravieţuire, vei exersa tehnica de căţarare pe stâncă şi altele
- Leadershipul înseamnă acţiune, iar în această tabără sunt nenumărate oportunităţi pentru a exersa competenţele specific, cu oameni şi situaţii reale.
- Leadershipul nu ţine de titulaturi. Vei învăţa să conduci, să influenţezi şi să iei decizii, indiferent de rolul şi poziţia ta în echipă.
- În natură nu există scurtături sau locuri în care să te poţi ascunde de cum eşti tu de fapt. Până la urmă, toate aceste caracteristici ies la suprafaţă, atât aspectele pozitive cât şi cele care pot fi îmbunătăţite. Poate fi un proces dureros, dar echipa de suport va fi alături pentru crearea unei experienţe puternice şi pozitive.
- Situatiile imprevizibile sunt ceva obişnuit, lucrurile rareori funcţionează conform planului. În tabără vei învăţa să te adaptezi şi să iei decizii bune.
Afla mai multe detalii despre program şi despre cum te poţi înscrie pe www.martinadventures.ro/survival-adventure-camp.html sau trimite un email pe adresa silviu@martinadventures.ro
EXCLUSIV. Chrissie Wellington, multiplă campioană mondială Ironman: “Toată puterea fizică din lume nu te ajută dacă mintea şi inima ta nu sunt pregătite” (I)
Roxana Lupu
Supranumită unul dintre cele mai mari şocuri din istoria sportului, Chrissie Wellington este câştigătoare a 4 campionate mondiale ale competiţiei de triatlon extrem Ironman, în 2007, 2008, 2009 şi 2011. Prima ei victorie a lăsat paf o lume întreagă – nimeni nu se aştepta ca o necunoscută de 30 de ani din Norfolk, Marea Britanie, să cucerească titlul de cea mai bună triatlonistă Ironman din lume. La acel moment, Chrissie intrase în circuitul sportiv profesionist de doar câteva luni – este singurul sportiv din istoria triatlonului, femeie sau bărbat, încoronat campion mondial într-o perioadă atât de scurtă de la intrarea în circuitul profesional.
credit foto http://www.chrissiewellington.org/
Toate victoriile ei sunt răsunătoare, fără excepţie: nu doar că a câştigat, dar a făcut-o astfel încât şi-a zdrobit concurenţa: a setat nenumărate recorduri mondiale, de la cel mai rapid timp oficial pentru o femeie într-o cursă Ironman la recordul de traseu la Kona, la cele mai multe curse Ironman finalizate într-un timp de sub 9 ore.
Eu am cunoscut-o pe Chrissie Wellington citindu-i autobiografia – O viaţă fără limite şi asta m-a inspirat să fac şi eu o cursă de triathlon Ironman, care constă în 3 probe consecutive: înot pe o distanţă de 3,86 km, ciclism pe o distanţă de 180 km şi un maraton de 42 km.
Dar poate că nu doar despre Ironman sau triatlon este vorba în povestea aceasta ci şi despre cum odată ce decizi că vei da totul pentru ceva, ceea ce ţi se întâmplă după îţi depăşeşte cele mai nebuneşti vise.
Chrissie vorbeşte în exclusivitate pentru România cu Adrenallina şi ne spune povestea ei incredibilă, despre cât de importantă este puterea mentală în sport, despre antrenorii ei şi cum au ajutat-o să crească, despre cum a făcut faţă retragerii din triathlon, despre ce face acum ca să ajute cât mai mulţi oameni să descopere beneficiile sportului.
S-o ascultăm 🙂 :
Dragă Chrissie, mai întâi vreau să te felicit pentru ceea ce eşti şi pentru ceea ce ai realizat în sport, în triatlon – povestea ta este cea care m-a făcut să finalizez o cursă pe distanţă tip Ironman! Aşa că îţi mulţumesc pentru exemplul tău inspiraţional. Sunt curioasă – ce sau poate cine a fost sursa ta de inspiraţie în cariera sportivă?
Mulţumesc foarte mult pentru cuvintele frumoase. M-au făcut să zâmbesc! Primesc acest compliment cu smerenie şi sunt fericită că te-am ajutat să îţi atingi acest obiectiv!
Cât despre inspiraţiile mele: părinţii şi prietenii mei apropiaţi, în primul şi în primul rând, căci ei sunt cei care au fost lângă mine la fiecare pas din drumul meu. Am cel mai mare respect pentru toţi competitorii mei care concurează curat, cinstit şi din greu ca să devină varianta lor cea mai bună. Ei m-au împins cu fiecare pas, aşa că victoriile mele sunt, în parte, şi ale lor.
De asemenea, îi admir cu adevărat pe triatloniştii amatori, pe cei ca Rick and Dick Hoyt, Scott Rigsby şi Jon Blais, care au înfruntat adversitatea şi disconfortul cu putere, curaj şi determinare. Jon, de exemplu. A fost diagnosticat cu boala incurabilă ALS, o adevărată condamnare la moarte. În ciuda doctorilor care i-au spus că nu îşi va putea împlini niciodată visul, Jon i-a contrazis şi, în 2005 a concurat la Campionatele Mondiale de la Kona; rostogolindu-se peste linia de finish.
Jon a murit în 2007, şi sunt onorată să îi patronez Fundaţia de caritate pentru boala ALS (Blazeman Foundation for ALS) şi, împreună cu mulţi alţi atleţi, atragem atenţia asupra acestei maladii şi susţinem această cauză, inclusiv prin rostogolirea peste linia de finish a curselor noastre, în memoria lui.
credit foto chrissiewellington.org
Poţi să ne spui, te rog, mai multe despre importanţa puterii mentale în atingerea unui ideal, a unui ţel?
Toată puterea fizică din lume n-o să te poată ajuta dacă mintea ta nu este pregătită. Este parte din antrenament – acea parte pe care oamenii n-o înregistrează în jurnalele lor de antrenament; acea parte pe care niciun monitor sau gadget nu o poate influenţa sau înregistra;
Deci da, triatlonul şi sportul în general este în aceeaşi măsură despre putere mentală cât este despre putere fizică; şi succesul în sport rezidă, în parte, în forţa psihică necesară de a ne depăşi fricile, durerea şi discomfortul. Dacă ne lăsăm mintea să cadă, inima noastră va cădea şi ea. Cred că dacă poţi să îţi ţii mintea calmă, concentrată şi determinată atunci corpul tău este capabil de mari izbânde.
