Home Jurnal de cursa Haiduci și Domnițe: “apogeul“ unui sezon dubios
Haiduci și Domnițe: “apogeul“ unui sezon dubios

Haiduci și Domnițe: “apogeul“ unui sezon dubios

0
Distribuie pe:

Când am plecat cu Purcaru din București spre Haiduci și Domnițe i-am spus: “Cursa asta va fi diferită. E prima dată când suntem punctuali!”. 🙂

Aveam dreptate, dar nu știam în ce fel. Ceva trebuia să fie diferit, până la urmă nu ni s-au mai întâmplat următoarele la nicio altă competiție la care am plecat în această formulă până acum, și anume: să ajungem la timp, să plecăm la timp de acasă, să luăm un start normal, cu încălzire, să ajung la Purcaru acasă și el chiar să fie, în ordinea asta, mâncat, echipat și cu toate cele în mașină.

Mă rog, a halit niște omletă cu pâine la volan, dar oricum, eram deja pe drum! Am ajuns cu vreo oră înainte! (good Lord!), așa că ne-am luat fără stress kiturile de concurs (de obicei ni le luăm când concurenții au luat deja startul :)) ) și am plecat într-o tură de încălzire. Și cu bomboana asta pe tort, Purcaru a rămas fără eterna scuză post concurs: “Păi, nu am avut timp să mă încălzesc, și de aia!!

Era un frig înainte de startul concursului Riders Club, în pădurea Surlari, lângă Moara Vlăsiei (30 de km de București) de-și clănțăneau pietrele dinții, și se holbau neîncrezătoare la toată șleahta de indivizi pe două roți, care se pregăteau să invadeze potecile.

Am făcut și eu câteva urcări ca să îmi mai urce puțin pulsul, dar degeaba: îmi înghțaseră deja picioarele în pantofii SPD. După 10 minute de la start, muream de cald! Mă întrebam de ce naiba mi-am luat atâtea pe mine și… încercam să respir normal. Slabe șanse, am gâfâit tot traseul. Mă rog, nu chiar tot, pentru că nu am apucat să îl parcurg pe tot… 😀

Atâta cât l-am pedalat, mi s-a părut anevoios, deși toată lumea spune că e un traseu de „fugă”, plat și fără porțiuni tehnice. Eu platul ăsta l-am simțit ciudat, adică am fost cu inima în gât pe toată durata derulării evenimentelor. Am avut senzația de mult fals plat și a fost nevoie de ceva tehnică mai ales la curbele strânse, unde aveai toate șansele să intri în copăcei sau să cazi într-o apă (nu știu exact ce curge pe acolo, sau poate că era un lac). Pădurea a fost minunată, cu covorul ei de frunze (asta o știu dintr-a patra!) și cu pământul ușor umed, tomnatec. (merge, nu? 😀 eram bună la compuneri :))

I-am zis lui Purcaru în mașină, în drum spre casă: “Nu a fost totuși un traseu atât de ușor, eu am cam tras de mine pe acolo… “. El mi-a răspuns prompt și sec: „Este cel mai banal traseu pe care am pedalat vreodată”.  Când a spus asta, i-am înhățat ultimele bucățele de bake rolls, ca să mă răzbun!

Aveam motive; la plural, deci. Să explic.

Pe una din urcări (V-AM SPUS CĂ N-A FOST PLAT CONCURSUL ĂSTA, DA?!), m-am gândit eu că ar fi oportun să urc în pedale, ca să împing mai bine, deoarece simțeam că îmi vor țopăi curând plămânii pe ghidon dacă nu o fac.  Și nu știu unde naiba mă uitam sau ce s-a întâmplat în secunda aia, cert este că în vârful urcării, când mai aveam puțin și mă restabileam, să încep să bag viteză, ei bine, mi-am dat seama că o să cad. Am apucat să rostesc jumătate de înjurătură, apoi m-am făcut una cu pământul reavăn și tomnatec de care vă spuneam, numai că ăsta avea și pietre.

nu a mai trecut mult dupa asta si a urmat cazatura :)
nu a mai trecut mult dupa asta si a urmat cazatura 🙂

Am căzut cu toată greutatea corpului pe tibia piciorului stâng și pe mâna stângă, m-am extras din pantofii SPD, și m-am pus pe bocit de durere și nervi. Începeau să treacă masiv concurenți pe lângă mine, toți mă întrebau dacă sunt ok. Well, sunt ok, da-mi trebe un telefon să sun la organizatori, să mă ducă la Ambulanță. Nu știam exact dacă am cu adevărat ceva grav la tibie. Nu părea să iasă niciun os, dar mă cam durea. Și mâna la fel.

Nu aveam telefon la mine, și dintre concurenți cam al 5-lea pe care l-am rugat să sune să anunțe a și făcut-o. E un raport bun pentru încrederea în umanitate! 🙂 Sau sunt eu prea optimistă, nu știu.

Cert e că nu mai aveam niciun chef să continui. În primul rând că nu mai puteam ține mâna pe ghidon și erau destul de multe hurducături, și apoi că trebuia să fiu sigură că e ok tibia. Așa că, “la cel mai banal traseu” de mtb, cum l-a numit colegul meu de club, la final de sezon 2015, a trebuit să spun stop în timpul unei curse și să înregistrez primul meu DNF în 5 ani de sport. Părea pasul imediat următor după prestațiile jalnice din ultima vreme :), gen Maratonul București, unde am ținut eu morțiș să termin, și am alergat într-un picior aproape 6 ore. A fost totuși un an în care sportul nu a fost o prioritate. Vom vedea cum va fi 2016 :).

Am fost recuperată de pe traseu de un ATV și am văzut ce puțin mai aveam până la finiș. Eram împăcată. Luasem cea mai bună decizie. La Ambulanță m-au dat cu un spray ceva și cam aia a fost. Nimic rupt, all ok, doar niste vânătăi urâte.

M-am dus la finiș să-l aștept pe Purcaru și să îl impresionez cu accidentarea mea. A ajuns, și când m-a văzut s-a holbat neîncrezător, apoi s-a uitat panicat în urmă, ca și cum de acolo trebuia eu să vin! Știa el că mă depășise pe traseu și nu îi ieșea matematica. Zic: “M-am accidentat“, cu o figură jalnică, să susțină dramatismul momentului. La care Purcaru, într-un acces de empatie, respirând ușurat: “A, credeam că m-ai depășit“. :))) Apoi a început să îmi povestească că nu știu cine l-a depășit, și că el e nervos și că nu înțelege! Oh, noroc că mai văzusem filmul ăsta de câteva ori :).

Purcaru, in actiune credit foto: Events Photographer
Purcaru, in actiune
credit foto: Events Photographer

Așadar, nu am mai apucat să ne luăm revanșa de la sezonul ăsta, nici io, nici Purcaru. Amenințăm însă serios 2016, am început cu niște sesiuni de antrenament în parc!! Purcaru le numește însă agrement, nu înțeleg de ce, poate pentru că la final le udăm cu bere. 🙂

Distribuie pe:
Roxana Lupu

Fondator & editor Adrenallina.ro, Roxana a inceput sa faca sport la 29 de ani, cand a descoperit bicicleta. A invatat sa inoate la 30 de ani si a inceput sa participe la curse de triatlon, finalizand o cursa tip Ironman – 3.8 km inot, 180 km bicicleta, 42 km alergare.
Este una dintre primele 10 femei din Romania care a finalizat acest tip de cursa. Ulterior, a devenit campioana nationala la triatlon, amatori, categorie de varsta, atat in circuitul de sosea (2014) cat si in cel offroad (2016) si continua sa caute curse prin care sa isi depaseasca limitele.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *