A trecut și luna aprilie, nu-mi dau seama când sau cum. Mai am o lună până la triatlonul Fără asfalt. Între timp am mers cu regularitate la bazin la Daimon Club și mi-am făcut exercițiile. Asta mi-au spus mai toți: “te duci acolo, înoți, ești conștiincioasă, și o să vezi rezultatele în timp. O să te trezești într-o zi cu o evoluție spectaculoasă”.
Am învățat să înot crawl la un braț și crawl la 3 brațe, am descoperit că mă simt grozav înotând pe spate, am mai aflat că pot înota pe spate fără să folosesc deloc mâinile și, da, am reușit între timp să leg bazine. Nu prea mi-am sincronizat programul cu instructorul meu de înot, așa că după primele 3 săptămâni – am început pregătirea pe la mijlocul lunii martie – am fost cam nesupravegheată la bazin.
Instructorul meu a avut însă grijă de mine și mi-a lăsat cu regularitate programul de antrenament pe Facebook. Abia așteptam să găsesc exercițiile, mi le notam, luam agenda la bazin, o așezam frumos pe șezlong și apoi, din când în când, mai treceam pe la ea și-o făceam fleașcă: trebuia să-mi reamintesc seriile de exerciții. Cam așa suna unul dintre programele trimise de instructorul meu, unul dintre cele care începeau să devină complicate: “Diseară faci 6 picioare crawl cu pluta de sus, 6 picioare crawl cu pluta de jos sufli aerul în apă, 6 picioare crawl mâinile în față fără plută, 12 alunecare crawl la un braț fără plută, 12 alunecare crawl la 3 brațe cu pluta, 18 bazine (2 crawl la 3 brațe tare 1 spate ușor). Succes!”. 😉
Sunt 60 de bazine, pe care le-am făcut cu pauză după fiecare tură de 20 de metri, cât are piscina de la Daimon. Primele 2 serii (crawl cu pluta de sus și crawl cu pluta de jos) sunt cele mai ușoare: te ții cu mâinile de capătul de sus al plutei sau de cel de jos și îți susține cea mai mare parte a greutății corpului. Craw-ul la 3 brațe m-a ucis și nici acum nu suntem cei mai buni prieteni. Iar seriile acelea de câte 3…
Abia așteptam să ajung la înotul pe spate – era ca și cum mă odihneam pe un pat imens, cu așternuturi albe. Mă cam epuiza un astfel de antrenament, dar nu simțeam asta decât a doua zi. Dimineața mă trezeam foarte greu, eram lentă în mișcări, abia îmi târam după mine corpul. Când ajungeam la piscină parcă intram în transă: mă uitam la ceas să văd cât e când începeam turele și începeam să înot, încercând să micșorez din ce în ce mai mult timp timpul petrecut la capătul bazinului ca să-mi trag sufletul. Oboseam foarte tare și pentru că nu reușeam să fiu calmă, să inspir și apoi să intru sub apă și să expir ritmic. Simțeam câteodată că mă sufoc și că mi se sparge pieptul.
Sunt câteva fete cu care mă întâlnesc mereu la bazin. Se pregătesc și ele pentru o competiție de triatlon, dar am senzația că la ele proba de înot e punctul forte. Înotul în cazul lor e o poezie. La mine e o piesă de jazz de proastă calitate. Ne unește însă ceva: suntem cu toatele ca teleghidate, ne numărăm bazinele în gând și seriile de exerciții și nu ne oprim până nu le terminăm. Ne mai întâlnim uneori la capătul bazinului și mai schimbăm câte o vorbă, ne alintăm că mai avem multe ture sau ele îmi mai dau câte un sfat. Le-am urmărit uneori mișcările de picioare pe sub apă, ca să înțeleg unduirile de corp la schimbarea brațului. Se mișcă minunat.
Prima dată când am legat 3 bazine s-a întâmplat înainte de Paște. A fost foarte frumoasă ziua aceea. M-am gândit la toate serile în care am venit la piscină și m-am holbat la tavanul transparent pe când înotam pe spate, fără să mă gândesc la nimic, și la toată apa cu clor pe care am înghițit-o și la seara aceea când era să plâng pentru că instructorul mi-a spus „în seara asta o să legi 2 bazine” și eu nu am putut s-o fac, și l-am întrebat “DAR DE CE NU POT?”, și la serile când mă simțeam singură la bazin, că era târziu, vreo 11 noaptea, se vedea întunericul afară, prin geamurile mari, și mai erau doar 2 bărbați care înotau, pe alte culoare, și eu mă simțeam singură, și se auzea doar apa și sub apă nu era nimic. Doar foarte multă liniște.
Mai este o lună de zile și voi afla cum e să înoți în mare.