În timp ce unii dintre noi s-au născut cu o putere mentală imensă e bine de ştiut că această forţa a psihicului se poate învăţa şi dezvolta şi sunt strategii prin care îţi poţi antrena psihicul. Trebuie doar să investeşti timp şi energie pentru asta, astfel încât să nu devină un factor limitativ al performanţei tale.
Eu a trebuit să îmi antrenez mintea la fel de mult pe cât a trebuit să îmi antrenez corpul şi antrenorii mei, Brett Sutton şi Dave Scott amândoi au pus accent pe asta şi m-au ajutat să îmi dezvolt un psihic care să fie la fel de puternic precum trupul.
credit foto www.chrissiewellington.org/
Neînvinsă în peste 13 curse şi cu 4 titluri mondiale la purtăror ai decis să te retragi din circuitul sportiv profesionist chiar la apogeul carierei tale. Cum ai manageriat această decizie în ultimii ani din viaţa ta?
Mi-am dedicat 5 ani din viaţă pentru a fi cel mai bun atlet care pot fi. Fără scurtături, făcând absolut tot ceea ce este posibil.
Am preferat să am 5 ani de excelenţă decât 10 ani de mediocritate. Şi am iubit fiecare minut din perioada asta. Mă simt incredibil de norocoasă şi recunoscătoare pentru că am găsit un sport pe care îl iubesc; pentru că am avut şansa de a face din pasiunea asta o carieră; pentru că am sfidat continuu ceea ce ce părea imposibil; pentru că mi-am făcut atâţia prieteni extraordinari; pentru că am călătorit în toată lumea şi bineînţeles pentru că am dezvoltat o platformă pe care pot construi.
Dar antrenamentele şi cursele nu puteau fi la nesfârşit axa în jurul căreia să se învârtă viaţa mea. Nu au fost niciodată începutul şi sfârşitul pentru mine. Nu m-au definit niciodată. A fost întotdeauna o doar o ramură a unui copac care sper că este atât de mare, bogat şi variat pe cât pot eu să îl fac să fie.
Nu am o problemă în a recunoaşte, primul an al retragerii mele nu a fost în întregime uşor din punct de vedere psihologic. Cel mai mult mi-e dor de fiorul competiţiei. Nimic nu se compară cu bucuria şi plăcerea pe care le iei dintr-o cursă şi, bineînţeles, din faptul că treci linia de finish pe locul întâi. Este o senzaţie care nu poate fi repetată niciodată în viaţă. Da, de asta îmi este cel mai dor din viaţa de atlet profesionist.
După retragere am descoperit că e foarte dificil să nu mă antrenez 4-6 ore pe zi. Mi-a fost greu de asemenea să fac faţă unei lipse de structură în programul meu şi să nu am un obiectiv sportiv bine definit. Mi-a fost dor de endorfinele care vin din antrenamente şi curse.
Mi-a lipsit sentimentul că sunt “în control”. Mi-au lipsit momentele acelea, când aveam totul trasat şi mi-a venit incredibil de greu şi deconcertant să răspund “nu ştiu” confruntată cu întrebarea inevitabilă „dacă nu ironman, atunci ce?”; această stare de flux, această nesiguranţă au fost greu de gestionat de partea din mine obsedată de control şi regim alimentar.
“Viaţa ironman” – urmărirea continuă a unui ţel, focusul, disciplina, structura – au făcut apel la prea multe aspecte ale personalităţii mele astfel că mi-a fost extrem de greu să mă extrag din ea. TOCMAI DE ACEEA trebuia s-o fac. Provocarea a fost să fac faţă acestor emoţii. Să învăţ să fiu “normală” din nou, să trec peste o viaţă full time sport: să mă provoc să nu fie nevoie să fiu mereu în control.
Ştiu din discuţiile cu alţi atleţi, în special cu cei care s-au retras – că nu sunt singura cu aceste sentimente şi că ar trebui să fie mai mult suport pentru sportivii în tranziţie din circuitul profesional sportiv către o altă carieră pe care o aleg.
Dar doar pentru că mi-e dor de competitie nu înseamnă că ar trebui să mă întorc şi să redevin atlet profesionist. Viaţa este despre noi provocări şi nu mi-a plăcut niciodată să fac acelaşi lucru pentru prea mult timp!
Brett Suton a fost primul tău antrenor şi poate că şi cel mai important, pentru că a văzut cumva potenţialul tău ca atlet campion mondial. Cum te-a ajutat la acel moment de început să depăşeşti problemele cu care te confruntai, de exemplu obsesia pentru antrenamente?
Antrenamentul este despre a învăţa să fii puternic mental şi de asemenea despre a învăţa să te recuperezi, odihneşti şi nu despre a analiza totul! Brett m-a învăţat toate aceste lucruri şi a valorificat talentul meu fizic astfel încât să devin un campion mondial. Dar Dave Scott a fost cel care m-a perfecţionat ca atlet şi m-a făcut mai puternică şi mai rapidă şi m-a ajutat să îmi ating cu adevărat potenţialul. Dave este un antrenor fantastic şi de asemenea un prieten drag.
Ai văzut întotdeauna în ironman şi în competiţiile de triatlon mai departe decât podium şi medalii şi ai dezvoltat câteva proiecte ce implică femeile şi sportul, ne poţi spune mai multe despre asta?
Sportul este şi va fi mereu o parte imensă din mine: de la vremurile când eram copil şi alergam pe terenul de joacă al şcolii, la implicarea mea în echipa de înot a Universităţii Birmingham, la alergarea Maratonului de la Londra, la traversarea pe bicicletă a munţilor Himalaya şi până mai târziu la aventurile mele ca triatlonist şi apoi Campion Mondial Ironman. Mi-am sfidat şi depăşit propriile aşteptări şi am realizat că suntem capabili de mult mai mult decât credem.
http://www.chrissiewellington.org/
Poate că m-am retras din sportul profesionist în 2012 dar mereu voi avea legătură cu sportul într-un fel sau altul. Acum vreau să utilizez platforma pe care am construit-o ca să determin schimbare şi să fac oamenii să înţeleagă puterea sportului: inclusiv prin munca mea ca Director de cursă pentru parkrun, unde fac lobby şi advocacy pentru a sparge barierele participărilor la activităţile fizice, sau prin eforturile mele de a face rost de o cursă pentru femei la Turul Franţei sau prin călătoriile mele în Rwanda, pentru a vedea ce se face acolo pentru a utiliza ciclismul ca formă de dezvoltare în zonă.
Lucrez de asemenea în continuare cu Brooks Running dar şi cu noul meu sponsor FitBit. Sunt parteneri grozavi!
