Guilty pleasures în triatlon, faza pe antrenamente (I)
Le trăim cu toții, dar sunt atât de personale (și, uneori, jenante! :D) încât le ținem pentru noi. Acele chestiuțe, detăliuțe 😀 care sunt doar ale noastre, micile superstiții, gafe, obiceiuri, pe care le luăm cu noi în orele de înot, alergare și bicicletă, și care spun despre noi câte ceva. Dar ar fi totuși amuzant să le împărtășim, nu credeți? 😀 Vă dau leapșa imediat!
So, guilty pleasures la antrenamente, varianta mea. 😀 Aș vrea să vă încurajez ca în finalul acestui articol, la comments, să mi le povestiți și voi pe ale voastre, nu de alta, dar să nu mă fac doar eu de râs. 😀 Puțină unitate, colegi din triatlon!
Începem:
– fac ultimii 200 de metri din bazin cu gândul la saună. Abia aștept să mă întind și să mă gândesc la orice și la nimic. Sigur, când ajungi la the promised land și găsești o sticluță cu esență de eucalypt, pe care o doamnă care acum face duș se pregătește s-o împrăștie peste pietrele fierbinți atunci când va veni, trăiești un moment de instabilitate. Mai ales dacă tu ai alergie la parfum! 😀 Și aromaterapia te lasă rece.
Așa că ce să faci? Ascunzi sticluța otrăvitoare!! Când vine doamna, spui inocent, cu ochi de căprioară în întuneric, că nu ai văzut nicio sticluță! Paranormal și inexplicabil, sticluța va apărea din neant, în timpul celui de-al doilea duș al stimabilei;
-ești în bazin și înoți în treaba ta. E dimineață, devreme, ai un 800 de metri lung, ești abia la 400, și continui să aproape dormi în timp ce te mai trezești ca să numeri bazinele. Pe culoarul apropiat, observi un tip care pare că se întrece cu tine. Cumva accelerează de câte ori ajunge în dreptul tău. Hm. Îți vezi de treabă. La capetele de bazin vă nimeriți totuși în același timp de câteva ori, tipul pare că gâfâie, și că încet-încet, privirea lui capătă accente criminale, cu fiecare nou capăt de bazin, în timp ce pare că te studiază să vadă dacă pleci în următoarea tură. E jumătatea aceea de privire pe care o simți în ceafă.
Și, oricum, simți când cineva te provoacă. Ce drăguț, o șansă să te trezești de-a binelea pe ziua de azi! Așa că arunci pe geamul enorm de la Daimon planul de antrenament pe azi, și bagi intensitate. La al 4-lea bazin tipul e roșu ca racul, respiră ca o locomotivă și pare că te va asasina. Te cruță totuși, și decide că e cazul să treacă la niște exerciții cu pluta ;), ca și cum nimic nu s-a întâmplat;
-tot din seria saună: să intri cu telefonul, și abia când micuțul începe să transpire să te prinzi că tu chiar ai intrat cu telefonul în saună; până îl salvezi, faci totuși o poză. nu, nu selfie :D. foto cu cartea pe care o citești :))
ar trebui sa facem un grup: cei care citesc in sauna. cine se mai baga? 😀
-una dintre dilemele din sezonul hibernal, în familie: ce facem cu home trainerul Roxanei? Acum, când am terminat de văruit și mobilat sufrageria?
(extrase) soțul: oricum nu folosești trainerul! De când îl ai te-ai urcat pe el de maxim 4 ori! eu: nu e adevărat, au fost mai multe, nu m-ai văzut tu! Și, oricum, chiar vreau să mă apuc serios! el: banca mea de forță a fost scoasă, așa că nu are ce căuta chestia asta în sufragerie. eu, rugător: atunci în dormitor? el: nu în casă! eu: atunci îl scot pe balcon.
Așa că iarna asta programul meu pe hometrainer se desfășoară pe balcon :D. Azi a fost prima sesiune!
vecinii se uita in sus si inca nu inteleg nimic :D.
Urați-mi vreme bună! :))
-next one: să ajungi în sfârșit la ora de spinning susținută de Răzvan Jugănaru, la MTB Academy, la Daimon, după ce ai reușit să te strecori printr-un trafic îngrozitor, și să descoperi că ți-ai pierdut bidonul cu apă și lămâie pe undeva, exact în timpul în care instructorul spune: aveți toți apă la voi, da? Hidratarea e foarte importantă.
Important e că el vede că ești singurul sărac fără bidon din sală, și îți dă din izotonicul lui, exact când ai mai mare nevoie, yey!
cu gasca MTB Academy, la final de ora
-Să ieși la alergat în Tineretului, la o alergare ușoară, și să te plictisești atât de tare încât să sprintezi. Să fii foarte mulțumit de tine la final. Și invers: să ai programată o sesiune de intervale, și să fii atât de fără chef, încât să bagi un jogging cu privirea tâmpă la rațele de pe lac. Ești la fel de mulțumit la final. J)
Mai am, dar le las pentru episodul 2 :D. Le aștept pe ale voastre! 🙂
Pastila de ZLD: Cele mai frecvente 7 accidentări în triatlon
Liviu Dan-Zburătura
Cea mai mare oroare a celor care practică orice tip de sport este accidentare, așa că m-am gândit să vorbim despre cele mai întâlnite accidentări în triatlon. O accidentare, indiferent cât de gravă este, presupune o pauză forţată de la antrenamente. Mai înseamnă şi pierderea formei fizice, la care ai lucrat atât de mult ca să o obţii.
Înţelegerea modului în care pot fi evitate accidentările este un prim pas spre un sezon mai bun. Hai să vedem:
- Umărul înotătorului
Afecţiunea este cauzată de o suprasolicitare a articulatiei umărului în nenumăratele ore petrecute în bazin, de mişcarea incorectă a articulatiei. Asta se întâmplă, bineînţeles, pentru că tehnica este deficitară.
Nu este folosită în mod corespunzător rotaţia corpului, astfel că mişcarea de rotaţie a articulatiei umărului aplică un stres adiţional asupra tendoanelor şi articulatiei.
sursa www.ebtc.ie
E bine de ştiut că o poziţie prea ridicată a braţului (deasupra articulatiei umărului), în momentul când este introdus braţul în bazin, poate provoca daune enorme. Oricine resimte dureri la nivelul umărului după un antrenament de înot, va trebui să îşi regândească tehnică folosită, pentru că este incorectă.
În situaţia apariţiei acestor simptome, cel mai indicat este să iei o pauză de la antrenamente şi să laşi zona accidentată să se refacă. Şi, mai ales, să foloseşti tratamentul potrivit, indicat de medic pentru o recupare cât mai rapide şi cât mai eficientă.
Când te întorci la bazin, regândeşte tehnica de înot.
2. Dureri în zona mediană
Cicliştii adesea resimt dureri acute în zona inferioară a spatelui, care pot să apară din foarte multe cauze. Pentru a remedia situaţia, trebuie corectată poziţia pe bicicletă. Recomand un bike fit.
E bine ca înainte şi după fiecare antrenament de ciclism să existe o sesiune de stretching care să se axeze pe zona mediană, mişcări care vor avea un rol important în flexibilitate şi în detensionarea muschilor din zona asta.
Mobilitatea coloanei este foarte importantă, indiferent dacă ne gândim la activităţi sportive sau nu. Asigurarea unei mobilităţi bune are legătură directă cu grupele musculare care susţin coloana.
Sigur, dacă ai dureri şi acestea persistă, trebuie să ceri părerea unui specialist.
3. Dureri inghinale
Orele de antrenament petrecute pe bicicletă pot avea ca efect, pe lângă creşterea performanţelor sportive – ceea ce ne place, şi dureri în zona inghinală – ceva nu prea plăcut.
Durerile pot avea drept cauză flexibilitatea redusă a structurilor musculare din zona bazinului, sau folosirea unei poziţii incorecte pe bicicletă.
Compresele cu gheaţă pot ajută destul de mult, de asemenea şedinţele de stretching sunt binevenite în acest caz. Grăbesc ritmul de recuperare, întrucât măresc circulaţia şi cresc flexibilitatea muşchilor.
4. Afecţiuni la tendonul „lui Ahile”
Durerea în zona călcâiului este insuportabilă şi e foarte posibil să te ţină departe de alergat sau de pedalat, cel puţin o vreme.
sursa www.mensjournal.com
Cum apare durerea aceasta: în situaţii de suprantrenament sau de antrenament fără suficient stretching. Durerea se manifestă exact în locul unde tendonul este ancorat de călcai şi poate fi tratată cu mai multe sesiuni de aplicare de comprese cu gheaţă, pentru minim 4-5 minute, de două/trei ori pe zi, câteva zile la rând.
5. Rupturi musculare la bicepsul femural
Asta e o afecţiune întâlnită cel mai adesea la sprinteri sau la triatlonişti, şi apare din cauza unui stress prea mare la care e supusă grupa musculară respectivă, în antrenamentele de viteză, atât la alergat cât şi la ciclism.
Astfel, micro fisurile care au loc la nivelul muşchilor, nu au posibilitatea de a se recupera, deoarece numărul antrenamentelor de viteză de la alergat (de tip intervale sau fartlek) combinate cu cele ţări de ciclism (îndeosebi cele cu diferenţa considerabilă de nivel) sunt mult prea frecvente, iar corpul nu are timp să se recupereze.
De asemenea, în ceea ce îi priveşte pe alergători, poate fi adusă în discuţie şi o tehnică deficitară de alergat. Astfel în locul paşilor foarte largi şi în forţă este indicată creşterea cadenţei de alergare şi micşorarea considerabilă a pasului. Aşa vor fi implicate şi alte grupe musculare iar stresul mişcării va fi suportat de mai mulţi muşchi.
6. Fractura de stres
Această accidentare apare în momentul când ţesutul muscular nu mai deţine capacitatea de a susţine stresul antrenamentelor, iar întregul şoc este absorbit de către os. Micro fisurile osoase necesită mai multe săptămâni de pauză pentru a se reface.
O altă cauza pentru apariţia acestei accidentări este lipsa mineralelor şi a vitaminelor din organism. Există astfel posibilitatea de a suferi de fractură de stres indiferent dacă ai depus un nivel foarte mare de antrenament, întrucât se poate manifestă încă de la primele antrenamente, dacă oaselor le lipseşte unul dintre mineralele esenţiale.
În cazul apartitie primelor simptome la nivelul tibiei este necesară o pauză de la alergat pe orice fel de teren.
Singura posibilitate acceptată pentru alergare este în apă, un bazin nu foarte adânc, de circa 1 metru sau mai mult pentru persoanele mai înalte, unde poţi să îţi realizezi antrenamentul, astfel încât să nu îţi pierzi formă fizică pentru care ai muncit cu greu.
Deşi în bazin nu vor fi atinse distanţele pe care le alergi în cadrul antrenamentelor obişnuite, dificultatea de a alerga în apă va compensa lipsa de distanţă.
7. Fasciită plantară
În interiorul tălpii există o membrană care o acoperă, care susţine toate terminaţiile nervoase şi structura osoasă.
Ca urmare a stresului la nivelul tălpii din cadrul antrenamentelor de alergat şi de ciclism apar mai multe microfracturi la nivelul acestei membrane, moment în care aceasta îşi pierde din flexibilitate.
Pentru a scăpa de durerile din zonă şi a recăpăta flexibilitatea membranei respective, este indicat masajul cu o minge de tenis sau cu o sticlă de apă îngheţată, şi bineînţeles, mult stretching.
Ne „auzim” data viitoare! 🙂
Până atunci, atenţie la antrenamente 😉
Răzvan Norocel: Îmi amintesc că la început era să leşin după 300 metri de alergare
Am început să fac sport pe la 6 ani. Am început cu înot, hochei şi apoi a urmat atletismul. Am avut noroc deoarece stăteam foarte aproape de zona Lia Manoliu.
Am făcut atletism cam 10 ani apoi am continuat să fac sport doar de întreţinere. Au urmat nişte ani de pauză şi deja nu-mi plăcea cum mă simţeam şi cum începusem să arăt. Aşa că m-am reapucat de alergare în 2014. Inspirat de Dragoş Rouă şi Andrei Roşu.
Ultramaraton 100forchildren, credit foto Radu Cristi, Donez Amintiri
Îmi amintesc că la început era să leşin după 300 metri de alergare. Îmi lăsasem băiatul la înot şi am zis să folosesc ora pe care o aveam la dispoziţie. Planul era să dau o tură de parc IOR. Restul turei am mers. Data următoare am alergat două bucăţi de 300 metri şi tot aşa. În 2 săptămâni am reuşit să alerg o tură întreagă şi eram tare mândru. A venit şi tura 2 şi apoi întâlnirile cu Dragoş Rouă şi Andrei Roşu, şi am decis să alerg la Maratonul internaţional Bucureşti, în octombrie 2014, proba de semimaraton. Aşa au început antrenamentele, 2 -3/ săptămână .
Prima mea competiţie …. 21 km în octombrie 2014. O zi frumoasă , cald. M-am întâlnit cu Dragoş Rouă la start. El urma să alerge un maraton. Am avut mare noroc să alerg cu el căci am alergat constant toată cursa, m-am hidratat şi totul a ieşit bine. Am reuşit să termin primul meu seminmaraton în 2 ore şi 7 minute.
Am 3 antrenamente pe săptămâna: unul de viteză, unul de forţă şi un long run. Între ele alergare uşoară. Deşi am făcut atletism în adolescenţă, ce fac acum e cu totul şi cu totul diferit. Atunci am făcut sărituri (săritură în înălţime ) Acum alerg de la 5.000 metri în sus, plat sau pe munte, până la ultra. Fiind încă la început, experimentez.
Sportul meu preferat este alergarea montană, pentru că mă forţează să îmi depăşesc limitele într-un cadru special. De asemenea, mă atrage şi triatlonul.
Retezat SkyRace
La câte curse au fost anul ăsta e greu de zis care a fost cea mai tare. Fiecare cursă a avut ceva special. Amuzant a fost la Campionatul Naţional de Duathlon. Îmi luasem bicicletă de 10 zile şi am mers de 4 ori pe ea. Practic am învăţat atunci să merg. Bicicleta era un MTB decent, dar nu de şosea. Ştiam că nu am nicio şansă, dar cum visul meu este IronMan am zis că trebuie să acumulez experienţă. Planul de acasă era să trag tare pe primii 5 km de alergare, apoi să termin cei 20 de bicicletă şi să recuperez cât pot pe ultimii 2 km. Şocul a fost după ce am coborât de pe bicicletă şi am vrut să alerg! Râdea un arbitru de pe margine de mine căci primii paşi au fost un fel de mers apoi picioarele şi-au mai dat drumul.
O altă experienţă interesantă a fost la un ultra montan. Trebuia să fie o alergare de 82 km. La km 12 am călcat strâmb de 2 ori şi a început distracţia. Se spune ce distanța ce depășeșete 42 de km în alergare e considerat ultra, iar eu voiam să alerg cât mai mult aşa că am decis să continui şi am reuşit 68 km, scurtând puţin din traseu pentru a evita punctul de hidratare de la km 45, deoarece ştiam că acolo riscam ca organizatorii să mă oprească, pentru că ajunsesem târziu. În astfel de momente nu e despre alergare, ci despre minte. Mi-am imaginat că trebuie să-mi duc băiatul acasă, că suntem numai noi doi şi aşa am mers/alergat până la finish, uneori cântând urcă soldăţeii urcă, aleargă soldăţeii aleargă.
Competiţia mea preferată este orice cursă în care este şi o componentă socială caritabilă.
Cel mai mândru sunt de faptul că am început să inspir oameni să iasă din casă. Nu am performanţe dar fac asta cu pasiune și asta se simte. Prietenii mei spun că sunt nebun şi că deja am luat-o razna cu atâtea antrenamente şi competiţii.
Dar mă simt bine când fac mişcare. Am slăbit mai bine de 10 kg. Starea de sănătate este mult mai bună şi nu am mai răcit de un an jumătate, chiar dacă uneori alerg pe munte, în ploaie sau frig doar în tricou.
Am aflat despre mine că …am multe resurse interioare. Se spune că fizic putem îndura aproape orice şi doar mintea trebuie convinsă. Cred că asta fac şi asta caut.
Maratonul Zapezii Isostar
Sportul mă face să mă simt… puternic, încrezător şi îmi dă o stare de bine. La sfârşitul antremanentelor am o stare de satisfacţie. Este senzaţia lucrului bun dus la capăt. La competiţii ador să mă întâlnesc cu ceilalţi concurenţi. Cu fiecare competiţie, legăturile dintre noi devin din ce în ce mai puternice.
Uneori, mi se întâmplă să am câte o problemă în cursă dar concurenţii care trec pe lângă mine şi mă întreabă dacă sunt ok îmi dau putere. Sunt momente când vreau să renunţ de epuizare dar mă montez şi îmi spun : Astăzi este ziua în care o să termin această cursă. Și de cele mai multe ori termin şi asta mă ajută apoi şi în viaţa de zi cu zi.
Obiectivul meu în 2016 este să am un parcurs competiţional cât mai bun, fără accidentări, dar marele meu obiectiv este legat de Lions Running Program, un program de mers, alergare şi nutriţie de 3 luni. Are ca scop principal formarea obiceiului de a face mişcare şi vreau să-l împărtăşesc cu cât mai mulţi oameni.
Dacă ar fi să recomand ceva din experienţa mea, aş spune că în viaţă avem perioade bune şi mai puţin bune, dar alergarea şi o sănătate bună ne ajută în orice situaţie. După 37 de ani garantez oricui că nu există scurtături în niciun capitol al vieţii, aşa că ia-o treptat şi antrenează-te zi de zi.
Dan Andrei: Am lăsat barurile şi nopţile pierdute şi m-am apucat de aruncat banii pe triatlon
Pot să spun că am avut un stil de viaţă activ de când mă ştiu. Până să ajung la liceu deja făcusem scrimă şi baschet, iar fotbal în spatele blocului era în fiecare zi în meniu. Cu fotbalul din spatele blocului venea inevitabil şi fuga de proprietarii de maşini buşite cu mingea, dar asta e altă poveste. În timpul liceului am schimbat puţin activitatea şi am rămas să joc baschet şi am început să fiu foarte bun prieten cu muntele, şi în special cu Bucegii şi Piatra Craiului. Şi acum muntele meu favorit este Piatra Craiului, dar încă nu am participat la MPC (marathon Piatra Craiului). Dacă acum mă întreabă cineva ce pasiuni am pot să zic scurt: muntele pe timp de iarnă şi triatlonul.
Triatlon Fara Asfalt 2014
Cu înotul am început să devin prieten în 2011, când, ca un corporatist care se respectă, nu făceam decât să stau pe scaun toată ziua la birou şi acasă sugeam la sticle de bere. Partea relativ interesantă era că nu mă îngrăsam, oricât de sedentar aş fi fost. Dar înotul nu de aici a plecat, ci din faptul că la un control de rutină am aflat că am coloana strâmbă şi înotul ar fi un tratament. Mi-am făcut abonament la bazin la Floreasca şi acolo înotam pentru început 14 bazine de 2 ori pe săptămână.
Prima mea competiţie a fost Petrom Half Maraton în 2013, după ce m-a convins Liviu Dan să mă înscriu şi să alergăm fără niciun scop anume prin centrul Bucureştiului. Eu cu 3 luni înainte abia mă reapucasem de alergat, şi nu duceam mai mult de 3-4 km. Tot în acelaşi an am făcut ştafeta înot la Fără Asfalt în apa aceea de 12 grade şi primul meu sprint individual la Braşov şi la Mamaia.
finish Maratonul Bucuresti 2015
Antrenamente înseamnă: cam 10-14 ore pe săptămână, distribuite cam 3 ore înot, 6 ore bicicletă 4 ore alergare. De obicei înotul îl fac dimineaţa, de la 7 la 8:30, bicicletă mereu seara după serviciu pe trainer, şi alergarea tot seara. Pe lângă aceste antrenamente mai am şi ceva core work out, pe care îl fac când îmi aduc aminte sau am timp.
Dintre toate sporturile pe care le practic, pot spune că am 2 preferate: înotul şi urcatul pe munte iarna; înotul îmi da o libertate pe care nu o pot descrie în cuvinte, iar mersul pe munte oferă o perspectivă pe care nu o poţi experimenta prin poze.
pe munte
Din păcate sportul mi-a adus şi experienţe neplăcute, dar trec repede şi planurile nu sunt niciodată anulate, eventual doar amânate. În 2015 am avut o tendinită care m-a ţinut din alergare 4 luni! Şi din acest motiv la Oradea la proba lungă am avut o experienţă destul de urâtă.
La km 10 din maraton a început să apară durerea în tendon şi alergarea mi-a fost compromisă. Până la km 42 deja vomitasem de 2 ori, avusesem cel puţin 10 momente când nu am mai putut îndoi picioarele de crampe şi 1 blackout total, iar la final am stat 30 min la cortul Smurd, cu perfuzii. Dar când mă gândesc ce îmi place cel mai multă la o cursă … este discuţia pe care o purtăm în seara premergătoare concursului, când toţi îşi expun strategia şi analizează concurenţa, la o porţie de paste şi o bere.
Half Ironman Oradea, 2014
Dintre toate concursurile cel mai mult îmi place Transfier, la care sper să particip şi eu cândva, eventual când o să fiu dispus să las sarcina de organizare în seama altcuiva. Dar dintre toate concursurile din România nu voi rată Fără Asfalt la mare şi Triatlon Braşov.
Cel mai mândru sunt de faptul că după ce am avut 2 accidentări urâte în 201: o tendintina şi o căzătură cu bicicletă, care m-a dus direct la urgenţe, la chirurgie maxilo-facială şi o ruptură musculară, pe care după 3 luni încă o mai simt, nu m-am lăsat de sport şi apucat de mângâiat pisici sau mai ştiu eu ce alt hobby pe care acum nu îl pot înţelege.
cu prietenul lui, Liviu Dan Zburatura, la competitia de la Zell am See-Kaprun, 2015
Aş putea să spun că prietenii mei zic că sunt cam sărit de pe fix, dar realitatea este că şi prietenii mei sunt la fel ca mine, poate mai rău: sâmbătă Moeciu şi a două zi Prima Evadare, şi aşa mai departe. De când am descoperit stilul de viaţă activ am lăsat barurile şi nopţile pierdute şi m-am apucat de aruncat banii pe echipament de triatlon.
Sportul te schimbă, şi mai ales un sport de anduranţă. Îmi aduc aminte când mă pregăteam de Ironman, Tudor B. mi-a spus că după IM o să mă schimb. Nu am înţeles atunci ce anume înseamnă asta, dar pot să zic acum că nu cursa în sine m-a schimbat ci antrenamentul şi programul de antrenament, nevoia de disciplină şi perseverenţa în a termina ceva ce mi-am propus. Cineva care are un job full time şi face Ironman sau orice alt sport de anduranţă este o persoană cu un psihic destul de puternic (rigurozitatea antrenamentelor te omoară, nu cursa în sine).
Sportul îmi dă libertate, îmi eliberează mintea de orice gând, mă duce într-o stare de „brain dead”. Excepţia o fac intervalele, pe care pot să zic cu mâna pe inimă că le urăsc!
Pentru sezonul viitor am mai multe obiective:
- Să nu mă accidentez
- Să merg cu gaşca cu care am fost la 70.3 Zell am See şi la alt concurs IM/Challenge.
- Să fac 1:30 pe semimaraton, şi puţin peste 5 ore pe half.
- Poate ajung odată la 8 minute pe 500m în bazin
- Şi apoi unul important, să iasă bine Transfier
Dacă ar fi să recomand ceva din experientă mea, legată de triatlon aş spune că niciodată nu e prea târziu să te apuci de Ironman sau Half Ironman, şi pentru a nu suferi prea mult la concurs mai bine faci 4-5 Halfuri şi înveţi cu ce se mănâncă triatlonul şi abia apoi să te arunci la un IM (pot să zic că primul este cu adevărat greu).
Dacă vrei să bagi banii în ceva bagă-i abia după ce ai făcut aceste treburi: ai nişte adidaşi buni de alergat, 2 perechi, ai făcut un fitting pe bicla de concurs şi ai un plan bun de antrenament, s-a uitat un profesor la felul în care înoţi.
NICIODATĂ CA SPORTIV AMATOR NU ÎŢI NEGLIJA PRIETENII ŞI FAMILIA PENTRU UN ANTRENAMENT. Să nu uităm că 99,9% dintre noi suntem şi vom rămâne amatori, adică facem ca hobby această activitate.
Şi ceva ce mai toţi marii sportivii spun: IM este un sport de putere, cel puternic câştigă, nu cel care are cei mai mulţi km în picioare. Aşa că niciodată nu ai prea mult antrenament de forţă în picioare şi core.
EXCLUSIV. Interviu Mihai Baractaru: “Psihologic, cursa Ironman Kona este extrem de greu de controlat”
Mihai Baractaru, primul sportiv român care reușește performanța calificării la cel mai important eveniment al triatlonului de anduranță tip Ironman (la Age-Group, amatori), vorbește în exclusivitate pentru Adrenallina despre cum a fost cursa lui Ironman Kona la Campionatul Mondial Ironman, care are loc anual în Hawaii, și strange laolaltă cei mai buni sportivi profesioniști și amatori din lume, pentru a-l încorona pe cel mai bun dintre ei.
Steagul României a fost prezent la Kona anul acesta în premieră istorică, iar Mihai Baractaru a reușit o performanță frumoasă: loc 48, din 112 concurenți la categoria lui de vârstă, 25-29 de ani, și un 390 la general, din 1705 concurenți bărbați, amatori!
Anul acesta au fost înscriși 2.381 atleți înscriși la Campionatele Mondiale, cel mai mare număr din istoria edițiilor acestui Campionat, care a debutat în 1981. (probele unei competiții de triatlon tip Ironman sunt: 3,86 kilometri înot, 180,25 kilometri ciclism, maraton – 42,185 kilometri).
Condițiile cursei de pe insula fierbinte au fost și mai vitrege în 2015: valuri enorme la înot, vânturi laterale și frontale foarte puternice, căldură năucitoare, umiditate crescută, ploaie. Mihai ne povestește de la Kona cum i-a fost în cursa vieții lui (încă nu a revenit în țară):
Mihai Baractaru, Romania, la Ironman World Championship, 2015
Adrenallina: Salut, Mihai, şi felicitări pentru o performanţă minunată! Te-ai calificat la Campionatele Mondiale Ironman, visul tău de peste 8 ani, şi apoi ai făcut o cursă foarte bine acolo, la Kona, proba de foc (la propriu) a triatlonului tip Ironman. Suntem nerăbdători cu toţii, cei de acasă, să ne povesteşti cum ţi-a fost cursa. Hai să începem cu înotul.
Mihai Baractaru: A fost cea mai grea probă de înot din viaţa mea. În loc să înot 3,8 km, cum e distanţa standard într-un Ironman, am înotat 4,5 km cel puţin, aşa mi-a spus ceasul. Au fost curenţi foarte puternici, în larg valuri foarte înalte şi la un moment dat, când am întors după nava din larg care marca punctul de întoarcere, a fost crunt: toţi sportivii se înghesuiau să întoarcă acolo, pe o porţiune de 300-400 m, aşa că a fost irespirabil, la fel că la start! Toată proba de înot nu am ştiut de mine!
Înotul în ocean este foarte diferit, eşti într-o continuă schimbare iar tehnica mea de înot din lac şi bazin nu m-a ajutat foarte mult.
La întoarcere am avut valuri din spate, care mă ridicau în poziţie verticală şi aveam senzaţia că stau efectiv în picioare! După ce trecea valul aveam senzaţia de cădere în gol, ca atunci când treci cu maşina peste hopuri mari.
Adrenallina: Ok, deci înotul la Kona este un înot Ironman înmulţit cu vreo 4, cel puţin anul ăsta. Spune-ne despre bicicletă, deşi nu ne aşteptăm să fi fost mai uşor. Am urmărit mulţi dintre noi transmisiunea live, şi vântul a fost năucitor la bike.
Mihai si bicicleta lui de cursa, Scott Plasma Team Issue, de la Bicishop, inainte sa plece la antrenament pe traseul Campionatului Mondial Ironman, in Hawaii
Mihai Baractaru: După ce am ieşit de la înot am alergat să-mi iau punga de tranziţie pentru bicicletă, am alergat apoi rapid către locul unde aveam bicicleta, m-am echipat şi am pornit. Primii 14 km i-am făcut în Kona pe lângă Ali’i Drive, (str Kuakini), după această porţiune am plecat către vestita Queen K (Queen Kaahumanu), pe care am visat-o atâta timp.
La bicicletă am avut constant vânt de faţă! Până în Waikoloa am avut câteva dealuri line dar foarte greu de abordat, pentru că panta era între 5 şi 7 %. Vântul de faţă era foarte frustrant, uneori nu puteam atinge mai mult de 25 km/h.
După ce trec de Waikoloa, traseul devine mult mai agresiv pe urcări iar vremea se schimbă, începe ploaia… Am pedalat cam 15 km pe ploaie până în Hawi. Era o ploaie mocănească, ajutată de vântul puternic. Asta făcea să pătrundă apă sub ochelarii de ciclism şi nu vedeam nimic în faţă. Pe porţiunea asta am atins viteză maximă pe urcare de 15 km/h.
Priveam în jurul meu atât cât puteam şi vedeam sportivi căzuţi sau cu pană la bicicletă. Mi-era teamă să nu o păţesc şi eu!
La întoarcere din Hawi a urmat o coborâre de 10 km, unde am reuşit să îmbunătăţesc puţin media orară – am mers cu 55-60 km/h.
Ajuns în apropiere de Waikoloa, condiţiile meteo se schimbă drastic, aici fiind extrem de cald, vânturi extrem de puternice şi umiditate crescută. Simţeam nevoia să mă răcoresc în permanenţă, aşteptam cu sufletul la gură următorul punct de revitalizare, să mă pot stropi cu apă pentru a mă răcori!
Adrenallina: Par regizate toate condiţiile astea meteo, că să facă din cursa asta una de Campionat Mondial! Alergarea este proba ta favorită, spune-ne că aici ţi-a fost mai uşor!
Mihai Baractaru: M-am echipat şi am ieşit din tranziţie liniştit, pentru că urma într-adevăr proba mea favorită, alergarea!
Prima porţiune de alergare a fost pe Ali’i Drive, cam 16 km, au fost destul de multe puncte de revitalizare, pe care le aşteptam cu nerăbdare. Pe la km 4, care a fost pe lângă faleză, încep să simt cu adevărat căldura şi umiditatea cursei. Soarele îmi arde pielea, pantofii simt că mă ard, aveam senzaţia că alerg pe cărbuni încinşi sau pe lavă. Îmi repetam în mod constant: “este cu adevărat foarte cald dar poţi să faci faţă! Fii puternic!”. Încercam să mă focusez doar pe tehnică şi hidratare, încercam să-mi eliberez mintea de alte gânduri! Eram în mod constant preocupat să-mi răcesc corpul prin diferite metode, pentru a nu mă supraîncălzi!
Mihai porneste in proba de alergare – 42 de km
După ce am trecut de Ali’i Drive, a urmat o pantă de 10-12 % pe o porţiune de 500 m, aici am simţit că urmează să am o contractură musculară, aşa că două minute am mers, ca s-o previn!
Ajuns în vârful pantei, a urmat o coborâre lină, unde am reînceput să alerg. Simţeam că am tălpile umflate şi efectiv ard, încep să fac bătături din cauza apei luate în pantofi la tranziţie, unde un tip de la organizare mi-a aterizat un prosop ud în cap, şi apa mi s-a scurs în pantofi. Am știut de atunci că nu e bine.
Pe Qeen K, de la km 15 la km 28, simţeam că alerg prin deşert fără pic de umbră, sub soarele arzător. Sunt eu şi o linie valonată-traseul, pe care trebuia să-l parcurg; greu şi cam demoralizant!
Am alergat cu bureţii uzi în mână, mă opream la punctele de revitalizare, mă hidratam şi după 4-5 minute gura îmi era tot uscată!
Pe ultimii 14 km la întoarcere, asta e ceea ce m-a ţinut motivat: “eşti primul român din istorie care termină acest concurs”. Şi mă inunda o bucurie că nu fac asta doar pentru mine.
Bucuros că se apropie de finish
“Pain is temporary. It may last a minute, or an hour, or a day, or a year, but eventually it will subside and something else will take its place. If I quit, however, it lasts forever.” Asta se derula continuu în mintea mea pe ultimii kilometri.
Adrenallina: Te apropii de finish… Cum este finish-ul la Kona?
Mihai Baractaru: Mă simţeam ca într-o poveste, foarte mulţi oameni care aclamă pe margine, zâmbesc, sunt zgomotoşi, mă încurajează, le zâmbesc şi văd poarta de finish, văd cum visul meu devine realitate!
Toate acele ore petrecute în sala de antrenament, vizualizând acest moment… Sunt fericit, mândru şi împlinit de ceea ce am realizat astăzi la concurs, mi-am spus.
Astăzi am scris istorie şi am adus România la Compionatul Mondial de Ironman din Hawaii. Am trecut de zona de Finish, încep să fiu copleşit de dureri şi simt cum tot corpul este acaparat de asta. Mă îndrept spre food court, mănânc ceva şi încerc să mă hidratez cât pot de mult.
Când am ajuns la cazare mi-am dat costumul jos am constatat că pe spate mi-au rămas efectiv siglele sponsorilor: m-am bonzat cu ele pe spate! Soarele a fost atât de puternic încât a trecut prin trisuit!
cu sponsorii tatuati: Emag, Arobs, Bicishop, Global Vision, JPS Group, Solaris, Shimano
Adrenallina: A fost Ironman Kona aşa cum ţi-ai imaginat?
Mihai Baractaru: Înainte de a veni pe insulă ştiam că o să fie cald şi umezeală mare, eram pregătit să întâmpin multă căldură şi umiditate. Însă netrăind înainte aceste senzaţii nu ştiam exact cu ce mă voi confrunta, puteam doar să-mi imaginez, iar asta nu a fost suficient!
Acum că am simţit pe propria piele, îmi dau seama că numai trăind aceste senzaţii poţi afla cu adevărat cum este Ironman Kona.
Să vizionezi nişte filmări şi să mergi de câteva ori pe traseu nu este suficient, este nevoie de mult mai mult.
Aclimatizarea nu constă doar în obişnuirea cu fusul orar şi temperatura, este nevoie de o perioadă de cel puţin o lună înaintea competiţiei, în care trebuie să faci antrenamente intense pe traseul conpetiției, să te obişnuieşti cu alimentaţia locală (să găseşti mâncare sănătoasă aici este o adevărată provocare, va spun sincer, în ultimele două săptămâni am mâncat kilograme de fructe ca să pot compensa deficitul de hrană sănătoasă).
Ironman Kona a fost peste aşteptările mele. Din punct de vedere psihologic, cursa este extrem de greu de controlat şi nu există grad de comparaţie între această cursa şi celelalte. După competiţia asta, mă dor toţi muşchii din corp, mai puţin muşchii fetei. 🙂
Cursele din circuitul Ironman reprezintă doar biletul de intrare şi nu garantează că eşti suficient de pregătit încât să poţi termina!
finish Ironman World Chapionship pentru Mihai
Steagul Romaniei pentru prima data la Campionatul Mondial Ironman, Kona. Multumim, Mihai Baractaru!
Ediția 2015 a Ironman World Championship, care a avut loc sâmbăta ce a trecut în Hawaii, a fost câștigată de către Jan Frodeno la masculine, cu timpul de 8 ore, 14 minute si 40 de secunde și de către Daniela Ryf la feminin, cu 8 ore, 57 de minute si 57 de secunde. Mai multe despre ediția Kona 2015, aici.
Roxana Ghilţ: Adrenalina concursului te face să dai de 1000 de ori mai mult decât eşti capabil
Am început să fac sport … de mică. Eram mereu foarte agitată şi nu aveam stare. Simţeam nevoia să alerg în permanenţă. Îmi amintesc că la un moment dat, când am mai crescut, aveam o prietenă cu doi ani mai mare care atunci când ieşea afară se plimba cu o altă prietenă şi povesteau. Mie mi se părea super plicticoasă activitatea lor. Eu trebuia să alerg în permanenţă, iar toate jocurile pe care le practicam trebuiausă implice cât mai multă activitate fizică. Prietena mea, atunci când am întrebat-o ce găseşte distractiv în plimbarea asta mi-a zis că voi înţelege mai târziu, când voi mai creşte. Binenţeles că am crescut. Şi tot la aceeaşi părere am rămas. Şi în prezent cele mai interesante întâlniri cu prietenii mi se pare cele în care alergăm, mergem cu bicicleta sau urcăm pe munte.
Cu prietenii la tura in muntii Latoritei
Îmi amintesc că la început…am fost selecţionata să fac parte dintr-un club de atletism, prin clasa a 3 a. Ieşeam în fiecare zi pe terenul de sport al şcolii, a cărui pistă avea 200 m şi îmi plăcea cel mai mult proba de sărit garduri. Într-o zi, prin clasa a 5 a, împreună cu o colegă, ne-am gândit cum ar fi dacă am încerca să alergăm multe ture de pistă….şi am dat 55 de ture. La final, am fi vrut să continuăm, ne simţeam în stare să alergăm şi 100 de ture, dar ne era frică că ni se va întâmpla ceva rău după atâta alergat, aşa că ne-am oprit după cele 55 programate. Băieţii, când au văzut performanta noastră s-au ambiţionat şi ne-au bătut recordul, au dat c-o tură în plus.
Prima mea competiţie memorabilă a fost, binenţeles, una la care am câştigat locul 1. De fapt au fost două pe care mi le amintesc. Una de alergat. La care am câştigat un pix la care am ţinut mult şi-l foloseam în permanentă la şcoală. A fost o proba scurtă, de sprint, în fața Ministerului Transportului. Iar cea de-a doua, de schi, în 1988. Îmi amintesc anul pentru că am primit drept cupă o vază de flori pe care ai mei au păstrat-o mulţi ani şi pe care erau însemnate denumirea concursului şi anul.
Dar prima competiţie cu adevărat importantă a fost în 2008, când am participat la Carpathian Adventure. Atunci am descoperit că munţii pot fi parcurşi în timpi mult mai rapizi decât ne imaginăm până atunci când planificăm o ieşire. De atunci am cam cochetat cu ideea că mai bine merg 18 ore pe traseu decât să car bagaj greu ca să am unde dormi noaptea.
Carpathian Adventure 2011, o aventura extrema
Antrenamentele mele au o frecvenţa mult mai mare atunci când mă înscriu în prealabil la o competiţie. Mă motivez mult mai mult să-mi monitorizez minutele de activitate zilnică în aşa fel încât să încapă în ele şi cele 40—60 de minute pentru antrenamente. Cel mai mult îmi place să particip la antrenamente cu prieteni, atunci parcă antrenamentul e mai uşor şi însăşi ideea de socializare mă face să mă simt mai împlinită. Scopul antrenamentelor nu este doar creşterea performanţei, cât mai ales încărcarea cu energie pozitivă.
finish Delta Triatlon 2015
Sportul meu preferat este atletismul sau poate ciclismul sau poate înotul, poate de fapt schiul. Nici nu ştiu să spun în prezent dacă am un sport anume care mă face să mă simt mai fericită decât altul. Însăşi ideea de mişcare mă face să mă simt perfect. Poate de-aia sportul meu preferat ar putea fi triatlonul. Şi asta pentru că într-adevăr, în definiţia aceea spusă în glumă, sunt una din persoanele care nu înţelege că un singur sport e suficient. Toate sunt interesante, toate îmi captează atenţia şi interesul.
la o tura de 100 km in Bulgaria
Ce mai pregnantă amintire dintr-o cursă este cea în care am fost supuşi unor condiţii foarte dificile, în care a trebuit să ne testăm atât capacităţile fizice, cât şi pe cele psihice. Carpathian Adventure 2011. Am făcut rafting pe Arieş, am fost luaţi de un vârtej şi izbiţi cu putere de un copac. Era să-mi rup piciorul, care rămăsese atârnat în el, în timp ce curentul mă trăgea cu putere în aval. Apoi toată lupta de a ieşi la mal, de a recupera pluta, de a nu fi descalificaţi, de a continua concursul. A urmat traversarea Cheilor Râmetului noaptea, în apă până la brâu la 10 grade. Un început de hipotermie pentru colegii mei de echipă şi muncă de lămurire cu al 4-lea coleg care refuza să între în apa aceea super rece. Când l-am întrebat ce l-a convins până la urmă să între, din tot ce i-am spus, mi-a răspuns că nimic, ci faptul că eu stăteam dezbrăcată în pielea goală în apă aia înfiorător de rece şi tremuram îngrozitor în timp ce încercam să-l mobilizez pe el.
O alta cursa de aventura, Propark 2015
Competiţia mea preferată este triatlonul sau aventurile montane. Îmi plac de fapt cel mai mult competiţiile în care fac parte dintr-o echipă. Cred despre mine deja că pot realiza tot ceea ce îmi propun, aşa că în ceea ce mă priveşte nu prea simt nevoia să mai testez lucruri, să văd dacă mă pot autodepăşi. Am testat, ştiu că pot. Este adevărat că doar adrenalina concursului te face să dai de 1000 de ori mai mult decât eşti capabil în condiţii normale. Dar atunci când competiţia implică echipă, atunci ceea ce se sudează este unic şi grandios. Atunci ne arătăm capacităţile, în complexitatea lor, nu doar cele fizice ci şi cele organizatorile, logistice, psihologice, sociale şi emoţionale.
Marathon 7500
Cel mai mândră sunt când reuşim împreună, când suntem toţi mulţumiţi. Nu pot să spun că am fost mândră de mine la vreo competiţie. Dar am fost de multe ori surprinsă de rezultate. Şi recunosc că atmosfera aceea mă face să descopăr alte tipuri de capacităţi, că şi cum s-ar deschide o uşiţă, iar cheia e acel 10,9,.8,7….2, 1, START.
Prietenii mei spun că sunt nebună, binenţeles. Cred că am auzit cuvântul asta mai frecvent decât oricare altul. Deja îl iau ca pe un compliment. Sigur că acest cuvânt este de cele mai multe ori spus admirativ, dar şi desemnând ceva misterios, de neînţeles, de neatins.
Am aflat despre mine că pot orice. Tatăl meu avea o vorbă, pe care când o spunea mă pufnea râsul. „Eu ştiu orice”. Cum să ştie orice? E imposibil. Mult mai târziu am înţeles ce voia să spună de fapt. Că are capacitatea să înţeleagă orice, să facă orice, să înveţe orice, să pună în practică orice. Aşa şi eu, am capacitatea să POT orice, asta însemnând că pot găsi oricând soluţiile şi resursele pentru a atinge acest orice.
Sportul mă face să mă simt eliberată de orice energie negativă, liberă şi puternică. Am libertate şi deţin controlul. Regândesc kilometrii, distanţele îmi par mici, posibile, iar eu pot ajunge în locuri ce pot părea dificile sau îndepărtate pentru că mi-am testat această rezistenţă şi a devenit parte din mine.
Pe ultima sută la Transfier 2015, triatlon halfironman
Uneori, mi se întâmplă să nu am timp să mă antrenez, să nu am timp să fac sport. Iar când reiau activitatea, pentru că m-am înscris la un concurs, mi se pare că renasc, că toată frumuseţea din lume se concentrează acolo, în sportul pe care l-am reactivat.
Podium la Fara Asfalt la Munte, triatlon
Obiectivul meu în 2015 a fost și este să particip la câteva triatloane (parte din ele amintiri ce trebuie an de an reactivate, dar şi o parte noi), aventuri montane, probe de forţă. Nu-mi plac deloc competiţiile comerciale. Îmi pace tot ce-i nou şi inedit, tot ce implică doar 20% competivitate şi 80% prietenie, frumuseţe, inedit, amintiri de neuitat.
Dacă ar fi să recomand ceva din experienţă mea, aş spune că trebuie să ne testăm capacităţile, limitele, să descoperim că putem şi mai ales cât de liberi putem fi.
Liviu Dan Zburătura: În 2016 vreau să fiu campion național la triatlon șosea
Ca orice alt tânăr la vârstă de 20 de ani, eram un mare iubitor al sălii de forţă, dar mai ales de clubbing, ceea ce presupune multă băutură, ţigări & junkfood.:).
Astfel, m-am decis să fac o schimbare, am început să fac sport în adevăratul sens al cuvântului, pentru că am vrut să schimb ceva radical în stilul de viaţă.
În primul rând am vrut să mai ies dintre cei 4 pereţi al unei săli de forţă/fitness şi binețeles să renunţ la stilul de viaţă dezordonat.
Atletismul mi s-a părut cel mai potrivit sport pentru această schimbare, aşa că pas cu pas am început să învăţ ce înseamnă să alergi, să te antrenezi, să am un program în jurul unei activităţi sportive şi să am un obiectiv.
Primul mare obiectiv a fost acela de a alerga un maraton. Pentru a îndeplini măreţul obiectiv am avut nevoie de 2 ani de antrenament, ceea ce înseamnă foarte mulţi km de alergat şi multe ore petrecute în aer liber. A fost superb, simţeam că aş vrea să alerg non-stop.
Primul maraton a fost un eşec total, aşa că nu pot spune prea multe, decât că la km 15 am abandonat. Asta înseamnă să te bagi în ceva şi să nu fii pregătit. Orice şut în fund presupune un pas înainte. DAR, următorul an am reuşit să îl alerg, cu toate că mi-a luat peste 5 ore şi a fost al naibii de greu. După prima jumătate în gândul meu era doar de ce m-am băgat în aşa ceva?, de ce mai alerg?, de ce nu mă opresc?, de ce?…..nu puteam înţelege de ce îmi doresc să trec prin asemenea chin şi asemenea durere… Oare sunt chiar atât de masochist? Toate aceste sentimente încep să dispară după km 37 pentru ca la linia de sosire să mă gândesc deja la următorul maraton. Din păcate durerile fizice rămân.
La Triathlon Challenge Mamaia 2014, unde a și câștigat, la amatori
Exista la acel moment vreun obiectiv de performanţă? NU. Sentimentul pe care mi-l oferea alergatul era libertate absolută, mai ales prin varietăţile pe care ţi le oferă – alergat vara, iarna, toamna, prin ploaie, frig, căldură, dimineaţa, seara, la mare, la munte…… posibilităţile sunt infinite. Apropo, alergarea unui maraton reprezintă o mare performanţă.
Întrebarea crucială este: acest sentiment de libertate dispare în timp sau în momentul în care începe să îşi facă loc dorinţa de performanţă? Răspunsul este: NU. Următorul an am reuşit să alerg maratonul în 4:04, un timp ok, zic eu. Iar peste un an să îl alerg cu 3:07. 😀
Ce am învăţat de-a lungul anilor? Foarte multe lucruri, în primul rând am învăţat să îmi fac foarte mulţi prieteni în lumea atletismului şi nu numai, am învăţat să mă bucur de sport la munte, prin păduri…. Am învăţat că fără o etică nu poţi îndeplini tot ceea doreşti să realizezi, am învăţat ce înseamnă să alergi de la ora 4 dimineaţa, nu este imposibil, ba chiar îţi poate oferi o mare doză de energie în prima parte a zilei; nu însă şi în a doua parte.
Revenind la competiţii, cred că cea mai frumoasă competiţie va rămâne BIM sau BIHM (maraton şi semi din Bucureşti). Înainte nu erau competiţii sportive aşa că tot anul mă antrenam pentru acestea două.
Cel mai mândru sunt de rezultatul de la BIHM din anul 2013, luna mai, când am reuşit o clasare pe locul 5 la campionatul naţional de semimaraton, cu un timp de 1:25 (timpul este destul de slab, dar dacă reuşeşti acest timp pe o temperatura de 32 de grade este destul de ok, mai ales că vremea mai fusese relativ rece, aşa că a venit ca un şoc). A fost singura ocazie, până în prezent, când mi s-a cântat imnul naţional pe un podium. M-am simţit extraordinar şi deşi nu eram un mare patriot, faptul că am trăit acel moment m-a făcut să revin.
După primele rezultate în atletism am simţit că vreau mai mult, iar un sport care prindea din ce în ce mai mult contur la noi în ţară era triatlonul, aşa că a fost un pas logic. Faptul că deja eram un alergător bun a reprezentat un mare atu pentru mine. Mulţi triatlonişti consideră că alergatul este cea mai grea probă din triatlon; fiind ultima, organismul este foarte obosit iar resursele sunt pe terminate. Din păcate nu este proba definitorie, proba cea mai importantă este proba de ciclism, unde de regulă se înregistrează cele mai mari diferenţe de timp.
Faţă de atletism, unde începutul a fost foarte greu iar îmbunătăţirile s-au văzut după mult timp, la triatlon am avut o abordare total diferită, asta datorită cunoştinţelor cu privire la ce înseamnă antrenamentul şi abordarea unei competiţii.
