Găsiți aici episodul 2 și episodul 1
Sunt pe bicicletă și deja e bine. Am ieșit din apă. Numai chestia asta mă face să mă simt de parcă am 100 de vieți. Cobor serpentinele și ajung la punctul de alimentare și intrarea propriu-zisă pe traseu. Aici unde flutură cineva un steag galben o să fac dreapta. Nu înainte să mă hidratez. Dacă la concursurile de mountainbike trec prin punctele de alimentare ca prin lobodă, aici n-o să fac la fel. Sunt 90 de kilometri de viteză, după 1900 de metri de înot, și mă așteaptă un semimaraton. Nu știu cum o să reacționeze corpul meu la toată nebunia asta, așa c-o să-l pândesc și o să-i dau tot ce-mi cere.
N-am chef să mă ia nimeni cu Ambulanța de pe aici. Am oprit, îmi deschid relaxată energizantul, beau apoi apă, vreun litru așa. Ce cald e. Oare cât o fi ceasul? Lasă că întreb data viitoare când mă întorc. Am 3 ture, deci o să trec pe aici de încă 2 ori, de fiecare dată când mă întorc de pe bucla de 25 de kilometri. Mi-am uitat vitezometrul acasă, așa că n-o să știu cu ce viteză o să merg. Îi dau și eu cât pot, ce mai contează. A, și nici ceas sau cronometru n-am. Cred că sunt singurul concurent în situația asta. Pe aici toată lumea are ceas din ăla de-ți calculează și gândurile pe secundă.
Trag aer în piept și pornesc. Aș vrea să pedalez mai tare, dar picioarele nu mă ascultă. Parcă sunt pe slow motion. Trec deja concurenți care au terminat prima tură. Bine, pe același traseu sunt și cei de la Ironman, care și-au început turele de ceva timp. Deocamdată, mă uit după cunoscuți. Am chef să salut pe toată lumea.
E ciudat să fiu pe asfalt, cu o cursieră. E câmp și aici și e drăguț, dar nu se compară cu drumurile forestiere, cu potecile de munte, cu terenul accidentat. Hai, salut!, uite-l pe George, care urlă la mine: Bravo, ai ieșit din apă! După cursă avea să-mi spună că m-a văzut sprijinindu-mă de balizaj, la înot, dar că m-a lăsat să mă liniștesc singură. Mă întâlnesc apoi cu Vali, care a venit la concurs cu o bicicletă mountain bike, n-are cursieră. E crimă să mergi cu așa ceva pe asfalt, la așa o distanță, dar asta nu l-a împiedicat să fie aici. Apare și Gabi Ursu, colegul meu de la Bikersteam, care face proba de Ironman, apoi Alina Ursu, soția lui, singura fată înscrisă la proba de Ironman! și prima femeie din România care avea să termine această cursă monstruoasă. Cu ei doi am înotat prima dată într-o apă deschisă, în lacul Mostiștea, lângă București.
La un moment dat dau de prima fată pe distanța de Half, se întoarce, a făcut o dată bucla. Ce deprimant. E cu mulți kilometri în fața mea. Încerc să mă mobilizez. E greu pentru mine să fac asta pe asfalt, pe un traseu care nu e tehnic, fără rădăcini de ocolit sau de sărit, fără curbe strânse, pietriș, single track-uri, adică fun! Aici este soarele ăsta care te bate în cap, nicio idee de umbriș pe nicăieri și o șosea luuuungă, cu urcări și coborâri. Și câmp, all around. Vin urcările. Nu cred că mă mișc așa cum ar trebui. Dau mai tare muzica la iPod, poate-poate.
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=SeCft3Gr8ds]
Hai că-i mai bine.
Încep să curgă fetele de pe traseu – uite-o pe a doua, pe a treia, uite-o pe Simona! Se luptă cu o urcare interminabilă, care mă așteaptă și pe mine. Ne salutăm râzând și trecem una pe lângă cealaltă. Se întoarce ca să înceapă tura a doua, este și ea cu mult în fața mea. Am pierdut enorm la înot. Oare cât timp oi fi scos în apă? Trec aproape toate fetele din concurs. Groaznic, sunt ultima. Dintr-o dată, cursa devine altceva. Nu mai are abordarea de vacanță pe care i-am dat-o până acum. Nu știu dacă mai pot recupera ceva, dar o să încerc. Mai am până la punctul de alimentare unde trebuie să întorc, ca să fac aceeași distanță înapoi și să încep și eu tura a doua. Ajung la punctul de alimentare. Mă opresc frumos, și mă apuc să bag apă și energizant. Pornesc și simt că picioarele mele încep să mă asculte. That’s the spirit, baby! Începe și track-ul cu Limp Bizkit: “Keep on rollin, baby! You know what time it is!”. Actually, nu știu cât naiba e ceasul, că n-am ceas! Oricum, hai să începem.