Da, pentru mine sportul este mult mai mult decât un drum către medalii de aur. Sportul inspiră, educă şi dă putere şi mereu voi dori să joc un rol ca să ajut să aduc sportul şi activitatea fizică în viaţa oamenilor, indiferent cine sunt ei.
La ce lucrezi acum?
În ceea ce priveşte jobul meu full time, îmi revine onoarea de a dezvolta junior parkrun, prin rolul meu de Director de Cursă. Am experienţă în Dezvoltare Internaţională, pentru că am lucrat în domeniu, şi sunt pasionată de această misiune, de a maximiza oportunităţile prin care putem dezvolta activităţile fizice, în special în rândul femeilor, al fetelor şi al copiilor.
Pentru cine nu ştie, Parkrun este o organizaţie non profit care organizează două tipuri de curse de alergare: 5 kilometri parkruns (alergări parc) şi 2 km junior parkruns. Cursa de 5 kilometri are loc săptămânal, într-o zi de sâmbătă, la ora 9 dimineaţa, în spaţii deschise precum parcuri, terenuri de sport, terenuri de joacă şi altele. Evenimentele de tip parkrun nu sunt considerate competiţii, sunt alergări cronometrate, cu accent pe individ şi mai puţin pe concurenţa între participanţi. Fiecare participant are un cod unic de înregistrare (te înscrii online înainte de prima participare/alergare) care este scanat împreună cu timpul final al participantului, care primeşte rezultatul prin sms sau prin email, în aceeaşi zi; evenimentele de tip parkrun sunt simplu de organizat şi sunt manageriate de o echipă locală de voluntari.
Este atât de incitant şi îmbucurător pentru mine să fiu parte a acestei organizaţii, căci este muncă de făcut. După mine, parkrun dărâmă o groază de bariere de participare – înscrierea este gratuită, sunt evenimente deschise oricui, indiferent de abilităţi, vârstă sau background – şi sunt ideale pentru oamenii care nu au mai alergat niciodată în viaţa lor. Nu ai nevoie de un echipament special şi nici măcar vreun talent sau abilitate de a alerga, poţi să şi mergi dacă vrei!
Sunt prietenoase şi primitoare, nu sunt curse, aşa că nu au acel factor de intimidare de care poţi avea parte într-o cursă. Nu trebuie să te înscrii în fiecare săptămână sau să anunţi pe cineva că mergi. Dacă nu vrei să alergi poţi face voluntariat. Este un spirit de comunitate minunat şi un simţ al camaraderiei pe care pur şi simplu nu îl poţi lua din altă parte.
Chiar cred că e fantastic acest concept şi e grozav să încurajezi participarea copiilor prin evenimente de de acest tip, să întreprinzi ceva care face diferenţa pentru ei, pe termen lung, în viaţa lor şi a familiilor lor.
De ce e nevoie ca să fii un atlet ironman? Este atât de diferit de atletul triatlonist clasic?
Şi ironman şi triatlonul clasic sunt evenimente de anduranţă, însă la ironman trebuie să înduri discomfortul un pic mai mult timp! Ambele cer disciplină, angajament, putere mentală şi cel mai important, pasiune!
credit foto-brooksrunning.de
Cum vezi scena ironman a femeilor la acest moment, aşa cum s-a dezvoltat în ultimii ani, ai putea numi câteva atlete promiţătoare sau poate sportive ironman care fac deja istorie?
Categoria feminin este incredibil de puternică, dar doar urmăm ceea ce Paula (n.r Paula Newby-Fraser), Natasha (n.r. Natasha Badmann), Michellie (n.r. Michellie Jones) şi alte legende au început prin realizările lor.
Dar da, există talent incredibil acum – Mirinda Carefrae, Caroline Steffan, Daniella Ryf, Jodie Swallow, Leanda Cave, Rachel Joyce şi multe multe altele, în special atleţi ITU (n.r. International Triathlon Union) care încep să intre în competiţii ironman.
Sigur, cred de asemenea că şi recordurile mele pot fi şi vor fi sparte de către atleţii de acum sau de cei care vor veni: aceasta este natura şi frumuseţea sportului. Ne inspirăm unii pe alţii pentru a realiza lucruri măreţe! Viitorul triatlonului este unul strălucit!
revenim cu partea a doua a interviului 🙂
English
EXCLUSIVE. Chrissie Wellington, multiple Ironman world champion: “All physical power in the world won’t help you if your mind and heart are not ready”
Named one of the biggest shocks in sports history, Chrissie Wellington is the winner of 4 Ironman World Championships, in 2007, 2008, 2009 and 2011. Her first victory has amazed the whole world – no one thought is possible that the best ironman thriathlete in the world is an unkown british athlete from Norfolk. At that time, Chrissie was in the professional sports circuit for only a few months – she is actually the only athlete in the history of triathlon, male or female, crowned world champion so shortly after entering the professional sports circuit.
All her winnings are spectacular: not only did she win, but she shattered her competition: she set various world records, like the fastest official time for a woman in an Ironman race, track record in Kona Championships, the only triathlete finishing so many Ironman races with a time of sub 9 hours.
I met Chrissie Wellington reading her autobiography, A life without limits, and she inspired me to finish an Ironman race, consisting in 3, 86 km swimming, 180 km biking and 42 km running.
This story isn’t just about triathlon it is also about how your wildest dreams are surpassed once you decide to give everything for something you wish for.
Chrissie is talking exclusively for Romania with Adrenallina, telling us her incredible story, about the importance of mental power in sports, about her coaches who made her a complete athlete, about how hard it was for her to retire from professional ironman distance racing and about her efforts to make as many people as possible to give sport a chance in their lives.
Dear Chrissie Wellington, first I want to thank you for being who you are and what you have achieved in the world of triathlon – your story is what pushed me through an Ironman race! So thank you for your example. I am curious: what/who was your source of inspiration in your sports career?
Thank you very very much for your kind words. They have made me smile! It is very humbling to be considerered an inspiration, but i am so happy that I have helped you achieve your goals!
As for my own inspirations: my parents and close friends first and foremost as they have been behind me every step of the way. I have the utmost respect for all my competitors who fight a clean, fair and hard fight to be the best they can be. They push me every step of the way, and so my victories are, in part, also theirs.
I also really admire amateur triathletes like Rick and Dick Hoyt, Scott Rigsby and Jon Blais that have faced adversity and discomfort with strength, courage and determination. Take Jon for example. He contracted the death sentence that is ALS , for which there is no cure. Despite doctors telling him he would never achieve his dream, in 2005 Jon fulfilled his wish to compete at the World Championships in Kona; log rolling himself across the finish line. Jon died in 2007, I am honoured to be a patron of his charity – the Blazeman Foundation for ALS and I, and many other athletes, raise awareness and support for his cause, including by rolling across finish lines in his memory.