La Campionatul National de contratimp
Dintre toate competiţiile de triatlon/duatlon la care am participat în primii 2 ani, 16 la număr, (pe distanţele de sprint, olimpic şi half ironman), pe 13 între ele m-am clasat pe podium, de 5 ori am câştigat categoria de vârstă (amatori) şi de 4 ori m-am clasat pe podiumul elitelor.
Obiectivul meu pe 2015 se regăseşte în cifre, mai bine spus în timpi. Vreau să alerg un semimaraton în 76 de minute, să termin proba de half ironman în 4 ore şi 35 de minute, să am cel mai bun timp, în calitate de amator din România, la campionatul mondial de half ironman (70.3) ce va avea loc în luna august în Zell am See, Austria. Va fi prima dată când campionatul modial de 70.3 părăseşte teritoriul continentului nord american. Bineînţeles dacă o să am formă fizică necesară, voi încerca în toamnă să alerg maratonul în sub 2 ore şi 50 de minute, sau să încerc să alerg maratonul Piatra Craiului, despre care am auzit că este spectaculos.
Half Ironman Oradea, locul 6 național
De asemenea voi trage cât de tare să scot în jur de 35 de minute pe distantă de 10.000 m şi să mă clasez de cât mai multe ori cu putinţă pe podium printre elite. Nişte sponsori nu ar strica 😉
Update 23 septembrie 2015:
Ce am reușit din ce mi-am propus:
semi in 1 oră și 20 de minute.
Half in 4 ore 45 minute
ZELL AM SEE, locul 50 la categoria de amatori
36 minute pe 10.000 m (10 km)
Am câștigat fiecare triatlon la care am participat, la amatori.
La Oradea loc 6 național iar la Transfier locul 9 general
Mă pregătesc pentru anul viitor:
– 1.16 pe semimaraton
– 4.35 pe HalfIronman
– Challenge Dubai in februarie
– 70.3 din Antalia in luna octombrie
– half ironman la X Man Oradea si Transfier
– campion național la triatlon de sosea, amatori 🙂
Dacă ar fi să recomand ceva din experiența mea, aş spune că sportul te poate schimba mai mult decât îţi poţi imagina şi îţi poate oferi nişte beneficii imense. În primul rând ne gândim la sănătate, în al doilea rând ne gândim la un hobby care presupune depăşirea unor limite pe care nu crezi că le poţi depăşi, presupune îmbunătăţirea stării de sănătate fizică şi mentală, înseamnă mult mai mulţi prieteni.
Adriana Dina: Înotul e ca un fel de meditație pentru mine
Am început să fac sport târziu, la 33 de ani. Aveam un stil de viață sedentar și ceva kilograme în plus. După un week-end la mare cu valuri cam mari care mă tot trimiteau pe fundul apei, am decis că ar fi cazul să învăț să înot și am programat prima lecție. Nu mă așteptam să îmi placă atât de mult și să-mi găsesc o nouă pasiune, dar așa a fost. De-atunci nu m-am mai dat dusă de la bazin iar pe la sfârșitul anului am început să alerg pe bandă, urmând un program pentru începători de tipul run/walk. Când a venit primăvara am descoperit plăcerea de a alerga afară, în parc.
Îmi amintesc că la început oboseam foarte repede, mă înroșeam la față și gâfâiam tot timpul, dar orice progres mă bucura enorm. Luni de zile am trăit într-o continuă stare de surpriză și descoperire: ia uite ce pot să fac, habar n-aveam până acum… La a treia lecție înotam deja pe spate și tot atunci m-am și accidentat prima dată la umăr, pentru că eram atât de entuziasmată încât nu m-am oprit decât atunci când nu am mai putut învârti brațele. Pentru alergare foloseam aplicația Endomondo. Aveam un mic „challenge” cu câțiva cunoscuți și mă motiva să urmez planul de pregătire chiar și atunci când eram foarte obosită sau n-aveam chef.
foto credit Radu Cristi
Prima mea competiție a fost la triatlonul Trichallenge Mamaia, în septembrie 2011. Am facut echipă cu un biciclist, eu urmând să înot 750 metri și să alerg 5 km. Nu am fost niciodată o fire competitivă, știam că înot foarte încet, dar prinsesem gustul înotului în mare și, de când aflasem că și amatorii pot participa la concursuri, eram curioasă să văd cum mă descurc. A fost primul concurs la care am luat startul împreună cu antrenorul meu, fost înotator de performanță, lucru care era cel puțin intimidant la acel moment. Dupa un an de antrenamente solitare în bazin și parc, concursul mi s-a părut ca o sărbătoare. A fost prima dată când am luat contact cu comunitatea și cu energia extraordinară ce se crează în jurul triatlonului. După 3 luni mi-am cumpărat și bicicletă…
Antrenamentele mele se desfășoară de obicei seara, după servici și în week end. Deși mă trezesc devreme, nu mă simt prea bine la antrenamente matinale. De obicei îmi fac un plan săptămânal și încerc să îl respect cât mai mult posibil. 3 antrenamente de înot pe lângă care încerc să înghesui și 2-3 antrenamente de alergare, forță, mobilitate, bicicletă, în funcție de cât timp am sau cum mă simt.
Sportul meu preferat rămâne în continuare înotul, și dintre toate formele lui, cel mai mult îmi place înotul în mare. În apă reușesc să mă liniștesc complet și să mă concentrez la capacitate maximă, e ca un fel de meditație pentru mine. În ultimele vacanțe m-am îndrăgostit de „swimtrekking” (călătoria înot) și de sea-kayaking. E ceva cu totul special să te deplasezi pe apă prin mijloace proprii, să înoți de pe o insulă pe alta sau să strunești caiacul pe valuri, pentru ca apoi să intri în golfuri și grote unde nicio altă barcă nu încape.
Ce mai pregnantă amintire dintr-o cursă este de la triatlonul Fără Asfalt din 2013. A fost o cursă lungă și tare grea, apa mării a avut 11 grade, în aer erau 30, eram arsă de soare, complet epuizată și au fost multe momente în care am vrut să renunț. Pe ultimii metri de alergare încerc să îmi compun o față mai puțin chinuită. Trec linia de finish, crainicul e fericit că a sosit ultimul concurent și… dă să plece. Văd că nu mai avea medalii în mână și nu mai era nimeni în zonă. Întreb sfârșită: „și medalie…nu primesc ?” „Păi…știi…s-au terminat!” Un val de lacrimi stă să năvălească. De ciudă, de oboseală, de descărcare … Dar în momentul ăla toată suflarea triatlonistă de la terasa din Micul Golf începe să aclame și să aplaude. Pe mine, ultima sosită! A fost neprețuit, micul meu moment meu de glorie.
Competiția mea preferata esteEcoMarathon-ul din Moieciu de Sus. Peisajele sunt superbe, se pune mult suflet în organizare și mă simt privilegiată că pot participa. Nu știu cum fac alții, dar eu când alerg acolo salut toți localnicii, toate bătrânele care trebăluiesc prin curți sau fânețe, și din când în când mă mai opresc să fac și câte o poză. Dacă n-ar fi existat concursul probabil că n-aș fi ajuns niciodată pe acele poteci superbe.
Cea mai mândra sunt de faptul că în ultimii 4 ani am reușit să perseverez și să nu am pauze mari fără sport, în afară de cele gândite pentru recuperare. Nu e deloc ușor să intri pe la 8-9 seara în bazin, cu burta goală, pentru un antrenament de 90-120 min. Însă satisfacția de la sfârșitul unui antrenament greu dar reușit e imensă și e principala mea motivație.
Prietenii mei spun că „parca m-au răpit extratereștrii și m-au resetat”, atât de diferită le par acum în comparație cu versiunea mea de dinainte de a face sport. Însă cumva am evoluat împreună, pentru că cei mai mulți dintre ei practică acum cel puțin o formă de mișcare sau sport, chiar dacă nu merg la competiții. Mai sunt câțiva care îmi spun că ar fi cazul să mă potolesc, dar pe-ăștia nu-i bag prea mult în seamă, ba chiar îi invit să vină ca spectatori la concursuri, în speranța că poate se vor molipsi și ei.
Am aflat despre mine că am mai multe resurse decât bănuiam, atât fizice cât și psihice. Că pot să mă mobilizez chiar și atunci când pare că nu mai am niciun strop de energie. Am transformat încăpățânarea în perseverențî. Am invățat să-mi stabilesc obiective, să planific și să muncesc pentru realizarea lor. Că atunci când îți place ceea ce faci totul este posibil. Și am reușit să aplic toate astea și in alte domenii ale vieții mele, nu numai în sport.
Sportul mă face să mă simt echilibrată, fericită, conectată la tot ce mă înconjoară, cu toate simțurile treze. Rareori se întamplă să nu zâmbesc la finalul unui antrenament, și atunci e semn de suprasolicitare sau oboseală extremă.
Uneori, mi se întâmplă să… tresar: și dacă e posibil să mă întorc la starea de dinainte? Și atunci caut un concurs nou, o aventură, o provocare.
Obiectivul meu în 2015 este sa găsesc un echilibru mai bun între viața profesională și cea personală. Voi merge (și) mai rar la concursuri, și doar la cele de suflet: EcoMarathon, Fără Asfalt, Cupa Hamsia, Aquachallenge. Vreau să mă odihnesc mai mult și să nu mai concurez după condus noaptea și 3-4 ore de somn. Vreau să încerc antrenamente de tip swimrun și o cursă de tip „spartan” cu obstacole. Mă atrage mult ideea de a sări garduri și de a merge pe coate prin tranșee militare pline de mocirlă J
Dacă ar fi să recomand ceva din experiența mea, aș spune că sportul trebuie făcut din placere și cu pasiune. Cu trupul, sufletul și mintea deopotrivă. Încrâncenarea își are rostul ei iî curse sau la antrenamente, dar indiferent de clasament sau de timpul realizat, la finish trebuie să fie și bucurie și măcar un zâmbet.
Roxana Vatrici: Obiectivul meu în 2015 e să călătoresc mai mult pe bicicletă
Am început să fac sport la vârsta de 12 ani.Tenisul a fost primul sport început cu îndrumător, căci fotbal jucam necontenit pe motiv să nu joc elastic.
Îmi amintesc că la început, în mintea mea, era o încrengătură stranie legată de sport sau cel puţin începusem să fac sport pe motiv de imagine. După un an de zile de tenis, m-am apucat de karate, shotokan-fudokan. Am supravieţuit vreo 3 ani acolo. Spun supravieţuit deoarece era prea pedant când era vorba să dau un pumn. Am încheiat totul exact înaintea examenului de centură maro.
Prima mea competiție a fost în clasa a VIII-a, la 14 ani. Locul? Ultimul. Mai exact, rămăsesem fără public, doar tata rămăsese la finish. Prima mea alergare şi ultima până în anul 2012, la 32 de ani. Am alergat un semimaraton, cel de la Ciucaş. Loc 16 din 50 la categorie. În anul 2013, am participat la primul triatlon de sprint, alături de cei de la NoStress, în Mogoşoaia. Am ieşit pe locul I şi, desigur, am plecat fericită de acolo. Aşa că m-am tot înscris la competiţii şi a fost un an 2013 foarte fericit.
Antrenamentele mele sînt trifoi cu patru foi, dar mă străduiesc să am o constanță. Fericirea dată de reuşite nu e o constantă. Sînt o fire cu program, altfel nu funcţionez. Asta mă ajută. În principiu, sînt un om de cursă lungă, nu mă plîng, şi prietenii profită de asta :).
Sportul meu preferat este ciclismul pentru că ador să merg cu bicicleta! În oraş, oriunde am nevoie şi acolo unde îmi doresc să mă relaxez, mă duce fără menajamente, fără să pună întrebări, fără să mă înghesui, fără să-i cer voie, fără să vrea ceva în schimb. Cu bicicleta mereu regăsesc neobişnuitul şi astfel mă echilibrez.
Cea mai pregnantă amintire dintr-o cursă este …vai, nu! …am facut pe mine? :))
Competiția mea preferată este…Road Grand Prix, una din cursele lungi.
Cea mai mândră sunt de faptul ca nu am renunţat şi a ajuns alergarea o plăcere şi nu o amintire fără public.
Prietenii mei spun că Roxana s-a “stricat”: cică aleargă de plăcere şi nu urmărită de urs, aşa cum e normal, că fac pe mine din cauza vârstei, că nu mai vin la bere pentru că beau singură acasă, să nu mă fac de râs prin baruri.
Am aflat despre mine că oricât caut ceva nou sa ies din obişnuit, într-un timp scurt devine obişnuit.
Sportul mă face să mă simt sigură pe mine.
Uneori, mi se întâmplă să uit cât de mult îmi plac dimineţile.
Obiectivul meu în 2015 este să călătoresc mai mult pe bicicletă fără un scop anume, să vizitez un pic mai mult ţara şi să găsesc acel ceva care să nu-mi mai spună: e foarte frumos, dar să se termine odată…Referitor la concursuri, îmi doresc să alerg mai mult şi să particip la semimaratoane.
Dacă ar fi să recomand ceva din experiența mea, aș spune că dacă încerci mereu sa fii cel mai bun în ochii altora, oricând apare altcineva să-ţi spulbere strădania.
Triathlon Challenge Mamaia este Cupă Europeană Premium!
Ediția 2015 a evenimentului sportiv Triathlon Challenge Mamaia se anunță una explozivă prin premiile puse la bătaie, calitatea participanților, locul de desfășurare și mai ales miza europeană. În acest an, triatlonul de la Marea Neagră este Cupă Europeană Premium!
Evenimentul este cu atât mai important cu cât au loc maximum trei evenimente premium pe an la nivel de continent.
În 2015 sunt doar două cupe premium în Europa – Triathlon Challenge Mamaia și Holten Triathlon, fapt ce plasează ţara noastră în topul ţărilor cu un potenţial enorm de creştere din punct de vedere sportiv şi competiţional. Triathlon Challenge Mamaia este cel mai mare triatlon din Europa de Est și Balcani și este etapa finală (a șasea) din Romanian Triathlon Series.
În 4-6 septembrie, la ediția a VII-a a concursului Triathlon Challenge Mamaia, participanți din peste 20 de ţări se vor lupta pentru un fond de premii dublu față de anul trecut, adică 25.000 de euro! De asemenea, punctajele în clasamentul ETU sunt semnificative: acestea cresc de la 250 de puncte pentru cupa normală la 400 pentru cupa premium. La Mamaia se vor întrece unii dintre cei mai buni triatloniști din lume. În lista punctelor ITU, cupa europeană și cupa premium au același număr de puncte pentru câștigător, adică 200 de puncte.
Cupa Premium este pasul final dinaintea Cupei Mondiale. Înscrierile sunt în derulare pe site-ul european oficial și lista celor înscriși poate fi consultată în orice moment. Până la acest moment, erau înscriși peste 70 de băieți și 15 fete. România va fi reprezentată de doi sportivi de top, Alexandru Diaconu și Antoanela Manac.
Probele individuale
Probe individuale
Proba supersprint: 400 m înot + 10 km ciclism + 2,5 km alergare
Proba sprint: 750m înot + 20 km ciclism + 5 km alergare
Proba olimpica: 1.500 m înot + 40 km ciclism + 10 km alergare
Probe de echipă
Ștafeta sprint – 750 m înot + 20 km ciclism + 5 km alergare
Ștafeta olimpică – 1.500 m înot + 40 km ciclism + 10 km alergare
Probele de alergare și ciclism se desfășoară pe șosea, în condiții de siguranță, pe o suprafață plată 100%. Înotul se face în Lacul Siutghiol, cu start și finiș la ponton.Chiar dacă la Mamaia participă de obicei mulți sportivi profesioniști, evenimentul de pe Litoral este ideal pentru cei care doresc să participe la primul lor triatlon: distanța este scurtă și accesibilă, traseul este prietenos, infrastructura este aceeași ca și cea a Cupei Europene, kit-ul de concurs este identic cu cel oferit profesioniștilor.
Mai multe informaţii despre Cupa Europeană Premium, dar şi competiţia de amatori gasiţi pe site-ul evenimentului http://www.trichallenge.ro/.
Susținători și parteneri
Ediția a VII-a a competiției Triathlon Challenge Mamaia este susținută de Primăria Municipiului Constanța și Orange România, cu sprijinul Federaţiei Române de Triatlon. Partenerul tehnologic este HTC. Evenimentul este organizat de Clubul Sportiv Smart Atletic. Partenerii evenimentului sunt: Skoda, Castrol, Intersport, Bellotto, Vega Hotel, Ciuc, Generali, Felt, PowerBar, Polar, TYR, S-Karp, Regina Maria. Parteneri media: Europa FM şi Gazeta Sporturilor.