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=yad_clT4T2Y]
Prind viteză și încep să nu mai fiu atentă la cicliștii care vin din sens opus. Am traseul în față și mă fac una cu șoseaua. Trebuie să împing la pedalele astea până ma sufoc, trebuie să schimb pinionul la urcare, trebuie să urc cu toată forța, până mi se umflă venele de la mâini, sunt aici, am ajuns aici și o să fac totul. Sunt o forță. Pot să fac și 200 de kilometri dacă vreau, și 300 și 500, pot să fac orice trebuie să fac!
Și o să recuperez maximum din timpul pierdut la înot. Vreau să știu la final, când totul va fi gata, vreau să știu că am fost cu totul aici, cu toate celulele corpului meu. Îmi amintesc ce mi-a spus Andrei. Dacă ai pune patima asta pe care o pui în sport și în celelalte aspecte ale vieții tale, ți-ar fi mult mai bine. Are dreptate. Mereu are dreptate. Am lăsat lucrurile până la jumătate în viața mea. M-am plâns, o, ador să mă plâng!, să scâncesc că e greu și că nu-mi place. Am lăsat lucrurile să se întâmple și m-am uitat la ele aproape absentă, ca și cum e viața altcuiva în joc. N-am tras. Dacă trăgeam cum trag acum, pe bicicleta asta, poate totul ar fi arătat altfel.
Hai că vine Madonna!
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=V_pCcBm400Y]
Ce mișto se aud viorile pe fundal! M-am chinuit aseară să-mi copiez track-urile astea pe iPod, știu ce poate să facă muzica din mine. Știați că sunt competiții unde muzica e interzisă? E considerată dopping, n-ai voie să asculți în cursă. Cred că înțeleg foarte bine de ce. Țin minte o noapte de dans, în Atena, acum vreo 4 ani. Eram la un fel de bursă something și am ieșit cu colegii într-o zonă din asta de cluburi. Era vară și toate erau în aer liber și în fiecare dintre ele erau oameni fericiți. Dansau pe biții ăia urcați până la cer, beau și iar dansau, și era un aer cald, ușor parfumat. Cred că am ajuns pe niște boxe la un moment dat, cu toată gașca, și am dansat atunci de la 10 seara până la 6 dimineața, fără să mă opresc, iar la 6 fără 10 puteam să mai duc, mai mergea. Mi-a zis atunci o tipă, nu pot să uit toată viața mea ce mi-a zis atunci, Viktoria o chema, unguroaică, cu niște ochi albaștri cât pumnul: “Take care what you do with all that energy. You have plenty of it.” Da, păi ce să fac cu ea, pedalez, altceva nu mă duce capul.
Am terminat prima tură! Hai că-i bine. Mă opresc, bag în mine energizant, smulg pahare cu apă din mâna organizatorilor, beau vreo 6 și intru din nou pe traseu. Mamă, prima tură nu are nicio legătură cu ce se întâmplă acum. Mă simt excelent, mă simt aproape fericită, de unde a venit sentimentul ăsta și când? Simt că pot urca un munte, pieptiș, că mă dor mușchii dar că mă distrez făcând ce fac acum. E ca un fel de mini petrecere în capul meu, în corpul meu. Sunt la Half Ironman, ce tare!, și cred că spiritul concursului ăstuia m-a prins pe drum, în toată plenitudinea, fix la traseul de bicicletă. Pedalez la limita furibundului și pot s-o țin așa cât vreți voi. Mă întâlnesc din nou cu fetele din concurs, într-un alt punct de data asta, mai aproape cu câțiva kilometri de punctul de întoarcere pentru altă tură. Asta înseamnă că am recuperat un pic. E bine. Pot mai mult. Nu mă interesează nimic – că e cald, că sunt 35 de grade Celsius, că simt mușchiul de la piciorul stâng întins și că mă doare, mă interesează doar cursa asta și să pedalez cât mai repede.
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=P3oBZ4_TNys]
Am mers cât de tare am putut eu pe coborâre, și a fost grozav. Toată răcoarea aia, muzica la maximum… Doamne, există lucruri atât de frumoase în viață! Sunt la tura a treia și cred că merg și la asta mai bine decât la precedenta. Sunt pe urcare, am o tipă în față și o depășesc. Încep să accelerez ca să iau avans. Apoi văd pe traseu pe una dintre tipe – merge pe lângă bicicletă, pare plânsă sau ceva. Ce s-o fi întâmplat? Cred că era a doua clasată în cursă, până la momentul ăsta, sau așa ceva. Circuitul îți dă posibilitatea să vezi poziționarea în concurs, pentru că te întâlnești pe traseu și vezi deja ordinea în cursă.
