Prima bicicletă și-a cumpărat-o în clasa a IX-a, economisind banii din alocație. Într-a X-a se angajase deja și între școală și job își strecura antrenamentele. Trebuia să le facă pe ascuns, pentru că tatăl lui nu îl lăsa cu bicicleta, spunea că e periculos. Alex Diaconu nu a fost niciodată la fel cu cei de vârsta lui și nici nu și-a dorit să fie. A fost un băiat slăbuț, care s-a construit singur de-a lungul anilor de efort susținut, devenind campion național la triatlon. În acest moment deține 3 recorduri naționale și este primul român calificat la un Campionat Mondial de Triatlon Half Ironman (înot 1,9 km, ciclism 90 km, alergare 21 km). Totul a început pentru el cu un vis, de care s-a ținut cu fiecare celulă a corpului său. La 24 de ani, Alexandru Diaconu (www.alexandrudiaconu.com) este acum campionul care și-a dorit să fie. Și lucrurile nu se opresc aici. În interviul pe care ni l-a acordat ne-a povestit mai multe.
Alexandru Diaconu, locul 3 la concursul Ironman Austria, performanta ce i-a adus calificarea la Campionatul Mondial de Ironman din Las Vegas de anul trecut
Câți ani aveai când ai început să-ți dorești să participi la acest gen de competiții?
După ce am încercat în zadar să practic multe sporturi, am ajuns să învăț să înot când aveam 15 ani. Atunci l-am cunoscut pe Marius Rus, care se pregătea pentru Ironman Lanzarote, Spania. El mi-a spus ce înseamnă triatlon Ironman (triatlonul Ironman are distante mai mari decât triatlonul, pentru fiecare probă în parte). Mie imi plăcea foarte mult să merg pe bicicletă dar tata nu mă lăsa, spunea că este periculos.
Când am auzit că Ironman-ul conține și o probă de ciclism am făcut ochii mari. Iar când am auzit că proba se întinde pe 180 de kilometri, mi-am spus că e imposibil. Eu mă plictiseam să merg cu mașina atâția kilometri, darămite să îi pedalez. Mi s-a părut imposibil și am spus că trebuie să încerc. Un an mai târziu am început să practic triatlonul și apoi să visez.
Visam să fiu printre cei mai buni, apoi visam să devin campion național și să termin un Ironman. Pe măsură ce se îndeplineau aceste vise, doream mai mult: să termin un Ironman cu un timp de sub 10 ore și mai târziu să devin primul român care merge la Mondiale. Pentru mine visele sunt foarte importante, pentru că îmi dau putere să lupt și să îmi ating obiectivele.
E adevărat că nu știai să înoți atunci când te-ai gândit să te apuci de triatlon?
Pentru mine totul a fost nou. La primul concurs era cu semnul întrebării dacă pot parcurge distanța la înot, dar până la urmă nu distanța s-a dovedit a fi problema ci temperatura apei. Am abandonat din cauză că am făcut hipotermie. A fost groaznic, mai apoi rușinos, și în final motivant. Nu mi-a plăcut faptul că toți făceau glume pe seama mea și asta m-a făcut să îmi promit mie însumi că nu voi mai abandona niciodată.
Știu că prima bicicletă ți-ai cumpărat-o din bani economisiți din alocație, în clasa a IX-a. Ai început antrenamentele singur, ai fost propriul tău antrenor?
Tata era mereu împotriva pedalatului. Chiar și acum, după mulți ani, încă este sceptic când vine vorba de ciclism. A trebuit să îmi strâng alocațiile ca să îmi iau bicicleta pe ascuns. Mama știa și tata era plecat din țară. Așa că antrenamentele s-au desfășurat în compania lui Marius Rus, care îmi era atât antrenor cât și partener de antrenament.
Spuneai undeva că dintre toate probele de alergare ești cel mai atașat. Poți să explici de ce?
În viața sportivă pe care am avut-o până acum am avut multe dezamăgiri. Indiferent că înotam slab sau bine, pedalam ușor sau tare, mereu lupta pentru podium sau orice rezultat se dădea la alergare. Indiferent că eram în întarziere după înot cu 10 secunde sau 5 minute, la ciclism valorile sportivilor sunt asemănătoare, așadar nu era un ecart prea mare, dar la alergare lucrurile sunt diferite. Fiind ultima probă, poți pierde totul sau poți câștiga. Dacă nu alergi bine poți ajunge dintr-un favorit la titlu unul dintre toți ceilalți concurenți. Am realizat că acesta este punctul cheie, așa că am început să mă antrenez din ce în ce mai mult și ușor-ușor a devenit proba preferată.
Cum ai împăcat antrenamentele, care au devenit cu timpul din ce în ce mai solicitante, cu școala, cu ieșirile cu prietenii?
Încă de mic mi-a plăcut să fiu independent financiar și să nu mi se ceară socoteală ce fac cu banii de buzunar. Așa că am început să lucrez undeva prin clasa a X-a. Ziua mergeam la școală, apoi la servici și antrenamentele le strecuram printre ele.
Mai târziu am lucrat ca salvamar la bazinul din Brașov, ceea ce mi-a dat posibilitatea să mă antrenez liniștit în timp ce lucram și așa am reușit să înot din ce în ce mai bine. Niciodată nu am fost genul de om cu foarte mulți prieteni. Am fost și sunt o persoană relativ solitară. Prietenii pe care îi am nu sunt mulți dar sunt adevarați și sunt din lumea sportului, așa că mă văd cu ei la antrenamente.
Din 2007 până în 2009 tu ți-ai îmbunătățit timpul de finalizare a unei curse de Ironman cu peste 2 ore. Cum ai făcut posibil lucrul acesta?
În 2007 a fost o greșeala să merg la Ironman. Era acolo doar dorința nu și antrenamentul. Cu un an în urmă îmi rupsesem claviclula și asta nu mi-a permis să mă antrenez cum trebuie în timpul iernii. Mai eram și în clasa a XII-a și obiectivul principal era să îmi termin cu bine școala, deci iar mi-am neglijat antrenamentele.
Prima cursa de Ironman, care s-a întâmplat în Ungaria, a fost lungă, grea și foarte dureroasă. Un an mai târziu am terminat cu o oră și 34 de minute mai bine. Asta se datora în cea mai mare parte timpului petrecut la antrenamente și experienței acumulate între timp, atât cât era.
În 2009 m-am reîntors la Ironman-ul din Ungaria și mi-am îndeplinit unul din cele mai mari vise. Am trecut linia de sosire în 9 ore și 58 de minute. A fost cea mai grea cursă din viața mea. Atunci, în ciuda antrenamentelor făcute cu conștiinciozitate și a experienței căpătate între timp, totul era să se năruie din cauza alergării. Trebuia să scot un timp de sub 3 ore și 50 de minute la maraton, ca să pot termina concursul mare sub 10 ore.
Afara era torid și de la kilometrul 20 nu îmi mai amintesc aproape nimic, în afară de crampele înfioratoare pe care le aveam. Cu greu am terminat alergarea în 3 ore și 48 de minute dar am fost foarte fericit la sfârșit. Noaptea de după a fost una lungă, din cauza durerilor si a stărilor de greață.
La Campionatul Mondial de Triatlon de la Las Vegas, din septembrie anul trecut, ai obținut un incredibil loc 13 la categoria ta de vârstă. Cum a fost pentru tine cursa?
Când ajungi la Mondiale, lucrurile stau puțin diferit. Doar pentru faptul că urmează să concurezi cu cei mai buni sportivi din lume îți dă fiori. Presiunea e mare iar gândurile sunt multe. Nu știi ce te așteaptă și ce poți face. Ești antrenat, conștient de forțele tale, de faptul că îți poți îndeplini obiectivul dar mereu ai îndoieli și emoții. Neprevăzutul este variabila cea mai importantă din concurs.
Cursa din Vegas a fost unică. Clima, terenul, neprevăzutul, toate au avut un cuvânt de spus. Pe scurt, a fost o cursă grea, care a pus presiune pe mine. Dar la finalul zilei am fost iarăși fericit cu realizarile mele.
Cum arată acum programul tău de antrenament? Cum te pregătești pentru Campionatul Mondial de Triatlon din 2012?
De ceva timp mi-am propus să îmi încep activitatea fizică dis de dimineață. De cele mai multe ori îmi place ca dimineața să fac antrenamentele de alergare.
În general, în perioada de pregătire a sezonului înot dimineața aproximativ 4000 – 4500 de metri, după care mănânc și trebuie să dorm. Înotul este sportul care mă obosește cel mai tare. Apoi la prânz urmează între 60 și 80 de kilometri de ciclism – antrenamente de tehnică, rezistență sau viteză. Iar seara urmează preferata mea, alergarea. Aici niciodată nu alerg sub 10 kilometri. Chiar dacă mă simt obosit alerg ușor, dar alerg. Iar seara ador să mă relaxez în fața unui film bun, a unor documentare sau să stau și să citesc.
Ce sfătuiești pe cineva care vrea să se apuce de triatlon sau Ironman? Cu ce să se înarmeze? Ce este foarte important de știut?
Eu recomand tuturor să facă mișcare în limita posibilităților, indiferent care ar fi aceasta. Pentru cei pasionați de triatlon, le recomand multă răbdare. E un sport în care dacă te grăbești să crești poți suferi accidentări. Alimentația și odihna sunt foarte importante și nu trebuie neglijate. Este unul dintre puținele sporturi care iți oferă o libertate de mișcare mare, așa că nu ai cum să nu îl adori. Nu ai când să te plictisești.
De ce te-ai avântat cu atâta forță în sport? Ai simțit că este locul tău aici?
Am început să practic triatlonul pentru că îmi plăcea, mai apoi voiam să fiu altfel decât cei de vârsta mea, care pierdeau timpul fără rost pe afară, și voiam să ies din anonimat. Câțiva ani mai târziu am realizat că am talent, sunt bun la ceea ce fac și mi-am propus să urmez drumul acesta.
Mereu am mers pe ideea că un om fericit este acela care trăiește să facă ceea ce îi place, iar mie îmi place să fac triatlon. Aici am parte de tot ceea ce îmi doresc ca să mă simt cu adevărat fericit.
Mai jos, un video cu Alex Diaconu
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=DFMbIsMPa0s]
