Home Stiri M-am operat la genunchi. Punct și de la capăt.
M-am operat la genunchi. Punct și de la capăt.

M-am operat la genunchi. Punct și de la capăt.

6
Distribuie pe:

 

Finalul anului trecut mă găsea plină de optimism din punct de vedere sportiv și priveam spre 2021 ca spre anul revenirii. După câțiva ani de bebelușeală, părea că se conturează la orizont o nouă cursă. Mă gândeam la un half.

Prima dată când m-am gândit la un half l-am făcut în 3 săptămâni de la momentul gândirii 😊)), dar hei, I was young. (Cursa de atunci o puteți citi aici)

Cumva, chiar dacă anii au trecut și eu am rămas fără sintagma de anduranță din sportul pe care l-am mai făcut de când am născut, acum 3 ani, mintea mea a rămas ancorată într-o realitate trecută. Asta înseamnă că în capul meu eram același sportiv amator care ducea un weekend cu două competiții.

Trezirea la noua realitate s-a întâmplat brutal, fix înainte de Crăciunul 2020. Eram cu ai mei la o pensiune în munți și am găsit de cuviință să sar de pe o terasă de aproape doi metri. Just for fun. Nu îmi amintesc ce a fost în capul meu la momentul saltului. Când am ajuns jos s-a auzit un click și acolo am rămas. Copilul a început să plângă așa că a trebuit să zâmbesc scrâșnind din dinți și să îi explic că da, mă doare, ceva s-a întâmplat cu genunchiul meu, dar nu e grav. Un RMN mai târziu acest nu e grav căpăta o formă mai concretă: ruptură de ligament încrucișat anterior (LIA adică), ruptură de menisc.

Am mai analizat momentul acela al săriturii în rewind și mi-a fost clar: am făcut-o pentru că aveam încredere în corpul meu din amintiri. Probabil acum 10 ani săritura asta n-ar fi însemnat nimic, nu s-ar fi soldat cu RMN. Daar, 10 ani și 10 kg mai târziu, cu sport din doi în doi, a însemnat. Apoi mi-am amintit: click-ul ăsta l-am mai auzit o dată, anul trecut, la un joc de fotbal, când am aterizat jos și apoi după câteva zile cu o ușoară inflamație viața a continuat nestingherită. Medicii care m-au mai văzut recent au zis: aia a fost. Păi o fi fost. Apoi, mai e mașina care a dat peste mine pe trecerea de pietoni anul trecut, oprită tot în genunchiul meu drept. Nu avea viteză dar a existat un impact și chiar dacă nu am simțit durere decât câteva zile sigur a săpat pe undeva…

Anyways. Mi s-a spus că problema este relativ compatibilă cu un trai cotidian care nu implică sport și că operația nu este obligatorie. Dar că procesele de degradare osoasă survin cu cel puțin 30% mai devreme decât în cazul în care m-aș opera. E ok, they had me de la nu mai poți face sport… Așa că m-am obișnuit psihic cu ideea operației. În condițiile în care îmi trebuie ceva concentrare să mă obișnuiesc cu ideea și când mi se recoltează sânge din braț.

La momentul la care scriu acest text am 22 de zile de la operație și sunt în plin proces de recuperare. Nu vreau să insist pe momentele din spital pentru că fiecare dintre noi percepem – logic – extrem de subiectiv durerea, fizic și psihic. Eu una colaborez excelent cu durerea în curse, spre exemplu, fără de care nu prea există anduranță, și execrabil la spital, când mi se face ceva, orice.

Teoretic, la momentul acesta trebuia să merg doar cu o cârjă din cele două cu care mă distrez acum – cel puțin așa scrie pe biletul de externare, doar că asta scrie pe TOATE biletele de externare în această situație de diagnostic, și având în vedere că suntem diferiți, nu are cum să meargă în toate cazurile. Așa că sper ca în curând să arunc una dintre ele.

Se pare că încă nu mi-am învățat pe deplin lecția, căci în mintea mea încă sunt zmeu și, când să pășesc, ce să vezi, trebuie să mă confrunt cu limitările de la acest moment: piciorul nu se flexează decât până la maximum 70 de grade, musculatura e slăbită. Așa că exersez răbdarea – preferata mea… NOT – și îmi reamintesc că voi putea să le fac pe toate din nou doar DUPĂ ce o iau iarăși de la capăt. Sau înainte de capăt, pentru că acum încă nu merg autonom :). Așadar, relația mea cu sportul de anduranță a fost retrogradată la învăț să merg 😊)).

Este un moment bun să mă uit în urmă la mine. Și să îmi reamintesc că am forța necesară. Trebuie doar să îmi spun asta în cap în fiecare secundă și să muncesc, scrâșnind din dinți.

Vă țin la curent cu procesul de recuperare,

Aveți grijă de voi.

A, și nu săriți de pe terase 😀

 

Distribuie pe:
Roxana Lupu Fondator & editor Adrenallina.ro, Roxana a inceput sa faca sport la 29 de ani, cand a descoperit bicicleta. A invatat sa inoate la 30 de ani si a inceput sa participe la curse de triatlon, finalizand o cursa tip Ironman – 3.8 km inot, 180 km bicicleta, 42 km alergare. Este una dintre primele 10 femei din Romania care a finalizat acest tip de cursa. Ulterior, a devenit campioana nationala la triatlon, amatori, categorie de varsta, atat in circuitul de sosea (2014) cat si in cel offroad (2016) si continua sa caute curse prin care sa isi depaseasca limitele.

Comentarii(6)

  1. Buna,Roxana! sa ai parte de recuperare usoara si sa domolesti zmeul din tine :)) Hai cu recuperarea , ca e frumos afara si Delta Vacaresti trebuie tocita :)) All the best!

  2. Been there, done that! …din pacate de ori! 🙁 Deci, sfat implu: don’t push it! pas cu pas, incet-incet!

  3. Colega, trece cu răbdare cum se spune. Îți țin pumnii și te imbratisez cu drag. Tu știi ca am trecut prin asta și piciorul operat e mai bun decât înainte 😜😘

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *