Adrenallina

Eliza intr-o sesiune de “nu mai pot” foto arhiva personala

Eliza Frâncu

Am alergat până acum pe beton, pe pământ, pe nisip și pe serpentine, în Grecia. Am alergat mereu ca amatoare. Spun că alerg de plăcere, ca să nu spun că îmi cam lipsește spiritul competitiv. Am evoluat totuși destul de rapid, am trecut relativ ușor prin toate provocările, de la 10 k la semimaraton, de la semi la maraton. Nu m-am oprit niciodată în concursuri și mi-au ieșit mai mereu timpi bunicei. Numai că toate astea s-au terminat o dată cu alergarea de la Măcin – primul meu trail, prima alergare la care mi-am spus de o mie de ori: „nu mai pot”.

Ce-am căutat acolo?

M-am înscris în cursă molipsită de entuziasmul unor prieteni alergători. Dacă știam ce mă aștepta, nici nu treceam de formularul de înscriere. „Măcinul nu e tocmai un munte și, la urma urmei, dacă nu poți să o iei în alergare, măcar faci o drumeție cu oameni faini. În plus, e un loc cum altul nu mai vezi și unde te întâlnești cu țestoase, cu bujori și cu oameni fantastici”. Cam astea au fost argumentele care m-au convins.

Plecarea. După un somn bun și o digestie normală (cum nu mi s-a întâmplat mie niciodată înainte de concurs), am ieșit din Constanța la prima oră a dimineții. „Competenții” din grupul cu care călătoream în mașină – doi alergători cu experiență și podiumuri – mă încurajau: „Doar prima urcare e un picuț mai dificilă, doar până ajungi la Vârful Țuțuiatu”. Vorbeau despre timpi, despre miimi, despre cum a fost la celelalte curse, despre cum trebuie urmărite marcajele uneori debusolante. Nu țineam să aflu prea multe detalii: știam că m-ar fi apucat panica.

Drumul ne-a luat ceva mai mult decât estimasem: au apărut problemele stomacale pe care le dau emoțiile. Culmea, eram singura care nu avea probleme. Dar nici măcar asta nu m-a îngrijorat. Ceața densă prin care mergeam în dimineața aia a dispărut brusc după un cot al drumului și, în fața retinei, s-a prezentat lumea așa cum trebuie să fi arătat ea înainte de apariția omenirii: verde nesfârșit și atât. Am intrat într-un final în satul Greci, punctul de start.

Ne-am învârtit minute bune prin comună, nu pentru că n-am fi găsit locul de unde trebuia să ridicăm kiturile, ci pentru că eram în căutarea unei farmacii. „Există o singură farmacie. Și nu deschide decât la 9…sau poate la 10”, ne-a lămurit o mamaie, pe uliță. N-am avut altă soluție decât să ne îndreptăm spre locul de înscriere/ridicare a kiturilor /hidratare /alimentare/birou de informații – Piața Agroalimentară Greci. Cei trei tinerei care făceau oficiile încercau să se împartă în cinci părți, clar depășiți de cei câțiva zeci de alergători ajunși buluc în ultima clipă.

Unul dintre colegii mei de drum cei competenți, John, a hotărât, on the spot, că se simte totuși destul de bine cât să facă maratonul (și nu semi, așa cum se gândise o vreme). Una din frumusețile cursei ăsteia mici este că e atât de maleabilă încât te poți înscrie atunci, cu o oră înainte, poți plăti atunci, te poti răzgândi atunci, în funcție de forma în care ești în dimineața respectivă.

Startul. Prieteni, prieteni peste tot. Zâmbete, conversații, vreo 150 de oameni cu totul. „Sunteți gata?”, întreabă organizatorii după minute bune de explicare a traseului. „Daaaaa”. „4,3,2,1…Start!”

După câțiva metri de chicoteli, se face liniște, pe ulița care ne scoate la poalele Măcinului se mai aud doar miile de pași cadențați pe pietriș. Câțiva săteni ies în poartă să ne vadă, din curți câinii latră divizia de runneri. Am tulburat liniștea satului.

Deal, deal, deal… iar deal?!?

După vreo doi kilometri cu un tempo bun, ieșim pe iarbă și drumul începe să urce imperceptibil. “A, dar nu e rău, nu e rău deloc”, îmi spun, încă puțin iritată că fix în ziua aia căștile s-au decis să mă trădeze și să mă oblige să alerg fără muzică. Fac niște depășiri demonstrativ, inima începe să-mi pompeze tot mai tare, tot mai tare și… s-a terminat, trebuie să rămân la pas.

După nici doi kilometri! “Măi, dar ce bine e să stai la bronzat”, mă ironizează un curajos care trece în pas alergător pe lângă mine, dar se oprește 100 de metri mai în față. Decid să scot nasul din pământ și să mă uit dincolo de cozorocul șepcii și îi văd pe primii cum s-au luat la trântă cu primul versant, unii rapizi precum caprele negre, cei mai mulți doar în pas alert.

Șerpuim toți pe cărerea îngustă dintre bolovani și mă gândesc cât de mult îi încurc pe cei din spate cu ritmul meu. De departe, îl zăresc pe bunul meu amic Toni Dumitru, sprijinit de un copac și urmărindu-mă cu privirea. Îmi imaginez că vrea să vadă cu cât „talent” mă mișc și încerc să fac figură bună: mă îndrept de spinare, arborez un zâmbet. Picioarele însă nu au cum să mimeze, rămân în același ritm.

“Mie nu mi-e foarte bine. O să încerc să țin ritmul cu tine. Nu am dormit de câteva nopți, s-a adunat oboseala”, îmi spune Toni. Mai găsesc suficient suflu cât să mă apuce râsul pentru că mi se pare că se ține de glume. Ne răsar în față câțiva metri de teren plat, drumul pare să o ia de acum drept. Ne oprim. “Am ajuns pe Țuțuiatu, nu? De-aici e coborâre, nu?”, întreb, plină de speranță (Toni știe traseul).  „Nu, mai avem ceva-ceva de urcat”. Îl întreb și cât am făcut până acolo și paralizez când aud: „Fix trei kilometri”. Am terminat semimaratoane cu mai puțin efort.

Eliza impreuna cu colegul nostru adrenalitic, Toni Dumitru; foto arhiva personala

„Ceva-ceva” a însemnat de vreo două ori pe atât și, până să ajungem acolo, în vârf, singurul gând a fost: “Cât de penibilă aș fi dacă aș lua-o în sens invers și m-aș întoarce?”.  Mă agăț din toate părțile de gândul că am trecut de ce era mai greu. Intrăm în sfârșit în pădure pe pantă descendentă și simt după o vreme că respir. Și Toni accelerează și tot accelerează în fața mea. Și bag și eu cărbuni. Așa mai merge.

Nu doar că ne apucă cheful de vorbit, dar mie mi se face și de muzică. Așa că dau drumul la fișier pe telefonul pe care-l port pe braț. Și răsună pădurea de Rammstein! La “Du Hast”, aud în spate niște pași mai grăbiți ca ai noștri. Mă înscriu regulamentar pe dreapta, în spatele lui Toni, și le strig să treacă. “A, păi nu. Nu vrem să depășim. Vrem doar să ascultăm concertul”. Și dă-i, și luptă, cu cântec și glume înainte.

Ajungem din urmă două domnișoare, care măresc și ele pasul după noi ca să asculte Rammstein. La “Mein Land” se rupe filmul. Ieșisem din pădure de ceva vreme, începusem să simțim cum ne macină și soarele. Iar urcare. Și încă una. Și, între ele, coborâri parcă tot mai scurte. Și încă un deal? E clar că trebuie să uit de axa orizontală.

Ne oprim la fiecare urcare, ca șopârlele, pe pietre, să ne tragem suflul și să facem fotografii. “E, hai, că nu am venit aici la serviciu. Am venit să ne bucurăm de peisaj și să facem poze, nu să ne chinuim până cădem lați” – ăsta era discursul din pauze. Simțeam cum soarele începe să mă pârjolească, dar aici știam că mi-o făcusem cu mâna mea – maiou negru, șapcă neagră și niciun strop de cremă de protecție solară.

“Nu mai e mult. Am făcut ceva mai mult de 10 km, mai e tot pe atât. A, stai, semimaratonul ăsta nu are 21, are 24!!!”. Deja mă apropiam de sfârșitul bateriei. Și alte urcări. Dacă sunt atâtea dealuri, unde e valea? Oricum, deja și coborârile deveniseră o formă de tortură. Iarbă înaltă prin care n-o puteam lua la trap, pentru că nu știam în ce bolovan m-aș propti, grohotiș pe care derapam, pământ alunecos. Încercam degeaba să-mi chircesc degetele prin pantofii de trail, la fiecare pas mi se izbeau toate cu putere de vârf, de urlam de durere.

