Cu o seară înainte începuse să plouă. Mă holbam la lumina galbenă și chioară a unui felinar stradal, să-mi dau seama cât de gravă e situația. Era plăcut să știi că peste 1.000 de oameni au în același moment cam aceeași îngrijorare. Dacă nu au fost acolo anul trecut, ca să trăiască ce-am trăit noi la ediția precedentă a concursului, măcar au auzit de pe la prieteni. A fost iadul nămolului în 2011 și a avut foarte puțin de a face cu o cursă de mountain bike. S-au rupt biciclete în 2, s-a abandonat la greu și s-au scos niște timpi aiuritori pentru un traseu de plat de 56 de kilometri. Eu m-am luptat cu nămolul anul trecut timp de 5 ore și 56 de minute :). Am avut cu toții ce povesti după evadarea de anul trecut. Asta nu ne-a împiedicat să venim duminică din nou la start și să fim de data asta mult mai mulți: cred că este primul concurs de mountain bike din România cu 2.000 de participanți!
Start Prima Evadare. foto credit Florian Raducanu
A fost o cursă mișto, de viteză, în pădurile Băneasa și Snagov. La start a fost nebunie! Toți veneau din spate și făceau depășiri la foc continuu, ca să-și asigure detașarea de grup. Am fost însă atât de mulți încât nu-mi amintesc ca pe toată lungimea traseului să fi pedalat singură prin pădure, neacompaniată de cineva fie din față, fie din spate.
foto Florian Răducanu
Am fost depășită în foarte multe rânduri și mi s-a părut greu să fac depășiri. Adică le-am făcut, dar cu dificultate. Trebuia să te chinui, pentru că s-a mers cu un ritm susținut și în multe rânduri ne-a însoțit un vânt lateral neprietenos, din cauza căruia pedalam uneori în reluare. Single track-urile au fost oarecum problematice, deși oamenii au fost majoritatea civilizați și și-au anunțat depășirea regulamentar. Numai că nu se putea depăși de multe ori, atât de îngustă erau unele poteci.
Mi s-a întâmplat totuși ca un coleg să strige Stânga!, și exact în momentul ăla să și facă asta, fără să aștepte să aud și eu ce vrea să facă. Iar asta l-a costat o căzătură de toată frumusețea, pentru c-a intrat fix în roata mea de pe spate. Am văzut că e ok și am continuat cursa. M-a prins apoi pe traseu, pe lângă stână, și mi-a zis: “Da’ știu că m-ai tăvălit un pic !”. I-am explicat că s-a tăvălit singur, eu n-am avut niciun aport.
A mai fost apoi o fază, în pădurea Snagov. De data asta am strigat eu stânga! la depășire, băiatul s-a dat la o parte și apoi brusc s-a întors la poziția inițială, de era să ne ciocnim ca-n filme cu proști. L-am evitat la milimetru și am urlat cred că la el, că era cam pasiv așa, ziceai c-a ieșit la o promenadă, și apoi mi-a zis din urmă că să mă calmez, că de ce strig așa. Păi strig pentru că era să ne accidentăm, așa cum au făcut-o alții, de-au ajuns la spital! Am auzit c-au fost în concurs câteva clavicule și mâini rupte. M-am întâlnit și eu o dată cu Salvarea pe câmp, mergea să preia pe unul dintre cei accidentați.
La primul check point nu m-am oprit, oricum eu nu mă prea opresc în timpul unei curse la punctul de alimentare și rău fac. Pentru că nu mă prea hidratez în timpul efortului și ajung acasă cu o durere groznică de cap. Aveam la mine apă cu lămâie, îmi pregătisem bidonul de acasă. 2 probleme: prima – l-am uitat în mașină și mi l-a adus cineva pe ultima sută de metri înainte de startul concursului, a doua – am stors în apa aia 2 lămâi și n-am putut să beau în timpul cursei pentru că era prea acru!
Așa se face c-am oprit la următorul punct de alimentare, acela simpatic unde erau niște domni cu furtunurile de apă și pulverizau pe tine ca să te răcorești – foarte mișto ideea. 5 secunde mi-a luat ca să beau 2 pahare cu apă și în timpul ăsta cred c-au trecut pe lângă mine 20 de concurenți! Deci a fost incredibil. M-am mai oprit o dată să încerc să beau totuși din zeama aia de lămâie, pentru că mi se uscase gâtul rău de tot, și din spatele meu au început să curgă alții și alții.
Foarte bine pregătiți cu toții, așa mi-au părut concurenții de anul acesta, și cu o ambiție extraordinară. Eu n-am avut nicio strategie în concursul ăsta, tot ce mi-am zis a fost să pedalez continuu la maximum. Nu era vreme pentru tras sufletul, pentru încetinit o porțiune și apoi accelerat.
