Home Triatlon I am Ironman I AM IRONMAN. Povestea cursei mele de la Oradea: 3 km 800 m înot, 180 km bicicletă, 42 km alergare (II)
I AM IRONMAN. Povestea cursei mele de la Oradea: 3 km 800 m înot, 180 km bicicletă, 42 km alergare (II)

I AM IRONMAN. Povestea cursei mele de la Oradea: 3 km 800 m înot, 180 km bicicletă, 42 km alergare (II)

2
Distribuie pe:

Când am coborât la calea ferată şi am auzit muzica din parc eram foarte senină. M-am repezit la tranziţie, mi-am lăsat casca, bicicleta şi spd urile, mi-am luat adidaşii şi am pornit. 38 de ture de parc. Păi, se face, mi-amspus. Am uitat intenţionat informaţia că urma să intru în primul maraton din viaţa mea, şi să parcurg 42 de kilometri. După 9 ore şi ceva de efort.

(Aici este primul episod al Jurnalului de cursă, cu partea de înot şi bicicletă)

aletrghare

Aveam de gând să pornesc uşurel primii 5 kilometri. Ca să îmi obişnuiesc picioarele cu noul tip de efort. Şi să nu chem înapoi crampele de la burtă. După aia aveam să accelerez! Aşa era planul.

Ce bine că am ajuns la alergare! Ce bine! Dispăruse durerea pozitiei in şa (pantalonii de ciclism mi-au facut niste rani cam nasoale) şi acum totul depindea de mine! Nu mai puteam să fac pană!

Îmi erau grele picioarele. Dar îşi revin în cei 5 kilometri, m-am gândit. Am ochit punctul de alimentare şi m-am înfruptat cu un energizant vişiniu, whatever that was. Mi-a venit să vomit. Am continuat să alerg la ritmul adormitor cu care am început. M-am dus la toaletă, că nu fusesem toată ziua. Când m-am întors, am continuat să alerg în acelaşi ritm. Cei 5 kilometri au trecut, eu alergam în continuare la fel.

Eram încă optimistă: aveam planuri măreţe de depăşire! Băieţii erau pe margine, cu încurajările pe status activ, oamenii aplaudau în jur, ne strigau. Dispăruse singurătatea de la traseul de bicicletă. 38 de ture mi se păreau chiar în regulă la acest moment al cursei. Mă dureau multe lucruri tălpile, gambele, muşchii, burta, dar nu vedeam în chestia asta o problemă. Mă gândeam la faptul că acum doi ani am făcut aici semimaratonul şi rămăsesem cu impresia că treaba asta nu îmi luase mult. Cam aşa intrasem acum, la alergare: cu ideea că aici o să fac aşa, ceva un pic mai mult decât un semimaraton. Nicio secundă nu m-am gândit că mă voi învârti în parcul ăsta peste 4 ore. Că se vor face până la urmă 5 ore şi 25 de minute, nici atât.

Prima chestie care m-a îngrijorat a fost să îl ajung din urmă pe George, care începuse deja alergarea de o bună bucată de vreme, şi să îl văd că… merge. Nu înţelegeam ce se întâmplă. De ce merge?! El nu merge niciodată într-o cursă, scoate timpi buni, se antrenează cu conştiinciozitate şi mă mai bate şi pe mine la cap să fac asta! Aveam cu mine un energizant, pregătit pentru proba de alergare, şi m-am gândit să i-l dau. Eu oricum nu putea băga nimic în gură. George avea crampe groaznice, de aceea mergea. La naiba, o să mi se întâmple şi mie asta?! Cred că aveam la bord aproximativ 8! pastile din alea anti cârcei. 

Nimeni nu aleargă cu adevărat cu viteză aici. Mă uit în jur şi cu toţii tragem de noi. Apoi îmi dau seama că parcă încep să mă chinui. Am trecut de tura 15 dar pare că mai durează ceva până la 38. Nu mai pot îngurgita nimic. I-am lăsat băiatului de la punctul de alimentare gelul si i-am spus sa mi-l pregătească, îl iau cu apă tura următoare. Săracul a stat cu gelul întins vreo 5 ture îi tot spuneam, nu, lasă, data viitoare.

