Ador să schiez, atât doar că nu știu cum se face. Mă uit pe filmulețe pe You Tube minute în șir la schiorii care alunecă firesc, ca printr-un vis, pe coamele albe ale munților, și nu înțeleg de ce este atât de greu ceva ce pare atât de ușor. Această naturalețe a mișcărilor mă deconcertează. E adevărat, când am început să înot, anul trecut, părea la fel de greu. Cum ar fi ca 2012 să fie anul înotului și 2013 să fie anul schiatului? Păi, aș spune și eu o dată în viață că am noroc. Pentru că băieții de la Staropramen și Arena Platos și Toma Nicolaus-au gândit să ofere nici mai mult nici mai puțin decât o tabără de schi pentru încă doi bloggeri, alături de cei care au fost deja convocați la prima tabără de schi rezervată bloggerilor, în perioada 22-27 ianuarie, la Păltiniș, Sibiu.
Am visat la zile întregi petrecute pe pârtii pustii, cu coborâri fără de sfârșit, așa că nu puteam să nu încerc să intru măcar în cursa asta. La începutul acestui an mi-am pus pentru prima dată în viața mea schiuri în picioare. Mi-am luat frumos echipament, monitor, și m-am înființat pe pârtie cu următorul plan: îmi iau două ore de meditație și apoi îmi dau drumul la vale!
Ce să vezi. Culmea tehnicii mele în schi m-a adus, și m-a lăsat tot acolo, pe o pârtie de copii, cu plugul încrucișat în plină acțiune – n.r.: plug încrucișat – mișcări haotice prin care plugul și schiurile se încalecă, picioarele se încrucișează, etc, etc.
Eram pe Pârtia Kiss Fm de la Sinaia, acolo unde se joacă copiii, se mai dau cu sania și își încântă părinții, coborând o vale demnă de vârsta de 6 ani. Acum, pârtia are mai mult potențial, dar pentru că în ultimele zile fuseseră temperaturi ridicate se topiseră părți din zăpadă în partea de sus, și mai rămăsese acest spațiu, numai bun pentru începători ca mine.
Tania, monitorul meu, a fost bineînțeles, un înger. Mi-a explicat cu binișorul că e în regulă să îmi dau drumul la vale, pentru că nu urcasem nici măcar 5 metri, deci puteam să pățesc un accident doar dacă se prăbușea un OZN burdușit cu echipa lotului olimpic de schi extraterestru peste mine. Mi se părea ciudat totul, și echipamentul, pe care îl îmbrăcam prima oară, și mișcarea de alunecare, petrecută mai repede decât puteam eu să îmi coordonez gândirea ca apoi să acționez în vreun fel. Mă mișcam greoi și fără nicio țintă, eram la bunul plac al corpului meu, care se apleca ba spre stânga, ba spre dreapta, determinând mișcarea.
Am intrat cu totul într-un alt monitor, ocupat cu instruirea unui băiețel, iar când Tina mi-a spus să cobor înspre ea, cu genunchii îndoiți și fără mișcări ale corpului, într-o parte sau alta, eu m-am dus în direcția opusă.
Abia mă deplasam cu clăparii și cu schiurile, nu aveam niciun fel de siguranță a ceea ce făceam și mi se părea fooarte greu totul. A trebuit să renunț, după două ore în care mai mult m-am chinuit și am cheltuit și o căruță de bani, pentru că era clar: îmi trebuie mai mult de trei zile ca să învăț să schiez și să mă încumet să mă apropii de o pârtie adevărată.
M-am întors acasă și am reluat vizionarea filmulețelor de pe Youtube, vă las și vouă unul:
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=OxLJbSTuIKc]
M-am consolat cu imagini din copilărie, când știam măcar să strunesc o sanie. Ne urcam cu toții în vârful dealului și ne dădeam drumul de acolo la vale, chiuind și râzând. Jos, la bază, ne întâmpina ditamai râpa, așa că trebuia să fii meșter și să cotești, să tragi de tălpicii saniei cu putere, smulgând-o într-o parte, ca să eviți căderea în hău. Și acum mă urc pe dealul ăla și privesc în jos și nu-mi vine să cred că făceam asta. Poate că atunci am fost cel mai aproape de schi.
Text înscris în concursul #schiem, prima tabără de schi pentru bloggeri organizată de Arena Platos cu susținerea Sony, Vodafone, Michelin, Staropramen, Ford, Perla Păltinișului și Buonavista.