Dar a fost multă voie bună pe traseu. Am auzit chiuituri, conversații, râsete, am văzut oameni bucuroși. Pe deasupra însă, un aer serios de competitivitate. Apropo de asta. Am trecut la un moment dat pe lângă o tipă care își făcea pana. Am pedalat eu ce-am pedalat și la un moment dat aud ca un vâjâit în spate și o văd trecând. Avea tricou Giant sau așa ceva. Eram în pădure, pe o potecă din asta îngustă și înaintam cu toții în șir indian. M-am uitat apoi în față să-mi dau seama unde e poziționată, dar dispăruse! Nu-mi dau seama cum a depășit tot șirul acela nesfârșit de oameni și s-a făcut nevăzută. A fost ca la hocus pocus, abracadabra, mentalism J, levitație, ați prins ideea. Tipa a ieșit la sfârșit, bineînțeles, pe podium.
Apoi la un moment dat a apărut pancarta cu 13 kilometri. Nu înțelegeam – chiar mai sunt doar 13 kilometri până la finish? Mi s-a părut că trecuseră maxim 20 de minute de când pedalam. Bine, trecuseră 2 ore și ceva, dar asta-i altceva. 🙂
foto credit Vodafone Buzz
Am pedalat cât de tare am putut și eu și m-am tot contrat cu niște băieți pe ultimii kilometri de cursă. Eu îi depășeam, ei mă depășeau, ne îndepărtam, iar ne găseam și tot așa. A fost simpatic. Iar eu pedalam ca-n fața blocului, nu resimțeam un efort deosebit, poate și pentru că mușchii se obișnuiseră deja cu efortul, erau în priză, și știau exact ce au de făcut.
Ultimii 5 kilometri n-au fost foarte funny. Hopuri după hopuri, șanțuri, urme de tractor sau cine știe ce Doamne iartă-mă erau urmele alea. S-a mers destul de greu pe-acolo și cu ceva nervi, pentru că toată lumea era pregătită să accelereze maximum, pentru că venea, nu-i așa, finish-ul. A, și cred că se mai simțea ceva în aer: băieții n-aveau niciun chef să ajungă la finish după o fată J, așa că simțeam că fac presiune ca să mă depășească.
Am ajuns și la finish. Mi se pare incredibil momentul ăsta din cursă: vii din inima pădurii și te apropii de finish și auzi acordurile muzicii și-l auzi pe domnul de la microfon care anunță numerele care termină concursul, și te apropii și nimerești în mijlocul a sute de oameni, și te copleșește și zgomotul și muzica și aparatele foto și dulcea oboseală că ai terminat cursa și urmează să te întâlnești cu prieteni, care au trecut prin ce ai trecut și tu.
Cred că am nimerit la câteva minute după colega mea de echipă (C.S. Bikersteam România), Andreea Crivoi. Înainte sosiseră Basso – Ștefan Morcov, Georgios Georgiadis, Cosmin Ionescu, Daniel Florea, care s-au și clasat între primii 100 din 2.000 de concurenți!, Cristian Drăghici, Cristian Purcaru, Andrei Mocanu, Daniel Bistrițeanu, venerabilul domn Cezar Jipa (ciclist într-o formă excelentă la cei 62 de ani).
Apoi am pierdut vremea pe lângă Complexul Astoria din Snagov, într-un mod foarte plăcut. Am stat la palavre, am fost la masaj, în cortul special pregătit pentru concurenții obosiți, am mai mâncat niște paste iar unii dintre colegi și-au revenit de pe traseu la o țigară :).
Apoi m-am auzit chemată pe podium, deși după calculele mele eram fix a 8-a fată din concurs – la Prima Evadare categoria feminine este Open, și se premiază de obicei primele 7 poziții. M-am dus și eu, dacă m-au chemat? 🙂 A urcat și colega mea, Andreea Crivoi, pe poziția 6. A apărut apoi o mică încurcătură – Vanessa Plumbotă nu figura în clasament, deși a ajuns înaintea multora dintre noi. A fost chemată ulterior pe podium, pe locul 4. Oricum, o să vedem exact cum au stat lucrurile când se afișează și rezultatele. Au fost atât de mulți concurenți încât s-a ajuns la start în grupuri, iar lipsa unui cip a făcut monitorizarea un pic greoaie. Dar contează mai puțin asta, important e că am avut un timp relativ bun (mie mi-a dat un 2 ore 40, dar vedem rezultatele finale) și că m-am simțit foarte bine în timpul cursei.
Pe primul loc la fete a fost Gyurka Zsuzsu, pe doi Emese Fodor, iar pe 3 o tipă de la Geiger, al cărui nume îl scapă, dar îl actualizez imediat ce apar rezultatele pe site la Prima Evadare.
A fost o desfășurare de forțe incredibilă – zeci de fotografi pe traseu, la diferite check point-uri, elicopter cu filmare, încălzire înainte de start cu traineri de la World Class, la finish cort de masaj pentru concurenți efectuat de tineri kinoterapeuți, centre multiple pentru spălarea bicicletelor, live streaming în check point-uri, pentru cei care doreau să-i urmărească pe cei dragi în concurs, asistență de calitate pe traseu, camere de schimb la punctele de alimentare pentru cei care aveau ghinionul să facă pană, autobuze care au venit la final să transporte cicliștii înapoi în București… O grijă pentru concurenți până la ultimul detaliu, așa mi-a părut c-a fost Prima Evadare și nu pot decât să-i felicit pe cei din echipa de organizare, care au făcut totul cu zâmbetul pe buze!