Can you please explain about the importance of mental strength in helping you achieve your goals?All the physical strength in the world won’t help you if your mind is not prepared. This is part of training – the part that people don’t put in their log books; the part that all the monitors and gadgets in the world can’t influence or record. So yes, triathlon and sport generally is as much about mental strength as it is physical strength; and sporting success rests, in part, about having the mental fortitude necessary to overcome our fears, hurt, and discomfort. If we let our head drop, our heart drops with it. I believe that if you can keep your head calm, focused and determined then your body can be capable of amazing feats.
Whilst some of us are born with huge mental strength, it can also be learned and developed and that there are strategies one can use to ‘train the brain’. You just need to put the time and energy into doing so, so that it doesn’t become a limiting factor. I had to train my mind as much as I had to train my body, and my coaches (Brett Sutton and Dave Scott) both recognised that and helped me develop a mind that was as powerful as my body.
Unbeaten over 13 races and with four world titles, you have decided to retire from professional sports circuit at the very peak of your career. How did you manage this decision in the last years?
I devoted 5 years to being the best athlete I can be. No short cuts, no stone left unturned. I would rather have 5 years of excellence, than 10 years of mediocrity. And I loved every minute. I feel incredibly fortunate and grateful to have found a sport that I love; to have had the chance to actually make that passion my career; to have continually defied what I thought was possible; to have made so many great friends; to have travelled the world, and of course to have developed a platform on which I can now build. But training and racing couldn’t always be the axis around which my life revolved. Never the be all and end all of my life. Never defining me. It was always just one branch on a tree that I hope is as big, rich and varied as I can possibly make it.
I don’t mind admitting, the first year of retirement hasn’t always been psychologically easy. The thing I miss most is the thrill of competition. Nothing compares to the joy and pleasure that you get from a race, and of course from crossing the finish line in first place. It is a sensation that can never be repeated. Yes, that is the aspect of being a pro that I miss the most.
After retirement I found it very hard to not train 4-6 hours a day. I also found it difficult to cope with the lack of structure, and not having a definite ‘sporting’ goal. I missed the endorphins that come from training and racing. I missed feeling of being in ‘control’. I missed having everything mapped out and found it incredibly difficult and disconcerting to answer ‘I don’t know’ when faced with the inevitable question ‘If not ironman, what?’ – that state of flux, that uncertainty, was difficult for the controlling, regimen obsessed part of me to deal with.
The ‘ironman life’ – the single pursuit of a goal, the focus, the discipline, the structure – appealed to many aspects of my personality and to remove myself from that has been really hard. This is PRECISELY why I needed to do it. The challenge was to deal with those emotions. To learn to be ‘normal’ again, with get over the withdrawal from full time sport: to challenge myself not to always have to be in control. I know from speaking to other athletes – especially those who have retired – that I am not alone in having these feelings, and that there should be more support for helping athletes transition out of professional sport and into another career of their choosing.
But just because I miss the competition doesn’t mean that I should go back to being a professional. Life is about new challenges, and I never like doing the same thing for too long!
Brett Sutton was your first coach and maybe the most important, as he somehow saw your potential as a world champion athlete. How did he help you overcome the issues you were facing at that time, like beeing overobsessed with training?
Training is about learning to be mentally strong and also about learning to rest and nbot to overanalyse everything! Brett taught me both of these things, and harnessed my physcial talent so that I was capable of becoming world champion. But it was Dave Scott that honed me as an athlete, and made me stronger and faster and enabled me to truly fulfill my potential. Dave is a fantastic coach and also a good friend.
You have always seen further in ironman and triathlon competitions than just podiums and medals, you have developed some projects involving woman and sports, can you tell us more about that?
Sport has and will always be a hugely important part of my life: from a child running around the school playing field, to my involvement in the University of Birmingham Swimming Team, to running the London Marathon, cycling across the Himalayas, and later to my escapades as a triathlete and becoming World Ironman Champion. Through academia and though sport I achieved more than I ever thought possible. I defied my own expectations, and realised that we are capable of so much more than we think we are.
I may have retired from professional sport in 2012, but I will always take part in sport in some capacity. I now want to use my platform to drive change and enable people to realise the power of sport: including through my work as Head of Participation for parkrun (www.parkrun.org.uk), lobbying and advocacy activities to break down barriers to participation in physical activity, working to get a women’s race at the Tour de France and going to Rwanda to see what they are doing to use cycling as a means of development there. I am also still working closely with Brooks Running, and also with my new sponsor FitBit. They are great partners to have!
To me, sport is so much more than simply being a path to gold medals. It inspires, educates and empowers and I will always want to play a part in helping to bring sport and physical activity into the lives of everyone no matter who they are.
What are you working on now?
Regarding my full-time job, I have the wonderful honour of developing ‘junior parkrun’, as part of my role as parkrun’s Head of Participation. Having previously worked in International Development I’m passionate about maximising opportunities to increase physical activity, especially amongst women, girls and children.
For those that don’t know, parkrun is a not-for-profit organisation which delivers two types of running events: 5k parkruns and 2k junior parkruns. The 5k runs take place weekly at 9am on a Saturday in areas of open space, such as parks, National Trust properties, sports grounds, recreation fields and more. Not considered races, parkrun events are timed runs with more emphasis on the individual than any competition. Each participant has a unique barcode (you register online before your first run) which is scanned along with a finish token given at the finish line, and finishers get sent their result via text or email later the same day. parkrun events are simple to organise and are managed by a local volunteer team.
It’s so exciting and gratifying for me to be part of the organisation, and its work. In my view, parkrun breaks down loads of barriers to participation – its free to take part in, they are open to absolutely everyone – regardless of ability, age or background – and are ideal for people who have never tried running before. They don’t require any specialist equipment or even an ability to run, you can walk if you want to! They are friendly and welcoming and not a race and so you don’t have the intimidation factor that you might get with a race. You don’t have to sign up every week, or even tell anyone that you are coming. If you don’t want to run you can volunteer. There is a wonderful community spirit, and a sense of camaraderie that you simply don’t get anywhere else. I truly do think its fantastic, and it’s so great to be able to encourage children’s participation through the junior events, to really do something that makes a lasting difference to them, and their family’s, lives.
What does it take to be an Ironman athlete? Is that much more different than beeing a classical triathlete?
Both are endurance events, ironman just means enduring discomfort for a little while longer! Both require deciated, discipline, commitment, mental strength, and most importantly passion!
How do you see the Ironman scene for women right now, as it developed in the last years, can you name some promising athletes or maybe some that are already making history?
The women’s field is incredibly deep and very strong, but we are only following on what Paula, Natasha, Michellie and others started through their earlier achievements. But yes, there is so much incredible talent right now – Mirinda, Caroline Steffan, Daniella Ryf, Jodie Swallow, Leanda Cave, Rachel Joyce and many many more, especially ITU athletes that are starting to do ironman. Of course, I also think my records can, and will be, broken by existing or up and coming athletes: that is the nature and beauty of sport. We all inspire each other to achieve great things! The future is very bright for triathlon!
we will come back with the 2 nd part of the interview, stay tuned! 🙂
Batoane energizante home made – carburant pur pentru sportivi!
Adrian Ber recomandă într-un articol pe Alerg.ro câteva reţete inedite de batonaşe simpatice şi gustoase, preparate în casă, care pot deveni carburantul nostru principal la antrenamente sau curse!
Eu zic să vă luaţi un pix şi un carneţel şi să începeţi deja să devastaţi bucătăria!
So, să ne luăm notiţe:
“Rețeta este foarte simplă. Compoziția: cereale (secară, orz, ovăz, tărâțe de grâu, hrișcă, mei, quinoa, cânepă, amarath), fructe uscate (prune, smochine, stafide, coacăze, afine, caise etc), banane, nuci (migdale, nuci, semințe de bostan, nuci braziliene, caju, fistic), miere, scorțișoară, cacao, pudră de roșcove, suc de mere, lapte (de vacă, de orez, de soia, de cânepă).
Măcinați cerealele, cu o simplă râșniță de cafea, până obțineți o făină. Amestecați cu scorțișoară, cacao, pudră de roșcove. Acestă făină o puteți păstra mult timp la loc uscat și răcoros. Puteți măcina și nucile, dar atunci amestecul respectiv va trebui consumat cât mai repede datorită cantităților ridicate de ulei prezente în nuci.
Adăugați fructe uscate (nu confiate), nuci, miere. Acest amestec, tip musli, îl puteți mânca cu lapte sau iaurt la micul dejun. Sau pentru o rețetă mai deosebită puteți folosi smântână pentru frișcă – veți obține un fel de shake cu cereale.
Pentru batoane amestecați folosind tocătorul de la robotul de bucătărie și mixați ingredientele la care puteți să adăugați și mere sau suc de mere, până obțineți o pastă densă. Fructele uscate se lasă la înmuiat cu o seară înainte în lapte sau suc natural de mere pentru a fi mai ușor de încorporat.
Întindeți această pastă pe o foaie de copt așezată pe o tavă. Dați la cuptor 30 de minute la foc mic-mediu. Dacă doriți batoane mai uscate puteți să lăsați mai mult timp la cuptor. Dacă doriți mai moi, atunci acoperiți-le cu un prosop curat după ce le-ați scos de la cuptor. Cred că este posibil să folosiți un slow-cooker, dar încă nu am încercat.
Nu am dat cantități exacte pentru că acestea le veți doza în funcție de necesități: mai multă miere și fructe uscate pentru o eliberare rapidă de energie, mai multe cereale și nuci pentru un efort îndelungat. Oricare din ingrediente sunt opționale, după gust sau beneficiul așteptat. În principiu puteți folosi 200g cereale, 100g miere, 50-100g fructe uscate, 50g nuci, 100g lapte/suc de mere.”
Ca să aflaţi cum puteţi alege cel mai bine ingredientele pentru deliciile astea, aruncaţi un ochi în articolul de pe Alerg!
Din laboratoarele secrete ale adidaşilor de alergare
În primul rând, are cineva idee care este legătura între lenjeria de corp feminină şi pantofii de alergare? Mm, anyone? 🙂
Well, ideile de upgrade inovatoare ale încălţărilor care ne poartă în alergare pe munţi sau pe şosele provin de la … producătorii de lenjerie pentru damă. De ce? Pentru că acordă o atenţie sporită materialului, care trebuie să fie elastic, moale, rezistent şi, în acelaşi timp, să se muleze după forma corpului. Şi asta căutau şi domnii care vor să ne vândă cât mai mulţi adidaşi! 🙂
Trecem la următoarea picanterie!
– Într-un articol din Revista Britanică pentru Medicină Sportivă apare informaţia, susţinută de cercetători, că cele trei tipuri de pantofi de alergare – pentru pronație normală, pentru subpronație și pentru suprapronație- au fost inventate din rațiuni de marketing. Pam –pam. 🙂 Şi mai spun cercetătorii că alergătorii care nu au o pronație normală pot să alerge la fel de bine cu pantofii clasici.
– Etiopianul Abebe Bikila a câștigat medalia de aur la proba de maraton de la Jocurile Olimpice de la Roma (1960) alergând deculț. Se pare, însă, că după victorie a descoperit avantajele oferite de alergarea cu pantofi sport, așa că, după patru ani, a câștigat aurul olimpic la Tokyo, încălțat cu pantofi de alergare Puma.
– Multe dintre companiile producătoare de pantofi de alergare fac parte din lanțuri uriașe de companii internaționale. Montrail aparține de Columbia Sportswear, Salomon ține de compania finlandeză Armer Sports, care produce ceasurile Suunto, echipamentele de fitness Precor USA și articolele de îmbrăcămine outdoor Arc’teryx, iar K. Swiss a fost achiziționat, în ianuarie 2013, de conglomeratul sud-coreean E. Land.
Alte detalii interesante despre industria pantofilor de alergare găsiţi în acest articol, pe Emunte.ro. Enjoy!
Drumul spre Paris. Jurnal (IV): Duminica fără durere
În sfârşit, prima veste bună! Duminică am izbutit să fac 5 kilometri fără să mă mai opresc. Iar după vreo 5 minute de pauză am mai făcut 3 kilometri. Pe 22 martie am reuşit să scap de durere.
Cu două zile mai înainte eram decis să merg din nou la doctor, să văd ce soluţie există pentru durerea de la genunchi. Nu mai alergasem de două zile şi problema părea că se estompase. Mi-am făcut repede un plan: nu mai bine mai fac o încercare în weekend şi pe urmă mă duc la medic? Aşa pot să verific din nou piciorul înainte de consult şi voi avea impresii proaspete. În plus, simţeam că durerea nu-şi mai înfinge colţii atât de puternic şi, cum spuneam în postarea anterioară, m-am obişnuit cu ea. Făcusem pace cu durerea. O respectam supus.
Procesul acesta al accidentării şi al recuperării chinuitoare m-a făcut să mă gândesc la chinul sportivilor. Ceea ce am simţit eu pe pielea mea e doar o parte din calvarul prin care trec marii performeri. Oamenii obişnuiesc să vadă doar victoriile sau înfrângerile lor, dar mai ales celebritatea şi banii care curg. Dar câţi ştiu ce stă de fapt în spatele rezultatelor lor? Toată munca de Sisif, rutina plictisitoare a antrenamentelor şi drumul lung spre recuperare după accidentările care îi scot din joc nu sunt la fel de atractive pentru publicul larg. Sportul este frumos şi captivant, dar e şi o activitate dură.
Cu gândul ăsta al recuperării interminabile am mers duminică, în cea mai caldă zi din acest an. Erau 11 grade şi eu mă întrebam de ce naiba nu mai pot să alerg. Dar în mintea mea se cuibărise și îndoiala că o voi mai face vreodată. Nu cumva am făcut vreo greşeală imensă pe care nu o mai putea îndrepta niciodată? Gata, s-a terminat cu alergarea? Of, ce de gânduri nesuferite! Ah, și printre ele își face loc și unul de ordin practic: să nu uit să intru pe site-ul maratonului de la Paris şi să-mi ajustez timpul estimat – o să trec 4 ore în loc de 3.40, deşi îmi dau seama că nu e un obiectiv realist la ce sincope de pregătire am avut. Deocamdată, am de făcut 3 kilometri până mă va lua iarăşi durerea.
Încep fără încălzire, încetişor, cu 7 minute şi ceva pe kilometru, pregătit pentru primele semne rele. După nici jumătate de kilometru sunt convins că durerea mă va sfâşia. Deşi abia mă târăsc, încep să o recunosc, o simt cum stă la pândă, gata de atac. Sunt surprins: altădată problemele surveneau după 3 kilometri alergaţi, iar acum mă iau în primire după nici o tură de parc. Dar o las în pace şi-mi văd de treabă, ca un evadat care se prelinge pe lângă zidul închisorii, în timp ce se strecoară spre libertate pe sub nasul gardienilor neatenți. Îmi spun că fără 3 kilometri nu ies din parc. Apoi, după doi kilometri, se întâmplă ceva neaşteptat: durerea seacă dispare, iar eu încep să nu mă mai simt ca un şchiop care se chinuie să alerge, ci ca un alergător care încearcă să nu mai şchioapete. Cu fiecare pas făcut liber prind mai mult curaj, deşi mă aştept ca lovitura fatală să apară în orice moment.
Nu credeam că voi reuşi. Când am termin 5 kilometri fără să mă doară genunchiul nu ştiu ce să fac: nu eram pregătit pentru asta. Mă opresc şi mă gândesc că e de ajuns, mai bine să plec cu bucuria asta acasă, de care n-am mai avut parte de aproape două luni. Dar ceva îmi spune că poate a fost doar o întâmplare şi vreau să verific dacă e doar o impresie de moment sau miracolul vindecării chiar s-a pogorît asupra mea. “La urma-urmei, ce mare lucru, o să te doară şi atât, ai mai păţit asta, mai rău de atât n-ai ce să păţeşti”, îmi spun. Dacă l-aș avea pe Ianțu în față, i-aș spune cu ochii închiși că merg mai departe – îmi place să risc și să văd ce e mai încolo.
Încep să alerg din nou. Întâi cu paşi mici, temători, atent la toate detaliile, ca un începător nesigur. După 400 de metri simt din nou câteva impulsuri vagi ale durerii, dar nu mă opresc – “Până nu mă va durea de nu mai pot să calc nu mă voi opri!”. Apoi, după un kilometru nu mai simt nimic şi mă bucur uimit de fiecare pas fără durere. Cu totul, încă 3 kilometri.
Am plecat spre casă uimit că puteam să merg fără să mai sufăr. M-am simţit fericit şi victorios, ca şi cum aş fi alergat 32 de kilometri cu un timp excelent.
A fost o duminică pe care n-o voi uita niciodată. Mi-o voi aminti atunci când voi crede iarăşi că totul s-a terminat. Până atunci, o voi aşeza între amintirile cu atâtea duminici frumoase. Duminici însorite, duminici de maraton. Duminici cu starturi şi finişuri, duminici cu mii de paşi.
În episodul următor vom vedea dacă duminica alergării fără durere a fost doar o întâmplare frumoasă sau începutul resurecţiei. Nici eu nu ştiu ce urmează, de aceea drumul spre Paris, plin de surprize, e și mai frumos.
Se construieşte primul Bike Park din România, la standarde de cupă mondială
După ce a câștigat finanțare Petrom, în cadrul campaniei Țara lui Andrei, proiectul Bike Park Postăvarul este tot mai aproape de realizare. Echipa de proiect a derulat până la momentul de față multiple acțiuni de atragere de finanțări, parteneri și sponsori, iar în paralel documentația a fost depusă la Primăria Brașov pentru obținerea avizelor și autorizațiilor necesare.
Traseele care vor alcătui bike park-ul au fost stabilite așa încât odată finalizate, să fie omologate UCI (Uniunea Ciclistă Internațională), urmând ca bike park-ul să găzduiască în viitor competiții internaționale importante.
Proiectul își propune să ofere un bike park cu toate facilitățile și să ofere publicului trasee la standarde de cupă mondială, astfel încât într-un termen de la 3 la 5 ani Bike Park Postăvarul să pună România pe harta bike park-urilor de renume din Europa.
“Cu Bike Park Postăvarul dorim să aducem mountainbiking-ul la el acasă. Pentru îndeplinirea acestui obiectiv, în primă fază, dorim să realizăm două trasee specializate: unul de „downhill”, de dificultate ridicată și unul de „flowline”, de dificultate ușoară, pentru a satisface toți practicanții acestui sport, indiferent de nivelul de pregătire. Proba de „downhill” presupune coborârea cu bicicleta, pe un traseu specializat în cel mai scurt timp, așadar traseul respectiv va urmări liniile reliefului și va conține elemente speciale care trebuie construite („kickere”, contrapante, elemente din lemn, trecători și altele). Traseul de „flowline” va fi mai lent, fără dificultăți tehnice deosebite, mai larg decât cel de „downhill”, fără elemente naturale periculoase. Acest traseu poate fi parcurs cu ușurință și de către amatori.”, spune Dan Pohrib coordonatorul proiectului și organizatorul competiției Playbike – On The Rocks.
Printre entitățile implicate până acum în proiect se numără până acum Devron prin DHS, RAP Group, Schaeffler România dar lista rămâne deschisă pentru companiile care doresc să își asocieze imaginea cu prima structură sportivă de acest gen din România.