Eu în momentul ăsta sunt penultima, după ce tocmai am depășit-o pe tipa aia. Am aflat ulterior ce i se întâmplase fetei: a făcut nu mai puțin de 3 pene pe traseu, iar la ultima clacat. Până s-a întâlnit cu un băiat care i-a dat pur și simplu roata lui de la bicicletă! Mamă, asta e chiar tare. El era în afara concursului, se plimba pe-acolo și a ajutat-o. Până la urmă, tipa a ieșit pe locul 3 în concurs, la feminin Half Ironman! Avea un avans considerabil.
Mai am puțin și termin tura 3! Se aude o Ambulanță, trece cu girofarul pornit în direcția opusă. I s-o fi făcut rău vreunui concurent? Ia să mai beau și eu niște apă. Gata tura 3. Mai am vreo 10 kilometri până la Oradea și aia e. Încep alergarea. Ies din circuit și urc spre lac, de unde am venit. E deja pustiu pe aici. Trec mai departe, vine o urcare susținută, da’ susținută rău. În fața mea e un tip cu care m-am tot contrat amical pe circuit. L-am depășit, m-a depășit, și tot așa. Acum e în față, se căznește cu urcarea interminabilă. Ajunge pe la mijlocul pantei și se oprește. Își pune mâinile în sold și mă așteaptă. Suntem doar noi. E șoseaua asta încinsă, e soarele ăsta mut, și un deal. După 80 de kilometri de pedalat. Ajung în dreptul lui și-mi dau căștile jos. Hai pe bicicletă! El zice: Nu mai pot! Zic hai că ne pierdem ritmul, hai pe ea! Se uită la mine cum mă îndepărtez și se urcă pe bicicletă. Ajunge în dreptul meu: Tu nu ai blogul ăla cumva? Hai că-mi place. Sunt la Oradea și cineva știe de blogul meu, și-mi spune asta acum. Mai vorbim puțin și începem să băgăm viteză.
Începe deja binecuvântarea coborârii, și așa o s-o ținem până la parcul din Oradea. Intrăm în oraș. Mai este puțin și ajung la tranziția de alergare. Nu pot să cred! Am terminat 2 probe. Atunci se întâmplă ceva. Pe străduța îngustă pe care cobor apare un bărbat. Este îmbrăcat în frac negru și are în mâini un buchet imens de flori colorate. Galben, roșu aprins, violet. A trecut strada, l-am văzut. Am halucinații? Dacă da, este cea mai frumoasă halucinație. Ajung la partea de pietriș, o coborâre cu pietriș. Trebuie să am grijă, roțile cursierei sunt foarte subțiri, nici nu știi când te pomenești cu pană. Se vede tranziția! Se vede tranziția! Uite, concurenții aleargă! Intru în parc, ghidată de organizatori. Ajung în tranzit. Doamne, ce cald e. Mă duc la cutia mea cu numărul 12. Cât am pedalat noi, organizatorii ne-au luat cutiile cu bocceluțe de la lac, de la proba de înot, și ni le-au adus aici, să le avem la proba de alergare.
Mă trântesc pe jos, lângă numărul 12. Vine tipul de pe urcare. Hei, mulțumesc că m-ai ajutat să mă urc pe bicicletă! Ne zâmbim și ne urăm succes pentru ce ne așteaptă. Prietena lui îmi dă un baton cu cereael. Îl înfulec și mă schimb, îmi iau adidașii. O tai. Pe drum îmi spune un tip: Nu-ți dai casca jos? Ba da, dacă trebuie. Plecam cu casca la alergat. L-am rugat să mi-o ducă el în tranziție, că eu mă duc să fac semimaratonul! Aoleu. Hai să vedem ce mai spune corpul meu de data asta.
Încep să alerg. Am doi stâlpi de plumb în picioare. Pe lângă mine sunt concurenți care aleargă, unii deja terminați, pentru că sunt cu multe ture în fața mea. Ce fețe congestionate au! Așa arăt și eu oare? Am de făcut 18 ture de parc. O să ne învârtim cu toții, de 18 ori, în jurul acestui parc din Oradea. Nu pare un traseu tocmai înălțător. Dar cred că e ca-n povestea aia, în care eroul nostru are de făcut o alegere, între 2 lăzi diferite: Ți-o alegi pe aia cu nestemate sau pe aia cu pânză de păianjen? Aia câștigătoare e evident ultima. Și mai cred că lada nici nu se vede măcar, pentru că e înăuntru, e-n capul tău. E-n piept.
Mă dor mușchiiiiiii! Mă doare în stânga, mă doare în dreapta. Respir prost. O s-o iau încet. Trec tipe pe lângă mine. Ar trebui să le depășesc, dar știu că e totul pierdut. Nu am forță să recuperez mult la alergare. Acum trebuie să termin acest semimaraton. Dacă se poate să fac asta într-un timp mai bun decât am avut vreodată , e ok, asta e ținta mea. Cât o fi trecut de când sunt în cursa asta? Cât naiba e ceasul?! Mă pândesc, mă ascult – trebuie să am grijă. Trec prin poarta de finish pentru prima dată. E bine. Mai tre’ să fac asta de 17 ori și gata. 😉
Iau apă de la punctul de alimentare, dar nu mă opresc. Încep să mi se dezlege picioarele. Am suflu. Depășesc! Apare George din spate. Bravo, ai venit foarte bine de la bicicletă! Nu forța, mergi în ritmul tău. Accelerezi doar la ultimele 5 ture! Și dispare alergând. Ha, dacă o să mai pot merge la ultimele ture, auzi, să accelerez! Muzica îmi bubuie în cap. E perfect. O să pot termina chestia asta, e incredibil că sunt aici, că am ajuns deja la alergare. Mă simt în super formă. Pe la tura 5 mă gândeam că mi-ar prinde bine un energizant. Apare Alex Diaconu pe bicicletă. Trece pe lângă mine, îmi dă apă din bidonul lui, o beau, restul mi-o torn în cap. E groaznic de cald! De ce mai ai nevoie?, mă întreabă. De un energizant! Mi-l aduce la tura următoare. E mult mai bine acum. Mulțumesc, Aleeex! 🙂
Sunt la tura 10. E bine. Dau peste un tip care s-a lăsat pe vine, cu capul în mâini. Prietena lui e lângă el, în încurajează. Tipul pare sfârșit, cred că citesc pe buzele lui nu mai pot. Mai sunt câțiva care aleargă la limita epuizării, se vede pe chipul lor, în felul cum își trag corpul după ei, cu ultimele resurse. Ce facem noi aici? De ce facem noi asta? Trebuie să fie un răspuns pe undeva. Mă bate soarele în cap și încep să-mi simt iar picioarele grele. Dacă mi se descarcă iPod-ul cu muzică s-a terminat. Nu cred că mai pot continua. Adică nu știu. Dar nici nu vreau să aflu.
E groaznic de cald, am venele umflate. Dar am ritm. Cred că n-am alergat niciodată așa, la niciunul dintre cele 2 semimaratoane pe care le-am mai făcut. Este o stare de bine, totuși. Știu cât mai am, estimez că mai e o oră în care o să mă învârt pe aicea, și apoi gata. O să pot să spun că am terminat chestia asta, Half Ironman. Oare o să mă ajute cu ceva? Acum știu că mă simt Superman, poate că trăim doar în momentele în care simțim că trăim. Poate că asta n-o să mai conteze a doua zi, mâine. Nu știu.
Mă depășesc câteva tipe. Mamă, ce bine aleargă. Au viteză, frate, nu glumă. Pe cine voiam eu să depășesc?! Când treci pe la finish, Istvan, simpaticul organizator, îți spune câte ture ți-au mai rămas. Eu acum mai am 5 și e totul sub control. Le semimaratonul de la Gerar eram praf la momentul ăsta. Acum sunt în regulă. Oare cum e posibil? Da, mi-e cald, da, mă dor mușchii, dar am un ritm pe care îl mențin de la începutul cursei. A fost apoi ultima tură. Mă uitam la toți iubiții și părinții și prietenii concurenților. Erau acolo să le dea apă sau energizant, să vorbească cu ei, să le fie alături. Mulți erau de la Ironman, se întorseseră după 180 de kilometri de bicicletă ca să alerge maratonul. Nu pot cuprinde cu mintea chestia asta. M-am întâlnit și cu Cristi Hanga pe traseu, generoasa noastră gazdă.
Ne zâmbim și ne încurajăm, mă uit cum îi scapără ochii. Este lumina pe care o au/o avem toți cei care suntem aici. Poate că asta e. Sentimentul ăsta de solidaritate, acum nu putem fi decât buni în momentele astea, acum suntem cu toate prejudecățile și măștile jos. Suntem noi și e bine cu noi acum. Mâine să vedem ce aduce.
Am trecut de finish. Am terminat Half Ironman. Cu cifrele mele favorite: 7 ore și 3 minute.