Se vede un obiectiv de cameră foto lucind de departe. Toată lumea reintră în modul alergare să dea bine în poză. Și toată lumea se oprește la trei metri după ce depășește fotograful. Ultimul punct de hidratare. De jos, de lângă mașină, voluntarul ne strigă: “Pasul mare între dâmburi, e un șarpe acolo.”

Nu mai aveam suficientă energie cât să-mi fie frică. Și nu l-am zărit pe respectivul târâtor, s-o fi plictisit de așteptat, dar cu ocazia asta mi-am adus aminte că nu am văzut nicio țestoasă. Nu că n-ar fi fost pe acolo, dar pur și simplu nu m-am uitat eu după ele. Sau pur și simplu poate mă depășiseră.

Finish-ul

De-aici, de la ultimul punct de hidratare cu tot cu șarpele lui, tot înainte, drum drept pe aleea cu pietriș. Șase kilometri până-n sat. Pe orizontală. Adică…într-un final alergăm totuși? Și totuși, nu. Sau nu tocmai. După trei kilometri, chiar trebuie să mă opresc.

Pentru prima dată, nu mai puteam nici pe drum drept. Toni o luase binișor în față, mie mi-au dat lacrimile. De durere, de nervi. Mi s-a mai calmat respirația și, cu tot plumbul din picioare, am luat-o ușor din loc. Pe Toni l-am ajuns puțin mai încolo, se oprise și el, cu cârcei și crampe la ambele gambe. A stat câteva secunde, a strâns din dinți, am plecat mai departe pentru ultimii doi kilometri. Cei mai lungi doi kilometri din viața mea. Ulița pietruită cotește o dată, de două ori, de trei ori. Poate finishul e la următorul cot. Gata. Asta e.

Dar acolo, în dreptul porții de unde plecasem plină de energie cu aproape patru ore înainte, nu era decât o mână de oameni. Un fotograf, un om cu niște hârtii în brațe și doi copii care alergau după noi să ne agațe medaliile de gât. „S-o fi terminat timpul-limită pentru semimaraton”, a fost ultimul gând. Am oprit și cronometrul propriu și mi-am văzut timpul: 3h.50 min. În mers împleticit, de bețiv, am mers ușor până la punctul de hidratare/alimentare/ socializare.

Oamenii ne așteptau acolo cu ceai, apă, fructe, cașcaval și o bunătate de tocăniță pe care am înfulecat-o fără să respir. Rând pe rând, au început să apară și prietenii care terminau maratonul. Care mai de care mai prăfuit și mai nemulțumit de el însuși. John, care a terminat maratonul la o oră după ce am terminat eu semimaratonul, s-a prăbușit direct pe bordură și, plin de năduf, a constatat că Moieciu a fost o joacă pe lângă trailul ăsta. Alți doi amici circulau pe ulițele prăfuite în picioarele goale, ca niște rațe crăcănate.

Pe drumul de întoarcere, nu prea-i mai ardea nimănui de conversație. Eu acceptam treptat realitatea că nu sunt doar amatoare în materie de alergare, ci de-a dreptul diletantă.

În plus, apăruseră primele semne de insolație: greață, dureri de cap, carne vie în loc de piele. Cu câteva minute înainte de intrarea în Constanța, îmi scrie Mealca, prietena din grup rămasă acolo pentru festivitatea de premiere (fata alergase, nu ca mine, și ieșise pe locul al doilea). Îmi trimite o fotografie cu o diplomă pe care era trecut numele meu.

Am înlemnit și am crezut că e vreun Photoshop la mijloc. Nu, nu era. Ieșisem pe locul al treilea la categoria de vârstă! Plecasem de acolo, din Greci, ca un jurnalist adevărat, fără să mai văd nimic, fără să mai întreb nimic, fără să mă mai intereseze nimic. Cadou: înscriere gratuită la ediția următoare. Din ce îmi jurasem timp de patru ore că nu mai calc în viața mea pe la vreun trail, toată convingerea s-a risipit ca un fum. Ne vedem la anul pe traseu!