Progresul proiectului poate fi urmărit în detaliu pe https://www.facebook.com/BikeParkPostavarul.
Bike Park Postăvarul este un proiect marca C.S. JOYBIKE și Asociaţia Bike’s Cool.
Clubul de ciclism JOYBIKE este o organizație non profit care are ca obiect de activitate “ciclism, triatlon, mountainbike și ski”. Până în prezent, clubul a organizat cu ajutorul sponsorilor și al partenerului Consiliul Județean Brașov mai multe competiții de mountainbike downhill în Brașov și a inițiat un concurs de ciclism școlar.
Asociația Bike’s Cool este prima formă de organizare din Brașov, destinată exclusiv copiilor și intereselor acestora în materie de ciclism, mișcare și mobilitate, în orașul lor. Scopul asociației este educarea copiilor, încă de la vârste fragede asupra importanței sportului, asupra avantajelor utilizării bicicletei ca mijloc de transport ecologic și nu în ultimul rând, asupra cultivării unui spirit competițional și de fairplay.
Cicloturism în Călăraşi – 5 trasee de şosea şi off road lângă Dunăre
Începând cu sezonul 2015, judeţul Călăraşi îşi deschide larg porţile atât pe uscat, cât şi pe ape. Veţi fi întâmpinaţi aici cu o reţea locală de trasee cicloturistice şi acvatice, întinsă pe o distanţă totală de aproximativ 200 km şi compusă din: 2 trasee cicloturistice pe şosea (C1 – 48km & C2 – 47km), 2 trasee cicloturistice offroad (C3 – 50km & C4 – 35km) şi un traseu acvatic, de pescuit, pe Dunăre (P1 – 18km).
UAT Călăraşi, prin intermediul proiectului european “Promovarea patrimoniului natural în zona Dunării călărăşene prin ecoturism”, finanţat de Programul Operaţional pentru Pescuit – POP 2007-2013 a ales să valorifice potenţialul deosebit al zonei, instituind 4 trasee cicloturistice. Acestea au fost realizate de Smart Atletic, împreună cu Asociaţia Cycling Romania (una dintre cele mai active şi mai apreciate asociaţii din România care promovează dezvoltarea cicloturismului) şi cu partenerii locali din Călăraşi care au avut un obiectiv măreţ: acela de a pune Călăraşiul pe harta cicloturistică a Europei.
200 de kilometri de trasee
Toate traseele au un grad scăzut de dificultate, fiind gândite într-un sistem de reţea locală. Astfel, ele vor fi accesibile pentru orice persoană care doreşte să petreacă de la câteva ore până la câteva zile în jud. Călăraşi. Distanţele sunt cuprinse între 35-50km şi traseele comunică între ele. Mai mult decât atât, cele două trasee de şosea (C1 şi C2) reprezintă o porţiune din cei 4500 de km ai magistralei cicloturistice EuroVelo 6, care leagă Oceanul Atlantic de Marea Neagră. Traseele nu sunt omologate Euro Velo, dar există această perspectivă.
Traseele sunt marcate şi semnalizate:
marcaje cu vopsea (litera “C” – simbolul internaţional pentru “cicloturism” + indicatorul traseului (C1, C2, C3, C4), însoţit de săgeţile de direcţionare – faţă, stânga, dreapta)
- marcajele cu panouri mici şi medii (unde se găseşte, pe lângă informaţiile importante despre traseu, şi harta)
Un element inedit este că fiecare traseu are un tur virtual care poate fi parcurs online de turişti, iar indicatoarele de pe trasee au integrate coduri QR. Daca vă opriţi în dreptul acestora şi le scanaţi, veţi fi direcţionaţi către pagina traseului respectiv, accesând informaţiile importante.
De asemenea, există şi o hartă interactivă cu traseele şi obiectivele turistice, producătorii locali pe care să îi vizitaţi, locurile de cazare, agrement, masă şi camping. Mai departe, fiecare traseu are o pagina dedicată, în care este descris în detaliu. Acolo veţi găsi şi coordonatele GPS, cu posibilitatea să vă descărcaţi track-urile (format .gpx si .k) dar şi sfaturi de călătorie pentru a evita eventuale neplăceri.
Traseu de şosea, de 48km, de-o zi sau de două, depinde de cât de mult timp aveţi în plan să petreceţi în această zonă. Descoperiţi coordonatele acestuia chiar pe site.
Este un traseu uşor, de 47 de km, profil plat, pe Drumul Naţional 31, care leagă Olteniţa de Călăraşi. Îl puteţi străbate în 4-7 ore, în funcţie de viteza cu care doriţi să descoperiţi locurile şi oamenii. Desigur, puteţi petrece chiar şi două zile aici, optând pentru una dintre posibilităţile de cazare la cort sau în gospodăriile localnicilor, bucurându-vă de o masă delicioasă şi poveşti din vremuri vechi şi noi la producătorii locali din zonă.
50km. Pe lângă Argeş, Dunăre şi Mostiştea. Veţi descoperi locuri minunate, veţi merge pe malul Argeşului până la vărsarea acestuia în Dunăre, continuaţi pe malul Dunării şi apoi, pe malul canalului Mostiştea-Dunăre. Pe traseu aveţi mai multe puncte de belvedere, locuri în care sunteţi la două pedale de Dunăre, locuri în care să campaţi sau să staţi la un picnic.
35 km offroad. Pe malul Canalului Mostiştea-Dunăre şi pe malul Dunării, spre Chiciu. Este un în următoarele variante de parcurgere: dinspre Dorobanţu (în continuarea traseului C3, Olteniţa-Dorobanţu sau a traseului C1, Căscioarele-Mânăstirea) sau dinspre Călăraşi (cu startul la Chiciu, după punctul de trecere cu bacul). În descrierea de pe site veţi găsi şi sfaturi importante de călătorie dacă vă aventuraţi pe acest traseu.
Traseu acvatic, pe Dunăre. Traseul începe din oraş, din Port (de pe malul Braţului Borcea, coborând în Parcul Central) şi, după aproximativ 20 km în care veţi naviga pe Braţul Borcea şi pe Dunăre, veţi ajunge într-un loc grozav, pe Insula Păcuiul lui Soare. Aici puteţi să vă încumetaţi în explorarea pădurii, în căutarea zidurilor vechii cetăţi bizantine Vicina, puteţi sta la plajă şi/sau puteţi încerca unul din cele 6 locuri de pescuit recomandate.
Toţi cei care iubesc plimbările pe două roţi în natură şi doresc să descopere traseele cicloturistice din Călăraşi sunt invitaţi la o tură ghidată pe trasee în data de 9 mai 2015. Evenimentul este planificat ca parte dintr-un proiect european – European Cycle Relay, pe traseul Olteniţa-Călăraşi , pe o distanţă de 70km.
**********
Mai multe detalii despre trasee, evenimente şi acţiuni speciale, puteţi urmări în secţiunea cicloturistică de pe site-ul smartatletic, pe site-ul www.turismcalarasi.ro și de pe pagina oficială de Facebook.
Silviu, Martin Adventures: “Îmi doresc să cresc în jurul nostru o comunitate de exploratori”
Silviu Martin este sportiv amator, antreprenor în serie și consultant cu experiență în zona de leadership, şi de curând a lansat un concept interesant de petrecere a timpului liber, o combinaţie de aventură, sport şi dezvoltare de abilităţi de conducere – Martin Adventures.
Silviu Martin
Pentru că sună adrenalitic toată treaba, l-am luat la întrebări:
De la ce a plecat idea Martin Adventures? Care e spiritul Martin Adventures?
De cand mă ştiu am fost pasionat de tot ce înseamnă călătorii, de explorare şi recunosc că am o curiozitate autentică legată de lumea în care trăim. Îmi aduc aminte că, în copilărie, devoram cărţile lui Jules Verne şi eram fascinat de ideea călătoriei, a expediţiei mai ales, dar nu doar a călătoriei fizice, peste mări şi ţări, dar şi a celei interioare.
De cele mai multe ori, eroul cărţilor trecea printr-o călătorie iniţiatică, avea parte de mai multe încercări iar, la final, descoperea ceva nou despre el. Ăsta este şi spiritul pe care vreau să-l insufle Martin Adventures. Îmi doresc să cresc în jurul nostru o comunitate de exploratori, de oameni pregătiţi să descopere lumea dar şi pe ei, în acelaşi timp, şi care să se lase inspiraţi de ceea ce întâlnesc.
Explică-ne puţin conceptul vostru, adventure leadership series. Care este expertiza ta în aceste zone?
Adventure Leadership Series (ALS) este cel mai nou proiect al nostru şi personal una dintre cele mai mari încercări pe care mi le-am asumat. Pe lângă turele de aventură inspiraţionale pe care le derulez în România, prin ALS îmi doresc să găsesc acei oameni pasionaţi de outdoor, de sport dar şi de dezvoltare personală. Sunt acele persoane, viitori sau actuali leaderi în comunităţile lor – fie că vorbim de job, prieteni, sau colegi de antrenament- care vor să învete şi să practice competenţe de leadership într-un mediu real.
Adventure Leadership Series înseamnă 5 ieşiri în natură, fiecare dintre ele organizate în jurul unei activităţi: alpinism, mountain biking, supravieţuire, kayaking şi sailing. Printr-o combinaţie de activităţi outdoor şi ghidare din partea unui coach cu experienţă, susţinem fiecare participant să devină acel leader care îi inspiră pe cei din jur, fie că o face în business, familie sau grupul de prieteni. În plus, testăm limitele participanţilor şi îi susţinem să-şi depăşească zona de confort.
Suntem o echipă multi-disciplinară, cu o bogată experienţă în tot ce înseamnă acest mix de adventure + leadership. În echipa de bază îl avem pe George Bragadireanu, leadership coach acreditat internaţional, pe Laura Martin, consultant cu 8 ani de experienţă în zona de dezvoltare şi învăţare şi nu în ultimul rând, pe mine, antreprenor în serie şi consultant cu 8 ani experienţă, în ceea ce înseamnă identificarea, selectarea şi dezvoltarea persoanelor cu potenţial de leadership.
Laura Martin
În plus, la fiecare dintre tabere lucrăm cu oameni foarte buni tehnic pe domeniul lor, fie că vorbim de alpinism montan (Fane Tulpan), MTB (Marc Sandu) sau supravieţuire (Florin Pop-Vancea). Nu în ultimul rând, dacă adunăm experienţa noastră, de amatori, ce-i drept, în echipă avem, fără să exagerez, zeci de concursuri de tot felul: de la Ironman şi Half-Ironman, maraton şi ultra-maraton montan şi de şosea, şi până la maratoane de înot, duatlon sau concursuri de aventură.
Cum arată această piaţă în acest moment în România? Leadership şi dezvoltare personală prin sport.
Cred că suntem la început şi e devreme să vorbim despre o piaţă propriu-zisă. Vor mai trece ani până când vom avea companii care să spună că se ocupă cu succes doar cu asta. Cred că avem o piaţă destul de dezvoltată de team-building dar noi ne propunem altceva.
Uneori mai glumesc cu cei cu care vorbesc despre Adventure Leadership Serie că ceea ce oferim noi este ca un team-building dar fără partea de fun. Cum a spus unul dintre participanţi despre una dintre experienţe: “Silviu, the suffering is included”. Ca să îţi dau doar un exemplu, programul este unul intens, de aproximativ 14 ore în fiecare zi, cu o agendă echilibrată pe toate cele 3 zone: outdoor, sport şi leaderhsip.
Cine este în target?
Oamenii care cred că vor fi cei mai atraşi sunt cei care acum îşi construiesc profilul de leader, undeva în jurul vârstei de 30 de ani, pasionaţi de mişcare, dornici să se testeze şi să evolueze, însetaţi de cunoaştere, cărora nu le e teamă de o trântă cu limitele şi zona lor de confort.
Ce destinaţii româneşti promovaţi?
Destinaţiile variază destul de mult de la un Camp la altul, în funcţie de sportul specific pe care ne concentrăm. De exemplu, pentru Mountaineering Adventure Camp, locaţia aleasă a fost Bâlea, pentru cea de MTB, Câmpulung-Muscel, pentru Survival Adventure Camp, Munţii Apuseni iar pentru Kayak Adventure Camp, Delta Dunării. Pentru sailing, ne propunem o locaţie mai exotică, cel mai probabil în Marea Mediterană.
Ce planuri aveţi pentru 2015?
În 2015, în ceea ce priveşte Adventure Leadership Series, vrem să confirmăm că într-adevăr există persoane interesate de ceea ce propunem noi şi să şi îi găsim pe aceşti pionieri dispuşi să ni se alăture în această călătorie de explorare.
Legat de viitorul imediat, următoarea ieşire va fi Mountain Biking Adventure Camp, Campulung, 2 -5 Aprilie, unde vom fi alături de Marc Sandu – un ciclist cu mai mult de 60 de concursuri XC/maraton la activ şi de George Bragadireanu – coach cu experienţă şi acreditări internaţionale.
