Sportivul care a adus ciclismului românesc prima medalie de aur la un Campionat Mondial, Eduard Carol Novak (36 de ani) ne predă o lecție importantă, prin exemplul personal. Un accident de mașină i-a retezat laba piciorului când avea doar 20 de ani și o carieră înfloritoare în patinajul viteză: era campion național. Imediat după recuperare s-a apucat de antrenamente în ciclism, un nou sport în care avea să facă în curând performanță, în ciuda unei proteze care îi urcă până la genunchi. Eduard Carol Novak ne spune povestea succesului său.
Eduard Carol Novak a devenit campion mondial al ciclismului paralimpic anul trecut, în Danemarca, la proba de contratimp
Novak a început să participe la Jocurile Paralimpice (pentru sportivii cu diverse dizabilități) și, încet-încet, a așezat România pe harta ciclismului paralimpic mondial: în 2009 a câștigat primul titlu de campion mondial, la Campionatele de Paraciclism pe șosea, desfășurat în Italia, la Bogogno, iar anul trecut pe cel de-al doilea, la proba de contratimp, în cadrul întrecerilor de paraciclism din Danemarca, Roskilde. Palmaresul său cuprinde nenumărate titluri de vicecampion mondial, la probele de fond și contratimp individual, obținute începând cu anul 2007.
Eduard Carol Novak va reprezenta România la Jocurile Paralimpice de la Londra, de unde are de gând să se întoarcă cu două medalii de aur. Citiți un interviu cu un adevărat sportiv de performanță, cel care a pus bazele celei mai titrate echipe de ciclism din România, Tușnad Cycling Team, un performer care nu și-a imaginat viața fără sport și a făcut totul ca să urce din nou pe cea mai înaltă treaptă a podiumului.
Adrenallina: Când și cum a intrat sportul în viața ta?
Eduard Carol Novak: Tatăl meu este sportiv și el m-a îndrumat către sport. Am început cu sporturile de iarnă, pentru că la Miercurea Ciuc este mereu frig. Am făcut hochei, după aceea patinaj viteză. Asta se întâmpla când aveam 6 ani.
De ce ai trecut la patinaj viteză?
Tatăl meu spunea că hocheiul e un sport de echipă și nu te prea poți remarca tu ca individ. La o victorie, câștigători sunt toți cei 30 de oameni, nu unul singur. Mi-a spus că sportul individual ar fi mult mai potrivit pentru mine. Eu oricum eram foarte mic și făceam ce spunea tata.
Dar ți-a plăcut acest nou sport?
Da, îmi plăcea să mă duc la antrenamente. Am început să mă simt din ce în ce mai bine atunci când au început concursurile. După 4 ani de antrenamente am câștigat primul titlu național, iar asta m-a ambiționat enorm.
Ai câștigat titlul de campion național la patinaj viteză de 10 ori. Ce îți amintești din acei ani de glorie, când erai mereu prezent pe podiumul concursurilor?
Da, timp de 10 ani am avut toate recordurile naționale la categoria juniori. Am câștigat foarte multe concursuri și pe plan internațional, în Austria, Germania, Olanda, Italia, Ungaria. Am fost printre cei mai buni juniori din lume, chiar dacă n-am reușit să intru pe podiumul mondial. Asta s-a întâmplat pentru că în România condițiile de pregătire erau diferite, mai exact nu aveai condiții foarte bune pentru un program adecvat de pregătire la acest nivel.
Îmi amintesc cât munceam pentru asta. Făceam zilnic trei antrenamente și nu aveam timp pentru nimic altceva. Mi-am dedicat copilăria și adolescența acestui sport. La 10 ani am devenit campion național și în fiecare an de atunci, până la 20 de ani, am tot câștigat acest titlu.
Ce planuri aveai pentru cariera ta atunci, la vârsta de 20 ani?
Mă pregăteam pentru Campionatul Mondial de Juniori din Calgary, Canada și pentru Olimpiada din Nagano, Japonia. Eram cel mai bun din Lotul Național.
Cum s-a întâmplat accidentul tău?
Mă duceam la un concurs în Italia, era ianuarie, iarnă și o vreme foarte proastă. Mașina a derapat, a intrat într-un parapet și mi-a retezat laba piciorului. Și de atunci n-am mai putut să continui cu patinajul.