Numai când vedeam gelul mă lua cu rău. În cele din urmă, la tura a şasea, am luat gelul, am băut apa, apoi am mers cu nenorocitul de gel în mână până la finish!, că n-am putut să îl iau.

2 alergare

3

Când am întins mâna după el, băiatul era cu tava plină de pahare, ca să se alimenteze concurenţii din mers; bucuros că în cele din urmă mă întind să îl iau, a răsturnat toată tava cu pahare, care au zburat în toate părţile! Încerca să se sincronizeze să mi dea mie ce aveam nevoie şi să ţină tava pentru ceilalţi. Mi-a fost atât de simpatic băiatul ăsta, încât îmi venea să îl iau în braţe şi să îl pup. Ăsta e spiritul de voluntar, când trăieşti cursa cu cel care participă, când faci o echipă cu el şi vrei să îi fii de folos.

Toţi cei de la punctul de alimentare şi toţi voluntarii au fost aşa. După mine au alergat de fiecare dată să îmi aducă paharul cu apă, pentru că nu mă puteam opri, de teamă să nu mi se blocheze picioarele, muşchii şi să nu mai pot continua.

La tura 20 şi ceva mi-a fost clar că încep să mă cam târăi şi că şansele mele de a depăşi pe cineva tind spre zero. Marea revenire, promisă după km 5, nu s-a mai întâmplat până la finalul cursei. Mi-am dat seama că încep să arăt ca şi cum mă chinui din privirile cuiva de pe margine. Participa la suferinţa mea şi plin de compasiune mi-a spus: Hai, Roxana, că mai ai puţin şi termini.

Începuse să mă doară fiecare pas. Atunci mi-a spus Andrei: Vrei să alerg cu tine? La naiba, vreau neapărat! M-a ajutat enorm faptul că a alergat cu mine şi m-a încurajat. O să vedeţi în cursele de Ironman (amatori) mulţi prieteni sau rude care aleargă cu cel care concurează. La un moment dat o luasem pe câmpii. Îi spuneam lui Andrei, deşi el săracul nu mă întrebase nimic: Ai vrea să alerg mai tare, aşa e? Dar NU POT! DE CE NU POT?! El îmi tot spunea să tac din gură şi să îmi păstrez energia pentru alergare. Îl întrebam câte ture mai sunt cam la vreo 2 minute după ce treceam de covoraşul care înregistra timpul şi doamna de la computer îmi spunea: mai ai X ture. Dacă aş fi putut aş fi întrebat non stop, ca o jucărie stricată: câte ture mai sunt, câte ture mai sunt.

În jur, colegii mei se degradau progresiv, împreună cu mine. Eram sleiţi. Storşi. Ne durea. Aiuram. Singurele frânturi de dialog pe care le-am auzit pe traseu spre final şi pe care le-am rostit şi eu către ceilalţi au fost: hai!, încă puţin!, roşii cu sare să iei!, ai încercat stafidele?!. Eram ca într-o tabără de supravieţuire, şi încercam să ne ajutăm. Aşa am simţit ultimii 10 km din ironman.

Dar hei, a fost şi distractiv. Mai ales când… iubitul meu s-a luat la bătaie cu un individ în spatele unei clădiri, şi eu mai aveam puţin şi mă duceam după el! Nu, acum nu aiurez. Practic, alergam în cursă, ruptă în freză, când, pe partea cealaltă de stradă, lângă o clădire, un individ începe să îi care pumni unei femei cu un bebeluş în braţe. Eu nu puteam striga, dar prietenul meu s-a dus într-acolo, a urlat la ăla să lase femeia în pace, ăla îi căra pumni în continuare femeii, după care Andrei a intrat în ăla, apoi au început să se bată, apoi eu am realizat că pot totuşi să urlu!, să îi spun lui Andrei să se întoarcă, pentru că tocmai în timpul bătăii ăla l-a tras pe Andrei în spatele clădirii, şi eu nu ştiam ce naiba se întâmplă acolo, dacă ăla nu are un cuţit, dacă… Practic, alergam pe loc şi urlam, era ca un film absurd, şi mă pregăteam să mă duc într-acolo!, când a ieşit el.

