Carmen Albișteanu: E inspirațional să ne depașim limitele, dar ritmul in care o facem e bine să ne fie pe măsură
Maraton Piatra Craiului 2015, foto arhiva personala
Am început să fac sport în copilărie, când băteam mingea de baschet în arena școlii până nu mai vedeam coșul nici la becul chior care îl lumina. Apoi, în facultate, am început să alerg. M-am apucat de vreo 20 de ori și mă ținea câte o săptămână-două. Însă din 2013 chiar nu m-am mai oprit.
Îmi amintesc că la început aveam o zi de alergare și două de febră musculară. Era o provocare să urc scările până acasă după câțiva kilometri alergați.
Prima mea competiție a fost Semimaratonul de la București, din 2013. M-am pregătit mai mult psihic decât fizic. Nu alergasem niciodată mai mult de 11 km și nu știam dacă am să rezist 21, așa că am început să adun încredere în mine din toate cotloanele conștiinței doar ca să pot trece de finish. Înainte de cursă făceam câte 7-8 km zilnic, la 6 dimineața, ca să ajung la birou la timp. Apoi am alergat semimaratonul în cei mai ieftini adidași de la Decathlon și m-au durut mai tare bășicile apărute între degete decât genunchii, dar a fost și cea mai fun competiție, am râs pe tot traseul.
Corcova Trail Race 2015, foto arhiva personala
Antrenamentele mele sunt foarte diverse. Încă nu am disciplina oamenilor care se țin de un sport și îl fac bine. Îmi place să încerc de toate. Am noroc că la alergare am parte de niște super antrenamente, bine organizate, cu trupa antrenorului Ștefan Oprina. În rest, urc pe munte, fac antrenamente funcționale, circuite, yoga, mai joc și baschet când mi se face dor, merg pe bicicletă pe unde am treabă, iar cu înotul și cu snowboardul sunt work in progress.
Sportul meu preferat este alergarea pentru că e singurul lucru fără de care mă urc pe pereți. E ceva în oxigenul inspirat în pas alergător care mă ajută să-mi echilibrez starea și energia. Nu cred că m-am întors vreodată prost dispusă de la vreo alergare.
Ce mai pregnantă amintire dintr-o cursă este senzația de zbor printr-un peisaj măreț, simplu și verde, la prima mea alergare montană.
Maraton Ciucas 2015, foto arhiva personala
Competiția mea preferată este momentan EcoMarathon. A fost prima mea alergare montană și în cei 42 de km am trecut prin niște stări atât de diferite și de bine definite încât m-au ajutat să mă cunosc mai bine, să mă îndrăgostesc de cursele de trail și de natură, la fiecare pas. Starea de atunci a devenit pentru mine o ancoră de bună dispoziție, la care mă întorc de fiecare dată când vreau să-mi amintesc de ce iubesc alergarea.
Cea mai mândră sunt de faptul că alergarea și sportul în general mă ajută să fiu mai consecventă și pe alte planuri (cum ar fi scrisul pe blog și e-book-ul despre alergările anului 2016 la care am lucrat în iarnă). Ok, recunosc: sunt puțin mândră și de finishul de la Maratonul Piatra Craiului, probabil cea mai grea cursă de până acum.
Prietenii mei spun uneori că nu și-ar fi imaginat acum câțiva ani, când alergam 2km și mă plângeam că-mi dau duhul, că am să alerg maratoane de plăcere, nesilită de nimeni.
Am aflat despre mine că, dacă îmi păstrez focusul, pot să fac infinit mai mult decât credeam.
cu prieteni la Maratonul DHL
Sportul mă face să mă simt că mă doare într-o parte, că am nițică febră și câteva vânătăi noi pe săptămână, că sunt mereu pe goană, dar liberă și recunoscătoare că le pot obține pe toate cu zâmbetul pe buze.
Uneori, mi se întâmplă să nu respect planul. De antrenamente, de alimentație, de odihnă. Mi-a luat ceva timp, dar după ce mi-am dat seama că e ok să fac lucrurile în ritmul meu a devenit chiar mai ușor să mă recentrez și să revin cu mai mult drag și chef la plan.
Obiectivul meu în 2016 este să pot alerga toate cursele pe care mi le-am propus fără accidentări și să-mi îmbunătățesc timpii la câteva dintre cele pe care le voi alerga pentru a doua oară – EcoMarathon, CiucașX3, MPC sunt doar câteva dintre ele. De asemenea, dacă până acum mă înscriam la traseele lungi ale competițiilor, anul ăsta mi-am propus să alerg și distanțe mai scurte.
Dacă ar fi să recomand ceva din experiența mea, aș spune că moderația e de neprețuit. E frumos și inspirațional să ne depășim limitele, dar ritmul în care o facem e bine să ne fie croit pe măsură, altfel riscăm să ajungem ca după o relație devenită obsesie – seduși, epuizați și abandonați.
Carmen povestește despre aventurile ei sportive pe blogul ei, o puteți citi pe CarmenAlbisteanu.ro.
Robert Cadar: Dacă ar fi să recomand ceva din experiența mea, aș spune că mereu trebuie să-ți asculți organismul
Am început să fac sport dupa ce am participat cu colegii de la job la o competitie de alergare montana.
Îmi amintesc că la început toata lumea m-a descurajat, nu mi-au dat nicio șansă, asta pentru ca aveau 2 motive bune, nu alergasem niciodata mai mult de 2-3 km si eram diagnosticat recent cu o boala autoimuna care imi distruge sistemul osos. Probabil asta a fost si motivația mea, sa le arat tuturor ce inseamna sa ai vointa, ce inseamna sa lupti.
Prima mea competiție a fost, cum spuneam mai sus, chiar Maratonul Piatra Craiului. Un fel de botez, îmi amintesc că până și Andrei Roșu a încercat să ma ajute cu un plan de alergare, însă când i-am spus că alergasem doar 6 km, iar competiția este peste 2 săptămâni, mi-a sugerat să nu particip încă.
Daca m-aș pune în locul lui cred că as face acelasi lucru, nu știam în ce m-am băgat, a fost dureros, dar frumos tare, daca aș da timpul înapoi l-aș face din nou J.
Antrenamentele mele au început exact acum un an, odată cu un tratament medical pentru întărirea sistemului muscular și osos, am urmat un plan de antrenament strict pentru 21 km. După participarea la câteva crosuri am alergat în vara lui 2015 la primul meu semimaraton.
Sportul meu preferat este alergatul pentru că după fiecare alergare mă simt excelent.
Ce mai pregnantă amintire dintr-o cursă este emoția si bucuria de la primul concurs de alergare la care am participat, Maratonul Piatra Craiului 2014.
Competiția mea preferată este momentan Maratonul Piatra Craiului, însă anul acesta am multe competiții in program și să vedem dacă găsesc ceva mai frumos J.
Cel mai mândru sunt de faptul că am reușit să alerg distanțe mai mari de 20-30 km, chiar dacă boala autoimună persistă și voi trăi cu ea toată viața.
Prietenii mei spun că sunt un luptător.
foto arhiva personala
Am aflat despre mine că iubesc mișcarea, iar alergatul a devenit o relaxare!
Sportul mă face să mă simt invicibil.
Uneori, mi se întâmplă să ma lupt cu mine pentru a ieși din casă și a mă ține de antrenamente, dar indiferent de vremea de afară mereu ies învingător!
Obiectivul meu în 2016 este participarea la cât mai multe competiții de alergare, în special montane și alergarea a 2016 km în total. Deja am trecut de 500 km!
Dacă ar fi să recomand ceva din experiența mea, aș spune că mereu trebuie să-ți asculți organismul, iar dacă ai intrebări la care nu ai răspunsuri, dar cunoști persoane din jurul tău care au răspunsurile, ar fi bine să ceri aceste răspunsuri, îți vor prinde bine!
n.r. Pe Robert îl puteți citi pe blogul său de sport, 36fit.com.
foto arhiva personala
Bogdan Mireanu: O coborâre nebună pe MTB îmi dă senzația unui zbor liber, asemenea unei păsări
Bogdan Mireanu
Am început să fac sport în jurul blocului, pe la 6-7 ani. Fugeam la 9 pietre, la fotbal, la furat de struguri, de fapt cred că eram cam cel mai sprinten când era vorba să fug de cineva. La 9 pietre toți mă voiau în echipa. Nevoia te învață de mic să lucrezi la anduranță.
În clasa a cincea, am intrat într-o clasă specială, cu profil sportiv, de handbal. Nu prea mi-a plăcut ca sport, dar știu că mergeam la antrenamente cu plăcere. Pe bicicletă sunt de când mergeam cu roți ajutătoare, apoi am trecut la Pegas și, prin ’98, am primit din Italia un mountainbike. Laser, frate! Era ca și cum acum aș conduce un Ferrari.
Îmi amintesc că prin 2007 îmi arătau câțiva colegi niște biciclete la vreo 1.000 de lei, Cube parcă, erau primele pe care le remarcasem prin magazinele de profil și ziceam că trebuie să fii nebun să dai atâția bani. Acum, și eu mă dau pe o bicicletă de carbon, care n-a fost deloc ieftină, deci se poate spune că m-a prins microbul.
Sugas Race, proba de mtb
Prima mea competiție a fost, ca la mulți alți pasionați, Prima Evadare. Era în 2010, parcă, unul din acei ani cu noroi, când ziceai că am ieșit la arat, nu la plimbare prin pădurile Snagovului. A fost crâncen, cu prieteni care au abandonat, cu timp de sosire de peste 5 ore, epic, ce să mai vorbim! Și uite așa, imediat după, m-am uitat ce alt concurs MTB ar mai fi prin țară. 🙂
Antrenamentele mele nu le-aș numi chiar antrenamente, pentru că nu mi-am fixat anumite obiective în fiecare an, să termin un anumit concurs în x ore. Toate turele, fie că sunt de alergare sau de ciclism, le fac din plăcere și doar de câteva ori pe an mai dau drumul la STRAVA pe un anumit segment ca să văd cum mai stau cu timpul. În rest, la alergare, îmi înregistrez timpii cu un ceas, dar nu analizez rezultatele. Am înțeles de mult timp că, fiind sportiv amator, trebuie să savurezi cursa, traseul, și nu neapărat să stai cu ochii pe ceas.
Sportul meu preferat este, în momentul de față, alergarea montană. O fi un trend acum, dar faptul că de ceva timp îmi duc veacul prin Brașov, am descoperit farmecul alergării montane. E o simplitate și o liniște când alergi prin pădure pe care nu le găsești la ciclism sau alergarea pe șosea. Pur și simplu ești tu și pădurea. Mi se pare fascinant să poți face câteodată câte 20 de kilometri prin pădure doar cu o sticlă de apă și o pereche bună de pantofi. Dacă în 2014 am alergat aproximativ 100 de km, în 2015 am strâns, fără să-mi propun, cam 800 de km de alergare doar prin pădure. Eu zic că e ceva!
Cea mai pregnantă amintire o am dintr-o cursă de la Maraton MTB Miercurea Ciuc, în 2014. Traseu de maraton: 70 de kilometri în luna august nu e neapărat o glumă bună. Cunoșteam traseul de anul trecut și știam că e mult de mers în câmp deschis, de aceea mi-am propus să o calc în primii 30 de kilometri, cât mai era răcoare şi, dacă dă căldura, să o las mai moale, doar că pe la kilometrul 20, poc! Pană! Scoate camera, montează, dă la pompe și nimic, frate, nu voia să se umfle, camera de rezervă era spartă și ea. Pune petec, dă la pompe din nou și bagă vreo 3 Tatăl Nostru ca să țină petecul. Am pierdut vreo 15 minute cu toată trebușoara asta. După încă vreo 20 de kilometri, pe o coborâre bolovănoasă spre un sătuc harghitean, poc! Iar pană! Tre’ să ai picioare la ture din astea, dar și psihic tare. Am mai pierdut vreo 10 minute, nu m-am stresat, cred că băgam și o țigară dacă aveam când terminasem de montat roata. I-am dat până la final cu ciudă și am scos vreo 5 ore și ceva.
Competiția mea preferată este fosta etapă MTB din Triada, Brașov XCM, varianta traseului lung, pe care nu am reușit să-l fac în regim de concurs, dar l-am rezolvat într-o sâmbătă cu soare.
Cel mai mândru sunt de faptul că am terminat Bate Toaca în 2015, concurs de alergare pe Ceahlău, 28 de km, cu 2.300 diferență de nivel. De fapt, dacă e să vorbim de un scop în 2015, cam ăsta a fost: să reușesc să termin onorabil această cursă. A fost cel mai dur concurs la care am fost vreodată.
la Bate Toaca
Prietenii mei spun că sunt Superman, dar ei nu știu prin câte senzații de vomă trec eu într-o cursă. Evident, glumesc! Dar, într-adevăr, prietenii care nu prea încearcă mai mult de o plimbare prin parc cu bicicleta zic că eu pot, pentru că sunt antrenat, că ei nu ar putea niciodată să ducă x km distanță, dar ei nu știu că lucrurile se fac treptat, cu plăcere și dorind să faci asta.
Sportul mă face să mă simt că zbor, la propriu. Cred că visăm cu toții, de mici, că zburăm. Pentru mine, o coborâre nebună pe MTB sau o alergare prin pădure îmi creează senzația unui zbor liber, asemenea unei păsări.
pe Transfagarasan, cu cursiera
Obiectivul meu în 2016 este să termin Ecomarathon și Maraton Piatra Craiului.
Dacă ar fi să recomand ceva din experiența mea, aș spune că sportul trebuie pus, ca și cititul unei cărți, mersul la un concert, timpul acordat celor dragi , pe același nivel al importanței. Menține un echilibru pentru aceste lucruri „sănătoase” din viața ta și nu se poate să nu te simți împlinit.
Andreea Călugăru: Antrenamentele mele sunt planificate și prioritizate după principiul „fără nicio scuză”
Transfier 2015, foto credit Donez Amintiri
Am început să fac sport la vârsta de un an, pentru a corecta o ușoară problemă medicală. Ai mei m-au încurajat mereu să fiu foarte activă și m-au dus cam la toate sporturile disponibile în orașul natal. Într-un final s-a „prins” atletismul la vârsta de 9 ani, pentru că …îmi plăcea să sar și să fac tumbe pe salteaua de la săritura cu prăjina. M-am lăsat de sport în adolescență și am uitat de latura asta până la 25 de ani, când cele câteva kilograme în plus m-au scos la o alergare chinuită în Tineretului.
Îmi amintesc că la început nu reușeam să alerg mai mult de 400 de metri legați. Abia după vreo 6 luni am reușit să dau o tură de lac completă (3km), fără să încetinesc.
Triatlon Brasov 2013; foto arhiva personala
Prima mea competiție ca adult a fost în 2009 la MIB – cursa de 3km :), am crezut că o să mor.
Antrenamentele mele sunt planificate din timp și prioritizate după principiul „fără nicio scuză” – altfel sunt imposibil de îndeplinit printre jobul de la birou, afacerea de familie și alte delicii ale vieții.
Sportul meu preferat este… înotul (!?) pentru că …. ăăă… zău că abia acum mi-am dat seama că am început să iubesc mai mult înotul decât alergarea. Cum și când s-a întâmplat asta, nu știu! Ok, poate sunt amândouă la egalitate.
Dupa o cursă de înot de 5.000 de m, pe podium; foto credit arhiva personala
Cea mai pregnantă amintire dintr-o cursă este momentul când am ajuns în tranziția 2 la Ironman Mallorca, neștiind dacă m-am încadrat în timpul limită sau sunt deja descalificată (într-un final mai aveam 5 minute și am putut să termin cursa). Au fost câteva momente incredibile, trecând brusc de la agonie și disperare la speranță și apoi ușurare.
Competiția mea preferată este Transfier (half-ironman pe Transfăgărășan). Anul trecut am trăit acolo probabil cea mai fericită linie de finish și abia aștept să revin.
Cel mai mândra sunt de faptul că pot să merg pe bicicletă și că nu prea mai am julituri și vânătăi în ultima vreme.
Prietenii mei spun că nu prea mai am timp de o ieșire la cafea. Au dreptate!
Am aflat despre mine că sunt foarte fricoasă. Acesta este și motivul pentru care îmi este atât de greu în proba de bicicletă dintr-un triatlon – pentru că și acum, după 3 ani și mii de kilometri făcuți, tot stau cu frica în sân.
Sportul mă face să mă simt curoajoasă, relaxată, liberă.
Uneori, mi se întâmplă să adorm la birou :), după doar câteva ore de somn și un antrenament greu de dimineață. Din fericire avem un spațiu special amenajat pentru relaxare, în care pot să ațipesc timp de 15 minute.
Obiectivul meu în 2016 este Ironman-ul cu numarul 2, în iunie, la Oradea.
Dacă ar fi să recomand ceva din experiența mea, aș spune că trebuie să îți faci timp pentru ceea ce te face fericit. Cu forța și cu buldozerul dacă este necesar :).
Andreea a devenit anul trecut campioana nationala pe distanta de half ironman, la Oradea; foto credit arhiva personala
Adrian Mila: Am început să fac sport la 46 de ani. Am descoperit o libertate și o fericire pe care nu credeam să le mai găsesc
Am început să fac sport …. Târziu, foarte târziu. Într-o toamnă, pe la 46 de ani, am fost stârnit să iau startul la un cros. Citeam Adevărul de seară, îl luam de la un magazin Micro de la scara blocului și găseam rubrica lui Emilian Isaila, care se pregătea pentru un maraton. Maraton, ce chestie ciudată…. O aiureală, de ce ar alerga cineva un maraton? Emilian se lăsase de fumat, slăbise alergând, deja parcă devenea interesant, nici nu auzisem până atunci de Maratonul Internațional București. Practic ii datorez lui Emilian cateva kilograme, cateva mii de kilometri si o viata noua, dar el nu stie asta!
Bucharest Marathon 2015
Așa că intrarea mea în sport a început direct cu un concurs, cursa populară de la MIB 2009, la care m-am înscris în ultimul moment. Ploua mărunt. După 20 metri mă sufocam, după 200 m începeam să merg. A fost oribil. M-am simțit umilit, iar începeam să alerg, iar mă sufocam. Eram mereu depășit, alergarea era chinuită, după vreo 17 minute (parcă) ajungeam la finish, transpirat și uluit că mă simt foarte fericit. După o săptămână începeam să alerg, dimineața, pe întuneric, să nu mă vadă lumea cum mă chinui.
Îmi amintesc că la început nu puteam să alerg mai mult de 3-400 metri. Alternam mersul cu alergarea încercând să pun în mișcare niște mușchi și articulații care ruginiseră complet. Adevărata victorie a fost când am reușit să alerg dintr-o bucată 30 minute, fără să trebuiască să mă opresc. A fost greu, pe cuvânt.
Prima mea competiție de după prima competiție a fost Crosul 15 noiembrie, de la Brașov, tot în 2009. Aveam aproape o lună de când începusem să alerg și eram convins că voi alerga 5 km fără probleme. Nu am reușit, la un moment dat a trebuit să merg din nou, dar a fost frumos. Atunci mi-am promis că o să mă antrenez suficient ca să nu mai ajung să merg la o cursă de alergare.
Semimaraton pe Arges in Jos, 2015, foto arhiva personala
Antrenamentele mele …Nu sunt foarte sociabil și am început să alerg singur-singurel, în zori de zi. Apoi am găsit grupul de atunci al Ro Club Maraton și am descoperit plăcerea antrenamentelor în comun, la care făceam și o încălzire, și o tură cu toată lumea. Am nevoie de obiective care să rupă monotonia sau de un anturaj în care să găsesc în egală măsură distracția și efortul.
Cupa Berii – alergare + alcool; foto arhiva personala
La un moment dat au apărut și antrenamentele adevărate, profesionale, cum nu credeam să fac vreodată. Ștefan Oprina ne invitase la niște antrenamente cum nu visam, cu încălzire, program și revenire, devenind nu doar antrenorul nostru ci și un mare prieten. Am gustat și din antrenamentele lui Flabio Carmona și apoi iar antrenamente cu Fane. Între timp s-a format cee ace se cheamă Trupa lui Fane, unde Ștefan Oprina oferă antrenamente spectaculoase, personalizate și eficiente. Antrenamentele profi au fost în mare măsură distracție combinată cu muncă și au avut rezultate evidente.
la antrenament cu o parte din Trupa lui Fane, foto arhiva personala
Sportul meu preferat este atletismul pentru că în copilărie o cunoscusem pe Lia Manoliu, care mă impresionase cu adevărat. Tata o cunoștea, îmi povestea de ea, îl lăuda pe Zatopek, deci probabil atletismul era sportul meu preferat inca de atunci, chiar dacă nu îl practicam decât pe sărite. Îmi plăcuse mult canotajul, alunecarea pe apă, liniștea din mijlocul lacului, dar a fost doar o iubire de-o vară, din adolescență, mai ales că o pereche de adidași ocupă mai puțin loc decât un schif.
