Odisee mountainbike la Cursa Dunării Călărăşene!
Cred că aveam mai mult chef de plantat panseluţe sâmbăta asta, decât să mă trezesc la 6 dimineaţa să-mi fac bagajele pentru Călăraşi. S-a dovedit că m-am trezit oricum prea devreme, pentru că lui Cristi Purcaru, colegul meu de echipă de la Club Sportiv Adrenalina, îi juca feste siguranţa ( electrică:) ) şi a trebuit să stea acasă s-o repare. Era deja opt fără ceva cred când a ajuns la mine să mă ia, şi până am încărcat cele 4! bicle – două mtb şi două şosea– în remorca maşinii se făcuse deja o oră periculoasă pentru succesul operaţiunii noastre: Cursa Dunării Călărăşene, 56 de km offroad mountainbike, start concurs ora 10.00.
Cum a fost primul meu salt cu parasuta, de la 4.000 de metri
de Andrei Ciurcanu
Si am ajuns langa hangarul TNT Brothers, iarba verde proaspat taiata, cativa catei se alearga printre picioarele parasutistilor, muzica tare si avionul roz se ridica si coboara, perfect timing, ca un ceas elvetian, ma uit la toti oamenii astia, rad zgomotos, cu parasute in spinare, unii urca altii coboara, printre pregatiri mai auzi un “Stai linistit ca nu are ce sa se intample nimic rau”, Doamne, Roxana, ce cadou mi-ai facut, mama, ma asez pe o banca, iau o gura de suc si din spate o mana se asaza pe umar, tresar: “El e Alex, cu el o sa sari cu parasuta”, ma ridic, strang mana cu putere, zambesc, in cap sute de mii de ganduri, printre ele unul singur “Sar cu parasuta”. Sar cu parasuta?! SAR CU PARASUTAAA!
Maratonul Olteniei, sau cum m-am îndrăgostit de trail running
Zarurile au fost aruncate, şi eu tocmai am aflat ce să fac cu alergarea din viaţa mea: o s-o duc pe drumuri şi poteci de munte, şi-o s-o scot din cenuşiul asfaltului de Bucureşti!
Am fost weekendul trecut la prima mea cursă de alergare trail, la Maratonul Olteniei, powered by CEZ Romania şi vreau să mă întreb doar atât: de ce naiba n-am încercat treaba asta până acum?!
I AM IRONMAN. Povestea cursei mele de la Oradea: 3 km 800 m înot, 180 km bicicletă, 42 km alergare (II)
Când am coborât la calea ferată şi am auzit muzica din parc eram foarte senină. M-am repezit la tranziţie, mi-am lăsat casca, bicicleta şi spd urile, mi-am luat adidaşii şi am pornit. 38 de ture de parc. Păi, se face, mi-amspus. Am uitat intenţionat informaţia că urma să intru în primul maraton din viaţa mea, şi să parcurg 42 de kilometri. După 9 ore şi ceva de efort.
(Aici este primul episod al Jurnalului de cursă, cu partea de înot şi bicicletă)
I AM IRONMAN. Povestea cursei mele de la Oradea: 3 km 800 m înot, 180 km bicicletă, 42 km alergare (I)
În ultimii kilometri de alergare din cursa asta mi-am spus că e ultima dată când mai particip la aşa ceva. Corpul meu era atât de lipsit de resurse şi atât de îndurerat încât mi-am spus că a doua oară nu mă mai bag la chestia asta.
Eram obosită nu doar după concurs. Parcă toată oboseala acestui an se concentrase în kilometrii ăia de finish, ultimii 20. Dimineţile de la 5.45, când plecam la bazin, alergările în parc seara, după o zi obositoare la job, frustrările din zilele când nu reuşeam să mă ţin de antrenament, panica la gândul că nu voi reuşi să fac cursa asta, că voi claca, că nu ştiu ce mă aşteaptă în timpul şi după 226 de kilometri înotaţi, pedalaţi şi alergaţi. Şi, de fapt, era şi oboseala primelor luni din viaţa mea în care am avut un program de antrenament, pe lângă toate celelalte chestii pe care le fac oamenii.
Ironman, cea mai dură competiție de anduranță din triatlon, nu este o cursă, este o călătorie.
Jurnal de cursa WinterTri Challenge, primul triatlon al sezonului
Apuc sa zic si eu cate ceva despre prima cursa de triatlon a sezonului, la ceva timp dupa ce s-a petrecut. Stau si ma gandesc. Am 32 de ani si scriu despre o cursa de triatlon, incerc sa povestesc despre mine si cursa asta. Oamenii isi descopera diverse afectiuni in urma analizelor, isi duc copiii la gradinita la ora 8 a.m., sunt vesti despre un potential razboi, s-a scumpit faina, iubitii isi parasesc iubitele, ramai fara lapte in casa, azi e ziua cand trebuie sa scoti masina din service dar nu ti-a intrat inca salariul pe card, ca intarzie, ti s-a futut incarcatorul la laptop si trebuie sa-ti cauti altul nou, bifezi sapte magazine in sapte colturi diferite ale orasului, faci naveta zilnic la job si o faci si azi, chiar daca ploua de rupe, te duci ca in fiecare zi la job, stirile curg, fac parnaie cu adevarat si Copos si Borcea si Mihai Stoica, ia uite, dom’le…
Eu am 32 de ani si scriu despre o cursa de triatlon de la Izvorani, o localitate de pe langa Bucuresti. Imi trec prin cap cateva intrebari firesti. Prima. Ii pasa cuiva? A doua. E ceva in neregula cu mine?!
Winter TriChallenge Izvorani, editia a III-a, 22 februarie 2014
foto credit HTC Romania
Semimaraton Gerar, radiografia unei curse pe cod portocaliu
Mi-am dorit foarte mult sa vin anul asta la Gerar, dar initial nu am mai prins locuri la semimaraton. S-au ocupat in timp record anul acesta, si trebuie ca e ceva cu 2014, caci asa se intampla cam cu majoritatea competitiilor – la triatlonul de iarna care vine acusi, Winter Tri Challenge, s-au inchis inscrierile la cateva ore dupa deschidere 😉
Toata lumea face miscare, merge la sala, sfideaza temperaturile cu minus si alearga prin parcuri, isi conecteaza telefonul la FB, ca sa afle competitorii cate calorii a mai ars sau cati kilometri a mai parcurs si cu ce medie. Cand nu sunt competitii organizate aproape ca se concureaza pe Endomondo, Strava si care or mai fi.
Gerar e o cursa speciala – un semimaraton in ianuarie e diferit fata de o cursa similara in oricare alta perioada a anului. E inceput de an, abia te dezmortesti… Apoi, se mai intampla sa ninga agresiv cu doar o zi inainte de cursa, ba chiar sa se instaleze un cod portocaliu de toata frumusetea. Si, daca ai reusit sa te inscrii la timp, te intrebi daca se mai tine totusi cursa in conditiile date. Ei, bine, s-a tinut! 🙂
Jurnal de cursă – Tower Center Up Run, primul concurs de up-running din România
Am ajuns la Up Run pentru că urăsc să urc scări. Când le văd desfășurându-se în față, la metrou sau în orice scară de bloc, mă ia lehamitea în formă pură. Le urc fără tragere de inimă, și asta, la fel ca oricare alt lucru din viață pe care-l faci fără chef, te indispune.
514 trepte, 22 de etaje, 107 metri – asta promitea Tower Center Up run, și-am zis că-i un antidot perfect pentru atitudinea mea neprietenoasă. Am încercat să mă antrenez, și tot ce mi-a ieșit a fost o alergare până la etajul 8, în scara blocului unui prieten, și câteva zile de alergare pe bandă, reprize de câte 15 minute.
Trebuie să știți că e greșit: nu mergi la un astfel de concurs fără antrenament, pentru că riști complicații: blocarea mușchilor, întinderi, și altele mai grave, dacă, de exemplu, nu știi că ai probleme cu inima. E un efort cardio la o intensitate ridicată, și doar cei care se antrenează de câteva luni se simt confortabil, pentru că sunt deja în forma sportivă care le permite asta.
Half Ironman Oradea, jurnal de cursă (III)
Găsiți aici episodul 2 și episodul 1
Sunt pe bicicletă și deja e bine. Am ieșit din apă. Numai chestia asta mă face să mă simt de parcă am 100 de vieți. Cobor serpentinele și ajung la punctul de alimentare și intrarea propriu-zisă pe traseu. Aici unde flutură cineva un steag galben o să fac dreapta. Nu înainte să mă hidratez. Dacă la concursurile de mountainbike trec prin punctele de alimentare ca prin lobodă, aici n-o să fac la fel. Sunt 90 de kilometri de viteză, după 1900 de metri de înot, și mă așteaptă un semimaraton. Nu știu cum o să reacționeze corpul meu la toată nebunia asta, așa c-o să-l pândesc și o să-i dau tot ce-mi cere.
Half Ironman Oradea, jurnal de cursă (II)
Sunt în apă. Sunt în apă. Sunt în apă. Trebuie să trec repede în revistă toate lucrurile liniștitoare setate mental cu o zi în urmă: balizajul e perfect, există această linie de ghidaj, care merge până aproape de malul celălalt al lacului, eu voi parcurge această distanță de 8 ori, în 4 ture dus- întors. Voi înota lângă această linie de ghidaj, care este ACEEAȘI cu linia mea din bazin de la Daimon, și totul va decurge perfect. Apa este liniștită, pe cer este soarele, eu sunt pregătită.