Cât timp ți-a luat până te-ai hotărât să lupți și să te apuci din nou de sport, de un cu totul alt sport?
M-a afectat destul de serios. Dar nu am vrut să renunț și după două luni de la accident am început să mă gândesc ce sport aș putea să fac în continuare, pentru că eu nu am putut să-mi imaginez viața fără sport. Așa m-am apucat de ciclism, mai exact de mountain bike. Aveam și prieteni care făceau asta și care m-au încurajat. Apoi am descoperit ciclismul de șosea, am început să particip la competiții. Și mi-am dat seama că menirea mea este să fac paraciclism. (n.r.: cicliști cu diferite dizabilități)
Novak, medaliat cu argint în 2008, la Jocurile Paralimpice de la Beijing, Japonia
Care a fost prima ta victorie în paraciclism?
În 2003, la Campionatul European din Cehia, unde am ocupat locul 1.
La câți ani după accident a venit această victorie?
La 7 ani după. A trebuit să mă antrenez. Acum mă pregătesc pentru Campionatul Mondial la Velodrom din Los Angeles, care va avea loc între 9 și 12 februarie. Este ultima cursă pentru calificarea sportivilor la Jocurile Olimpice de la Londra. Eu sunt calificat deja, dar încă mai pot obține puncte.
Cum te-ai simțit când ai devenit campion mondial la contratimp anul trecut, cum a fost cursa aceea pentru tine?
Prima dată am devenit campion mondial în 2009, la cursa de șosea, în Italia, la Campionatele Mondiale de Paraciclism din Bogogno. Iar anul trecut am devenit campion mondial la proba de contratimp, în Danemarca, la Roskilde. Este greu de descris în cuvinte cum te face să te simți o astfel de victorie. Este o bucurie… Simți că ești cel mai bun.
Ar fi retoric să te întreb care este țelul tău pentru Jocurile Olimpice de la Londra, stim că îți dorești nu una ci două medalii de aur. Cum te antrenezi pentru asta?
Concurez bineînțeles pentru aur. Vreau să câștig probele olimpice de 4 kilometri urmărire pe velodrom și contratimp pe șosea. Pe aceste două probe mă concentrez. Pe timp de iarnă mă antrenez și în Italia, pe pista de velodrom, în fiecare zi câte 4, 5 ore. Acasă, la Miercurea Ciuc, mă antrenez pe niște role speciale, de mare intensitate, specifice acestui tip de pregătire.
Alte două medalii de argint a câștigat sportivul român anul trecut în Danemarca
De ce mergi în Italia, în România nu există o astfel de pistă de velodrom, pe care ai putea să te antrenezi?
Nu. Există o pistă de velodrom la București, dar este descoperită și destul de neperformantă, nu prea se pot face antrenamente acolo. Dacă s-ar construi un velodrom care să fie acoperit ar însemna relansarea acestui sport în România. A face antrenamente pe velodrom înseamnă foarte, foarte mult.
Spune-ne ce planuri are echipa Tușnad Cycling Team pentru 2012?
Noi anul trecut am crescut și în buget și în calitate. Am contractat câțiva concurenți foarte buni, o să avem anul acesta în echipă doi bulgari, un lituanian, 2 moldoveni un sloven și 4 băieți crescuți de noi, în total 11 concurenți. Am dori să fim pe podium în clasamentul UCI, și cu echipa și individual. Avem un calendar 2012 încărcat, sunt 70 de zile de competiții. Concurăm în Polonia, Lituania, Estonia, Bulgaria, Serbia, Bulgaria, sunt multe, multe concursuri unde vom fi prezenți.
Tușnad Cycling Team, singura echipă continentală din România (ciclisti de sosea recunoscuți si licențiați să participe la competiții din calendarul Continental de către Federatia Națională)
Au fost oameni care au venit la tine să-ți spună că îi inspiri, că admiră puterea ta de a lupta, deși ai această problemă?
Da, vin ori la curse ori la alte întâlniri sociale și îmi spun că mă apreciază. Au curajul să spună asta, nu toți oamenii au acest curaj. Iar pentru mine contează mult, simt că merită să fac ceea ce fac.
Urmăriți un reportaj cu sportivul Eduard Carol Novak, realizat de TVR info
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=5zKyotsrdvY]