Cea mai pregnantă amintire dintr-o cursă este probabil de la Hercules, la care participam la semimaraton, în 2011, cred că era primul semi montan. Urcasem prin pădure, îmi curgea transpirația în ochi, îmi pulsau dureros gambele și apoi s-a terminat urcarea. Cerul abastru, dealul verde și plin de florile de mai m-au făcut să uit de concurs și să mă opresc să fac o poză care apoi a fost mult timp poza de fundal de pe monitorul meu. A fost un moment magic, un colț de rai în care ajunsesem fără să fac pasul necesar…
Maraton apuseni 2015; foto arhiva personala
Competiția mea preferată este… greu de spus. Merg la cursele care mă atrag, la care îmi plac organizatorii, atmosfera, unde există un pic de provocare și unde mă simt bine, mi se pare inutil să merg la cursele care ar avea potențial de enervare. Mi-e greu să fac un top. Îmi plac mult cursele montane, probabil preferata mea ar fi cursa de la Azuga, pentru perversitatea buclei finale, îmi place mult Cozia; cursele de plat de la maratonul de la București și cel din Cluj sunt preferatele mele. Cea mai mare provocare a fost Olympus Marathon, pe care l-am dovedit cu greu, și asta l-a făcut poate și mai prețios.
2X2 race, 2014; foto arhiva personala
Cel mai mândru sunt că am reușit să îmi înving zona de confort, lenea, sedentarismul.
Prietenii mei mă întreabă cel mai des „cat mai ai de gând să alergi?”. Din păcate răspunsul nu depinde doar de mine, mai sunt implicate în afacere și niște articulații, mușchi șamd, dar aș vrea să alerg măcar până pe la 80 de ani.
la Cozia Mounatin Run, cu prieteni
Am aflat despre mine că încep să mă suport. Am reușit să mă împac cu mine, ceea ce este destul de greu, am reușit să accept pozele cu mine (înainte de alergare evitam cât mai mult să apar în poze), care apoi chiar mi-au plăcut. Pozele din alergare sunt printre puținele în care mă simt bine.
Sportul mă face să mă simt viu. Am descoperit o libertate și o fericire pe care nu credeam să le mai găsesc. Provocări, concursuri, antrenamente, am găsit o lume nouă cu mulți, foarte mulți oameni interesanţi și mulți noi prieteni cu care mă simt foarte bine. Cred că perioada de când am început să alerg este una dintre cele mai plăcute, relaxante și frumoase din viața mea. Mă repet, dar alergarea este ca un distonocalm luat atunci când ai un deranjament stomacal. Nu îți rezolvă problemele, dar nu îți mai pasă de ele şi doar asta contează.
Uneori, mi se intamplă să apelez la experiența de la alergare ca să depășesc problemele. Fac apel la cutia cu secrete. Mă gândesc la o cursă grea, la momente dificile și la faptul că am avut norocul să le depășesc și încerc să rezolv și situația din viață, din activitatea profesională sau unde a apărut. Cu calm, strângând din dinți ca să depășesc obstacolul, uneori văd viața ca pe o cursă, cu un finish pe care aș prefera să îl ating cât mai târziu.
Obiectivul meu în 2016 este să am doi genunchi valizi, ceea ce deocamdată nu este garantat. Și poate să depășesc un alt handicap din copilărie, dacă tot alerg mai puțin și am mai mult timp disponibil, adică să îmi înving frica de apă. Cine știe, poate mă voi apuca și de triatlon odată și odată.
pe podium la categoria de varsta, la una dintre competitiile preferate; foto arhiva personala
Dacă ar fi să recomand ceva din experiența mea, aș spune că la alergare nu prea poți să sari peste etapele intermediare, mai ales dacă vrei să alergi mult timp. Probabil aș recomanda antrenamentele cu un antrenor profesionist și aș prefera antrenamentele de grup. Și niște alergări lungi cu prietenii, cu oprire la o cofetărie sau un grill, să refacem depozitele de glicogen, pentru că viața fără savarine e pustiu!
la un gratarel, dupa alergare. sa vina glicogenul inapoi! foto arhiva personala
Șerban Damian: Îi datorez tatălui meu dragostea pentru sport
Maratonul Bucuresti, 2015, fotocredit Radu Cristi
Am început să fac sport ….
Am făcut sport toată viața, însă cu intermitențe și niciodată de performanță. Am trecut prin multe sporturi, în special de forță – judo câțiva ani, apoi „tras de fiare” (culturism ar fi prea mult spus). Însă simt că am început cu adevărat să fac sport atunci când am descoperit alergarea, adică în urmă cu 10 ani. În toamna anului 2006 am alergat primul meu semi, iar în primă vara lui 2007 primul maraton. Cam acesta a fost debutul meu în sportul de anduranță.
Îmi amintesc că la început…
Începuturile mele sunt legate de participarea mea în calitate de (pseudo-) jurnalist la cateva competiții Ironman (în străinătate), prin 2005-2006, alături de un sportiv român. Colaboram (și încă o fac) cu revista Men’s Health. Am scris pentru această publicație câteva articole despre cursele de ultraanduranță, pe vremea când în România erau doar niște rarități.
Acolo am avut ocazia să constat, cu maximă uimire, că nu este un sport doar pentru profesioniști, ci pot să pariticipe oameni de toate vârstele, dimensiunile, formele etc. Așa cum se întâmplă, mi-am propus mai mult din curiozitate să mă antrenez și eu pentru un semi. Nu știam mai nimic despre alergare, dar la sală era o bandă și am început să alerg din ce în ce mai mult. Primul semi a fost chinuitor pentru că a fost chiar prima experiență de alergare pe asfalt și m-au durut picioarele zile întregi. Deci ca să rezum: îmi amintesc că la început nu știam nimic despre alergare, nu cunoșteam pe nimeni și în general, prin 2006, „fenomenul” era doar un embrion față de ceea ce vedeți astăzi.
Prima mea competiție ….
Deși tehnic a fost acel semi despre care am amintit, totuși eu mă gândesc la primul meu maraton, când sunt întrebat despre prima mea competiție. Acesta a fost Maratonul Transylvania, în 2007, un concurs de șosea între Sighișoara și Mediaș, la care au participat vreo 30-40 de oameni.
Deși a fost oarecum un concurs obscur, pentru mine are o importanță deosebită, din mai multe puncte de vedere. În primul rând pentru că este una dintre amintirile mele majore legată de tatăl meu, care m-a însoțit atunci și m-a încurajat să particip. Într-o mare măsură îi datorez tatălui meu dragostea pentru sport, pentru că deși el nu a practicat niciun sport, mi-a transmis permanent ideea că sportul este necesar și asta se vede, pentru că de foarte mulți ani nu pot trăi (bine) dacă nu fac sport sau măcar mișcare.
În altă ordine de idei, primul maraton este la fel ca prima dragoste. E o experiență irepetabilă. A fost singura dată când am simțit acel „runner’s high”, cu o intensitate greu de povestit și care m-a făcut să mă îndrăgostesc iremediabil de acest sport. Ok, trebuie să recunosc că m-am chinuit pe finalul cursei, că m-au durut crâncen coapsele la final și că am fost extrem de dezamăgit de faptul că organizatorii au considerat că e mai bine ca în loc de medalie să ne dea o cană inscripționată… O păstrez cu drag, dar din păcate nu am cum să o atârn alături de zecile de medalii colecționate între timp.
Antrenamentele mele …
Am rămas cu obiceiul de a merge la sală, însă nu mai fac antrenamente cu greutăți, ci particip la clase de fitness, în general cu greutatea corpului. Îmi plac clasele cu intensitate mare. Recent am descoperit yoga, care este extraordinară. Cine nu a încercat, ar trebui să o facă. Nu ai cum să înțelegi până nu ajungi pe saltea. Bineînțeles, antrenamentele de bază sunt cele de alergare.
Nu alerg foarte mult, cel puțin comparativ cu sportivii de performanță și unii dintre cunoscuții mei, adică undeva la 150-200 km pe lună în mod obișnuit și ajung pe la 300-350 km în lunile de maximă încărcare înainte de un maraton. Ca orice maratonist, “servesc” meniul complet, cu tempo-uri, long run-uri, intervale, recovery. Nu prea mă omor după intervale, dar le consider importante. De obicei mă antrenez pe asfalt, în parc, iar vara mai aleg la țară pe câteva trasee preferate. Am gașca mea de alergători din IOR cu care ies la antrenamente și asta mă ajută foarte mult, pentru că altfel aș fi mai delăsător (în sensul că aș alerga mai încet).
cu prieteni la alergare, fotocredit Sunday Titan Run
Sportul meu preferat este….
Evident, alergarea pe distanțe lungi. Pe scurt, pentru că mă face fericit. Îmi induce acea stare de flux, despre care vorbește psihologul Mihaly Csikszentmihalyi în carte sa “Flux. Psihologia fericirii”.
Este starea aceea de conectare perfectă cu tot ce e în jur. Știu că unii vor considera că bat câmpii, asta e, le doresc să își găsească și ei sursa lor de “flux”. Acum să nu se înțeleagă că la orice antrenament și concurs sunt într-o continuă stare de fericire… Ar fi prea frumos.
Sunt antrenamente la care mă simt complet lipsit de energie, concursuri care nu îmi ies de loc și care mă storc de vlagă… Dar atunci când se întâmplă, e perfect. Pe lângă asta, odată ce am intrat în lumea alergării mi-am făcut o mulțime de prieteni și cunoștințe, mi-am extins preocupările profesionale și nu mai puțin important, m-am menținut sănătos și mi-am redus riscurile pentru o mulțime de boli grave (conform studiilor, bineînțeles).
foto credit Maratonul Bucuresti
Ce mai pregnantă amintire dintr-o cursă este …
În cea mai mare parte am amintiri frumoase și fiecare maraton m-a marcat într-un anume fel.
Totuși cea mai pregnantă amintire este cea de la Olympus Marathon, în care am urcat de la nivelul mării până sus pe muntele Olimp, la tempul lui Zeus și apoi am coborât din nou la bază.
A fost un concurs intens în principal pentru faptul că cei peste 20 km de coborâre i-am parcurs cu tălpile aproape jupuite de piele… Am avut niște încălțări criminale, care nu prevestiseră nimic la antrenamentele pe plat și care m-au ros atât de rău pe coborâre, încât am ajuns la bază cu pielea aproape complet decolată pe călcâie, piciorul anterior și degete. A fost o tortură de câteva ore, în care îmi juram că nu voi mai face asta niciodată, dar bineînțeles că nu mă voi ține de cuvânt. Cursa este superbă și o recomand oricui iubește muntele și alergarea pe distanțe lungi.
Medaliile lui Serban
foto credit arhiva personala
Competiția mea preferată este…
Am alergat până acum 32 de maratoane în multe țări, plus o mulțime de alte curse mai scurte. Totuși, competiția mea favorită rămâne Maratonul Internațional București (și în aceeași măsură și semimaratonul din primăvară), cu toate punctele pozitive și negative.
Prima ediție a maratonului a avut loc la scurt timp după ce am început eu să alerg și până acum am participat la toate edițiile. L-am văzut cum crește, am contribuit și eu într-o oarecare măsură la dezvoltarea lui și aici mă simt „acasă”. E o cursă în orașul meu, pe străzile pe unde trec zilnic (știu pe dinafară gropile din asfalt…), alerg înconjurat de zeci de prieteni și sper să pot să particip la toate edițiile de acum înainte. Sigur, am participat la concursuri mult mai mari și cu mult mai mult fast, însă e o chestiune de suflet să fiu alături de cel mai important concurs de alergare din țară și din orașul meu.
Cel mai mândru sunt de …
Aș putea să amintesc vreun record personal, însă îmi dau seama că acestea nu au cine știe ce importanță. Oricum aș da-o, rămân tot un alergător oarecare, cu rezultate modeste. Sunt mândru că în acești ani de alergare am reușit să transmit la rândul meu „microbul” multor oameni din jurul meu.
Sunt mândru că am înființat un club de alergare care a crescut frumos, Ro Club Maraton și prin intermediul căruia am promovat alergarea ca sport de masă. Noi am inițiat primele alergări de grup, care acum sunt peste tot, în multe părți din București și în multe orașe din țară. Am lansat unul dintre primele site-uri dedicate alergării și am contribuit la apariția și susținerea primei reviste românești despre alergare (revista Alerg). Am desfășurat campanii caritabile, am organizat o mulțime de concursuri, și în general am făcut cunoscută alergarea, contribuind la popularitatea ei de astăzi.
multe grade cu minus foto credit Radu Cristi
Prietenii mei spun că …
Prietenii mei spun că au alergat aici și acolo, că au scos timpul x sau y, că și-au luat nu știu ce ceas de alergare sau pantofi de alergare, că s-au întâlnit cu alții la o alergare, că vor participa la concursul x, că ne vedem duminică în parc la un long run etc. Aproape toți prietenii mei aleargă, se dau cu bicicleta, merg la sală. Nici nu știu dacă mai am prieteni care nu fac sport. Din acest punct de vedere, este perfect!
Am aflat despre mine că …
Am aflat că îmi trebuie destul de puțin ca să fiu fericit. Dacă îmi dai o pereche de adidași și o alee de parc, sunt mulțumit. Sigur, n-ar strica și 1 milion de euro… 😀 Am mai aflat că acesta e drumul meu în viață: sportul, nutriția sportivă, fiziologia efortului fizic și tot ce derivă de aici. După ani de căutări, în special pe la 20-30 de ani, acum sunt sigur că asta e ceea ce vreau să fac.
Sportul mă face să mă simt…
O să sune destul de banal, însă sportul (în mod particular alergarea) mă face să mă simt liber. Atunci când alerg, am senzația că ies din carapacea de „om modern” (conectat la tehnologie, cu fundul permanent pe scaun sau în mașină, cu ochii în ecrane) și mă reîntorc la forma noastră primordială, în care am trăit (ca specie) sute de mii de ani – alergând, sprintând, fugărind, urmărind, deplasându-ne, mișcând, transpirând, obosind, simțind mușchii, gâfâind… pe scurt, trăind.
Uneori, mi se întâmplă să…
Mă simt sătul de atâta alergare. Contrastează cu ce am spus anterior, dar da, mi se întâmplă să nu am chef, să mă mai doară câte o parte a corpului sau pur și simplu să ies la un antrenament și după câțiva kilometri să constat că de fapt vreau să plec acasă. Uneori mă oblig să continui și cheful revine, altădată chiar renunț și asta e. Încerc să fiu realist: nu sunt sportiv de performanță, am limitele mele, mai am și alte lucruri importante de făcut. Echilibrul rămâne cel mai important lucru. Dacă ajungi să ieși la antrenamente în silă, atunci ai pierdut bătălia.
Dupa Maratonul de la Kuweit, foto credit arhiva personala
Obiectivul meu în 2016 este …
Deocamdată singurul obiectiv este să repar niște accidentări care m-au tot chinuit anul trecut. O să particip la niște concursuri, însă nu îmi mai propun timpi sau recorduri personale. Anul 2016 va fi unul de lins rănile. Pe alte planuri, vreau să dezvolt tot mai mult laboratorul meu de testări ale performanțelor sportive (http://performanta.superfit.ro) și să citesc tot mai mult în acest domeniu care mă fascinează și îmi deschide perspective la care nici nu visam cu câțiva ani în urmă.
Dacă ar fi să recomand ceva din experiența mea, aș spune că…
Vorbind atât din experiența de sportiv, cât și cea de medic, cel mai important sfat pe care l-aș da ar fi să fiți echilibrați și moderați. Obiectivul principal al oricărui practicant de sport este să-și mențină corpul sănătos și funcțional. Restul… recorduri, proiecte, concursuri, doar pe locul 2 și mai jos.
Mircea Olaru: Fă din sport un mod de viată. „Rezoluțiile” de Anul Nou nu funcționează
Mircea Olaru, Italia, Pasul Gavia (2652m), 2014 arhiva personala
Am început să fac sport prin liceu când, pe langă orele obişnuite de fotbal sau baschet, am început să alerg pe stadion împreună cu cei care se antrenau să susţină bacalaureatul la proba sportivă. Eu am dat geografie până la urmă însă ţin minte că reuşeam să alerg destul de bine pe distanţa probei de rezistenţă pentru care se antrenau colegii mei.
Îmi amintesc că, la început, 3 kilometri alergaţi erau o mare reuşită personală. Sau un drum de 40 km pe bicicletă (clasicul Pegas pe atunci) de la Râmnicu Vâlcea până la Olaneşti şi înapoi…; şi ce greu părea urcuşul de nici 500 m lungime de la mijlocul traseului.
Prima mea competiție a fost una de ciclism, la grădiniţă, grupa mijlocie cred.. 🙂 Aveam o tricicletă de care eram tare mândru, dar al cărei lanţ a cedat la câţiva metri înainte de linia de sosire. Am reuşit să o trec totuşi, dus de inerţie, pe locul doi chiar. Concursurile de alergare le-am început în facultate şi au fost clasicele crosuri din Bucureşti. Ne trimiteau profesorii de sport în schimbul unor motivări de absenţe de la orele normale de sport. Ironic, nu? 🙂
Antrenamentele le fac puţin după ureche, fără ceas la alergare şi fără ciclocomputer la bicicletă. Mai pornesc din când în când Endomondo sau Sports Tracker pe telefon, dar cam atât. Îmi urmăresc în schimb kilometrii parcurşi şi imi fac un plan de alergări atunci când mă antrenez pentru maratoane.
Sportul meu preferat este ciclismul de şosea. Îmi plac urcările în pasuri alpine şi nu mă împac cu ciclismul de câmpie. Pentru că am urmărit de mic Turul Franţei şi alte competiţii similare, unde îi admiram pe Indurain şi Pantani zburdând pe căţărările din Alpi sau Pirinei. Cu toate astea, îmi place să variez sporturile practicate, aşa că weekend-urile şi concediile sunt destul de pestriţe din punctul ăsta de vedere: cursieră, MTB, alergare de şosea, trail, schi, înot, drumeţie.
Maratona Dles Dolomites, 2014 arhiva personala
Cea mai pregnantă amintire dintr-o cursă este de la Maratonul Piatra Craiului din 2014. Îmi doream de foarte mulţi ani să ajung să particip acolo. Eram într-o formă foarte bună şi am alergat cu o plăcere incredibilă. Nu îmi venea să cred cât de frumos este totul în jur în ziua aceea, deşi merg de mulţi ani în Piatra Craiului şi cunoşteam deja toate traseele. Atmosfera de la MPC este unică.
Ecomarathon Moeciu de Sus, 2015
Competiția mea preferată în România este Transfier. Am reuşit să îl termin anul trecut. Organizarea de excepţie, voluntarii inimoşi, atmosfera extraordinară din rândul participanţilor, apa limpede din lacul Vidraru si Transfăgărăşanul închis total traficului auto sunt argumentele pentru care vreau să mă întorc şi în 2016.
Cel mai mândru sunt de faptul că am reuşit să termin două competiţii de ciclism extrem de grele pentru un amator. Ambele au fost în Italia, în munţii Dolomiţi: Sella Ronda Hero (MTB, 86km, 4200 diferenţă de nivel pozitivă) şi Maratona dles Dolomites(cursieră, 138 km, 4230 m diferenţă de nivel pozitivă)
Sosire la Maraton Piatra Craiului, Zarnesti, 2014
Prietenii mei se împart în două categorii: unii care fac sport la rândul lor şi care îmi inţeleg foarte bine pasiunea şi ceilalţi care încă nu s-au ridicat de pe canapea şi pe care sper să îi influenţez cât de curând 😉
Am aflat despre mine că pot face lucruri care mi se păreau în trecut imposibile. Dacă acum ceva ani mă chinuiam pe 5 km alergaţi acum alerg maratoane şi visez să termin un Ironman (3,8km înot, 180 km bicicletă şi 42 km alergare). Lucrul ăsta este valabil nu doar în sport ci în orice iţi propui să faci în viaţă. Cu un plan de acţiune şi cu perseverenţă cred că oricine poate realiza lucruri aparent „imposibile”.
Sportul mă face să mă simt BINE! Ăsta este cuvântul potrivit: BINE. Făcând mişcare în mod regulat te simţi BINE. Te simţi bine fizic, ai mai multă energie, te concentrezi mai uşor la muncă, te simţi excelent în propria piele, ai mai multă încredere.
Schi de fond, Maria Alm, Austria, 2015
Uneori, mi se întâmplă să îmi fie lene să ies la alergat. Doar uneori ;-). Tuturor celor care facem sport ni se întamplă asta. Sunt convins că şi sportivilor profesionişti, nu doar amatorilor ca mine. Important este să nu alegi calea uşoară, confortabilă. Te ridici de pe canapea, te echipezi şi pleci la alergat. Sau pe bicicletă, la sală sau la fotbal cu prietenii. Satisfacţia la final de zi este mult mai mare şi iţi vei mulţumi pentru că nu ai ales să butonezi telecomanda.
Obiectivul meu în 2016 este să ajung la formă necesară pentru a termina un Ironman în 2017. Cred că aş reusi să îl termin şi acum, însă chinuit. Şi nu doresc asta. Vreau să fiu pregatit şi să mă simt bine toată cursa, să mă bucur de fiecare moment.
Cu cateva zile inainte de Sella Ronda Hero, Dolomiti, Italia, 201
Dacă ar fi să recomand ceva din experiența mea, aș spune că cel mai important este să faci din sport un mod de viaţă. Rezoluţiile de început de an şi dietele post Craciun sau Paşte nu funcţionează .
George Toma: Prietenii mei spun că i-am convins să alerge!
Am început să fac sport în urmă cu 3 ani, când am redescoperit alergarea. Și de atunci tot fug. 😀
Îmi amintesc că la început primul kilometru a fost dificil, și mă uitam la cei care mă depășeau gândindu-mă ce ușor aleargă, fără să arate că depun efort.
Prima mea competiție a fost Semimaratonul București din 2013, proba de 10km, pentru care m-am antrenat jumătate de an.
Antrenamentele mele sunt seara. Alerg și dimineața, împreună cu alți alergători, dar antrenamentele în care reușesc să mă concentrez sunt seara, eventual după 21.30, când în parc sunt doar eu și muzica din căști.
Sportul meu preferat este alergatul, pentru că mă ajută să mă relaxez mult mai mult decât alte sporturi pe care le-am încercat. Și îl consider un sport egoist. Îți compari performanțele cu cele anterioare, ești singur pe traseu și te întreci cu tine.
Ce mai pregnantă amintire dintr-o cursă este de anul trecut, de la Maratonul București. Am făcut PB-uri pe mai multe intervale și la finalul cursei am devorat trei pahare mari de apă și bucăți de ciocolată! A fost o cursă frumoasă.
Competiția mea preferată este Semimaratonul București. Am rămas atașat de cursele pe care le-am făcut acolo. Și cred că în cursa de 10 km mă simt cel mai bine, deși după prima ediție la care am participat am dormit toată ziua.
Cel mai mândru sunt de fiecare cursă terminată. E o bucurie să treci linia de finish, apoi să o treci cu un timp bun.
Prietenii mei spun că i-am convins să alerge!
Am aflat despre mine că rezist oricărei provocări, știind că după asta urmează o tură de parc, de relaxare.
Sportul mă face să mă simt odihnit și cu mai multă energie.
Uneori, mi se întâmplă să… sar peste un antrenament. 😀
Obiectivul meu în 2016 este să termin un maraton. Și l-am programat pentru toamnă, la Maratonul Internațional București.
Dacă ar fi să recomand ceva din experiența mea, aș spune că timpul te ajută să fii mai bun. Și nu sări peste încălzire, e cea mai importantă.
Răzvan Norocel: Îmi amintesc că la început era să leşin după 300 metri de alergare
Am început să fac sport pe la 6 ani. Am început cu înot, hochei şi apoi a urmat atletismul. Am avut noroc deoarece stăteam foarte aproape de zona Lia Manoliu.
Am făcut atletism cam 10 ani apoi am continuat să fac sport doar de întreţinere. Au urmat nişte ani de pauză şi deja nu-mi plăcea cum mă simţeam şi cum începusem să arăt. Aşa că m-am reapucat de alergare în 2014. Inspirat de Dragoş Rouă şi Andrei Roşu.
Ultramaraton 100forchildren, credit foto Radu Cristi, Donez Amintiri
Îmi amintesc că la început era să leşin după 300 metri de alergare. Îmi lăsasem băiatul la înot şi am zis să folosesc ora pe care o aveam la dispoziţie. Planul era să dau o tură de parc IOR. Restul turei am mers. Data următoare am alergat două bucăţi de 300 metri şi tot aşa. În 2 săptămâni am reuşit să alerg o tură întreagă şi eram tare mândru. A venit şi tura 2 şi apoi întâlnirile cu Dragoş Rouă şi Andrei Roşu, şi am decis să alerg la Maratonul internaţional Bucureşti, în octombrie 2014, proba de semimaraton. Aşa au început antrenamentele, 2 -3/ săptămână .
Prima mea competiţie …. 21 km în octombrie 2014. O zi frumoasă , cald. M-am întâlnit cu Dragoş Rouă la start. El urma să alerge un maraton. Am avut mare noroc să alerg cu el căci am alergat constant toată cursa, m-am hidratat şi totul a ieşit bine. Am reuşit să termin primul meu seminmaraton în 2 ore şi 7 minute.
Am 3 antrenamente pe săptămâna: unul de viteză, unul de forţă şi un long run. Între ele alergare uşoară. Deşi am făcut atletism în adolescenţă, ce fac acum e cu totul şi cu totul diferit. Atunci am făcut sărituri (săritură în înălţime ) Acum alerg de la 5.000 metri în sus, plat sau pe munte, până la ultra. Fiind încă la început, experimentez.
Sportul meu preferat este alergarea montană, pentru că mă forţează să îmi depăşesc limitele într-un cadru special. De asemenea, mă atrage şi triatlonul.
Retezat SkyRace
La câte curse au fost anul ăsta e greu de zis care a fost cea mai tare. Fiecare cursă a avut ceva special. Amuzant a fost la Campionatul Naţional de Duathlon. Îmi luasem bicicletă de 10 zile şi am mers de 4 ori pe ea. Practic am învăţat atunci să merg. Bicicleta era un MTB decent, dar nu de şosea. Ştiam că nu am nicio şansă, dar cum visul meu este IronMan am zis că trebuie să acumulez experienţă. Planul de acasă era să trag tare pe primii 5 km de alergare, apoi să termin cei 20 de bicicletă şi să recuperez cât pot pe ultimii 2 km. Şocul a fost după ce am coborât de pe bicicletă şi am vrut să alerg! Râdea un arbitru de pe margine de mine căci primii paşi au fost un fel de mers apoi picioarele şi-au mai dat drumul.
O altă experienţă interesantă a fost la un ultra montan. Trebuia să fie o alergare de 82 km. La km 12 am călcat strâmb de 2 ori şi a început distracţia. Se spune ce distanța ce depășeșete 42 de km în alergare e considerat ultra, iar eu voiam să alerg cât mai mult aşa că am decis să continui şi am reuşit 68 km, scurtând puţin din traseu pentru a evita punctul de hidratare de la km 45, deoarece ştiam că acolo riscam ca organizatorii să mă oprească, pentru că ajunsesem târziu. În astfel de momente nu e despre alergare, ci despre minte. Mi-am imaginat că trebuie să-mi duc băiatul acasă, că suntem numai noi doi şi aşa am mers/alergat până la finish, uneori cântând urcă soldăţeii urcă, aleargă soldăţeii aleargă.
Competiţia mea preferată este orice cursă în care este şi o componentă socială caritabilă.
Cel mai mândru sunt de faptul că am început să inspir oameni să iasă din casă. Nu am performanţe dar fac asta cu pasiune și asta se simte. Prietenii mei spun că sunt nebun şi că deja am luat-o razna cu atâtea antrenamente şi competiţii.
Dar mă simt bine când fac mişcare. Am slăbit mai bine de 10 kg. Starea de sănătate este mult mai bună şi nu am mai răcit de un an jumătate, chiar dacă uneori alerg pe munte, în ploaie sau frig doar în tricou.
Am aflat despre mine că …am multe resurse interioare. Se spune că fizic putem îndura aproape orice şi doar mintea trebuie convinsă. Cred că asta fac şi asta caut.
Maratonul Zapezii Isostar
Sportul mă face să mă simt… puternic, încrezător şi îmi dă o stare de bine. La sfârşitul antremanentelor am o stare de satisfacţie. Este senzaţia lucrului bun dus la capăt. La competiţii ador să mă întâlnesc cu ceilalţi concurenţi. Cu fiecare competiţie, legăturile dintre noi devin din ce în ce mai puternice.
Uneori, mi se întâmplă să am câte o problemă în cursă dar concurenţii care trec pe lângă mine şi mă întreabă dacă sunt ok îmi dau putere. Sunt momente când vreau să renunţ de epuizare dar mă montez şi îmi spun : Astăzi este ziua în care o să termin această cursă. Și de cele mai multe ori termin şi asta mă ajută apoi şi în viaţa de zi cu zi.
Obiectivul meu în 2016 este să am un parcurs competiţional cât mai bun, fără accidentări, dar marele meu obiectiv este legat de Lions Running Program, un program de mers, alergare şi nutriţie de 3 luni. Are ca scop principal formarea obiceiului de a face mişcare şi vreau să-l împărtăşesc cu cât mai mulţi oameni.
Dacă ar fi să recomand ceva din experienţa mea, aş spune că în viaţă avem perioade bune şi mai puţin bune, dar alergarea şi o sănătate bună ne ajută în orice situaţie. După 37 de ani garantez oricui că nu există scurtături în niciun capitol al vieţii, aşa că ia-o treptat şi antrenează-te zi de zi.
Sorin Chineață: Sunt mândru să fac parte din comunitatea alergătorilor
sursa foto: Radu Cristi, Donez Amintiri
Am început să fac sport încă din copilărie, dar de alergare m-am ataşat abia în 2009, atunci când am început să ies la câteva ture de parc împreună cu prietenii.
Îmi amintesc că la început îmi era destul de greu să menţin un ritm constant, motiv pentru care aveam accelerări destul de evidente după care eram nevoit să mă opresc pentru a îmi recăpăta suflul.
Prima mea competiţie a fost reprezentată de participarea la Crosul Universităţii Bucureşti din 2009, crusa la care am mers de curiozitate, dar care m-a impresionat datorită numărului mare de participanţi.
Întâmplarea a făcut ca marele meu debut în lumea alergării de distanţă să fie asociat cu o tragedie. Atentatul de la maratonul din Boston din 2013 m-a adus alături de băieţii de la SmartAtletic în omagiul pe care ei l-au organizat pentru victimele exploziilor din acea zi nefastă de aprilie. În urma acelei alergări am constatat că pot să alerg o distanţă de 5 km fără absolut nicio pregătire anterioară, iar clubul mi-a oferit o înscriere la cursa de 10.5 km ce urma să aibă loc în cadrul Bucharest International HalfMarathon.
Am mers acolo şi am alergat cursa având doar două alergări de antrenament, iar timpul final a fost de 50 de minute. Am fost impresionat de rezultat şi îmi aduc aminte cu plăcere de acel moment, deşi este asociat, aşa cum spuneam, cu o tragedie.
Dar văzând acei oameni ce şi-au dorit să alerge pentru a omagia victimele unei crime, mi-am dat seama că alergarea nu este doar despre performanţă, ci este despre oameni în primul rând şi despre libertate.
Antrenamentele mele au crescut în durată şi intensitate foarte mult în următoarea perioada datorită faptului că am participat la un număr din ce în ce mai mare de competiţii, iar antrenamentele erau indispensabile în această situaţie.
Alergarea este sportul meu preferat deoarece îmi oferă foarte multe avantaje. Datorită alergării am un stil de viaţă mai sănătos, iar în timpul antrenamentelor şi curselor mă pot deconecta de la problemele cotidiene. Corpul meu este mult mai relaxat în timp ce alerg, iar starea de spirit îmi este întotdeauna îmbunătăţită la finalul unei alergări reuşite. Tot datorită acestui sport am cunoscut foarte mulţi oameni faini şi sunt mândru să fac parte din această comunitate.
Cu gasca la Transmaraton sursa foto: Arhiva personala
Cea mai pregnantă amintire dintr-o cursă este reprezentată de momentul în care am trecut de „cota” 35 în timpul Bucharest Marathon. Nu voi uita niciodată momentul în care crampele au pus stăpânire pe corpul meu, iar psihicul s-a activat. Atunci am înţeles cu adevărat că putem să realizăm tot ce ne dorim. A fost momentul în care creierul a spus „nu”, deşi corpul spunea „da” referitor la abandon. Am continuat să alerg cu zâmbetul pe buze până la linia de finish şi am călcat covoarele de sub arcadă cu foarte mare mândrie şi eliberare în acelaşi timp, gândindu-mă că vreau să repet experienţa cât mai curând posibil.
Competiţia mea preferată este Bucharest-Marathon. De ea mă leagă alergarea primului semimaraton, dar şi alergarea primului maraton al carierei. Sunt sigur că voi avea parte de experienţe la fel de frumoase la alte competiţii, având în vedere că am de gând să particip şi la alte maratoane internaţionale, dar pentru moment această rămâne competiţia de suflet.
Cel mai mândru sunt de faptul că am reuşit să termin cei 42 de km ai Bucharest Marathon, aşa cum spuneam şi mai sus, cursă la care visez încă din 2012, atunci când am pus pe mâna o brăţară pe care scria „I love running” şi pe care mi-am promis că nu o să o dau jos decât după ce trec linia de sosire a unui maraton.
Întâmplarea a făcut ca acea brăţară să se rupă acum aproximativ 2 luni, dar asta nu m-a oprit să o iau cu mine pentru a o duce acolo unde îi era locul, la finishul celor 42 de km ai Bucharest Marathon.
Prietenii mei spun că sunt puţin nebun deoarece îmi doresc să particip la atât de multe competiţii, dar pentru mine acest tip de nebunie este o calitate, aşa că o iau că pe un compliment.
Am aflat despre mine că pot realiza tot ce îmi doresc în materie de alergare, atâta timp cât mă dedic cauzei şi mă antrenez corespunzător.
Sportul mă face să mă simt apreciat, dar şi util. Alergarea are o componentă socială puternică reprezentând mai multe cauze umanitare, iar făcând parte din echipa de promovare a unei astfel de cauze simt că ofer ceva societăţii.
Uneori, mi se întâmplă să mă simt foarte obosit sau trist, dar după o scurtă alergare în parc corpul meu secretă hormonii de care am nevoie pentru a îmi îmbunătăţi starea de spirit.
Obiectivul meu în 2015 este să termin anul cu un număr de cel puţin 20 de competiţii bifate, fără să mă accidentez (am un istoric bogat în materie de accidentări, majoritatea pe final de an).
Dacă ar fi să recomand ceva din experienţa mea, aş spune că pentru alergarea unui maraton este nevoie de o perioadă lungă de pregătire atât fizică, cât şi psihică. Recomand o perioada de cel puţin 6 luni de pregătire fizică intensă şi bifarea pe rând a distanţelor de 10 şi 21 de km, pentru ca psihicul să poată evolua odată cu fizicul în pregătirea pentru marea provocare.
pe traseul concursului preferat, Maratonul Bucuresti credit foto: Radu Cristi, Donez Amintiri