Super! Apoi am continuat cursa, eu încercam să ţip şi să îi spun că trebuie să cheme poliţia (cineva de pe stradă a chemat-o) nu să se ia la bătaie cu toţi distruşii interlopi, ÎN TIMP CE EU SUNT ÎN IRONMAN, să fac naibii infarct, apoi el mi-a spus că trebuie să alerg, apoi am uitat de incident în următoarele 5 secunde, şi apoi am realizat că mai am 10! ture. Horror!

Am continuat s-o întreb pe tipa de la computer, de câte ori bipăia cipul meu pe covoraş, CÂTE TURE MAI AM, şi ea drăguţa se uita la mine şi spunea plină de optimism: Hai, Roxana, că mai sunt doar 6! Mă simţeam ca în operaţie, când eşti conştient şi medicul îţi spune părinteşte, hai, omule, că mai ai puţin. Iar afară părea că se întunecă, pentru că înaintam cu viteza melcului.

Unde s-or fi dus toate antrenamentele mele de alergare… Toate bornele mici pe care le-am depăşit, prima dată în viaţa mea când m-am antrenat cu adevărat la alergare. Primul 4 minute 50 pe kilometru. Primii 10 km în mai puţin de 50 de minute, primul semimaraton în mai puţin de o ora 50. All gone. Iată-mă aici, în Ironman, la primul meu maraton, cu un timp… destul de necompetitiv, să îi spunem.

Dar sentimentul ăsta, că aş fi putut să gândesc mai bine cursa asta- energetic, nutriţional, dacă m-aş fi antrenat şi mai bine, a venit mai târziu. În cursă, vă rog să mă credeţi, nu doream decât să termin şi să nu mi se facă rău.

Au fost incredibili cei de pe margine, fie că terminaseră halful, fie că erau rude ale celor care concurau, organizatori sau voluntari, ne-au aplaudat şi susţinut toată cursa, şi le mulţumesc tuturor pe această cale. Cât despre doamnele cu care am fost în cursă, jos pălăria!

Când am intrat în ultima tură, când am văzut apoi numele meu pe banda de finish, când am realizat că se încheie călătoria mea începută cu mult timp în urmă, după câteva luni şi o zi cu 14 ore 44 de minute şi 26 de secunde de efort continuu, ziua cursei, şi când am auzit în boxe că sunt pe locul 3 naţional, am fost bucuroasă. Este cel mai frumos sentiment pe care îl poţi trăi ca om: bucuria liniştită. Când nimic altceva nu mai contează.

Spuneam la început că am terminat cursa cu ideea că n-o să mai fac asta niciodată. A doua zi, la micul dejun când am înfulecat patru ouă ochiuri, o pâine, un castron de salată cât planeta Pământ, şi tot ce am prins pe masă, pe toată raza ei, inclusiv picioarele mesei şi al unuia dintre meseni (glumăăă :D) mă întrebam ce pot face, dincolo de mai mult antrenament, ca să fac o cursă Ironman mult mai bună decât cea pe care tocmai o încheiasem. Pentru că Ironman nu este un capăt de drum. Îl simt ca pe un început.

pozzzzdiplomeeu cu diploma

Distribuie pe:
Roxana Lupu

Fondator & editor Adrenallina.ro, Roxana a inceput sa faca sport la 29 de ani, cand a descoperit bicicleta. A invatat sa inoate la 30 de ani si a inceput sa participe la curse de triatlon, finalizand o cursa tip Ironman – 3.8 km inot, 180 km bicicleta, 42 km alergare.
Este una dintre primele 10 femei din Romania care a finalizat acest tip de cursa. Ulterior, a devenit campioana nationala la triatlon, amatori, categorie de varsta, atat in circuitul de sosea (2014) cat si in cel offroad (2016) si continua sa caute curse prin care sa isi depaseasca limitele.

Comentarii(2)

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *