Într-un fel ciudat, “cea mai frumoasă experienţă” se traduce, pentru mine, şi, cred, pentru toţi oamenii, în experienţa cea mai grea. E interesant, nu?, să realizezi că te simţi legat de o anumită situaţie din viaţa ta pentru că atunci ţi-a fost greu, foarte greu, cel mai greu, şi, pentru că, într-un fel sau altul, ai izbutit, indiferent ce poate însemna asta în cazul unei competiţii sportive : că ai reuşit să finalizezi cursa, că ţi-ai depăşit propriile aşteptări, că ai reuşit să te situezi pe podium.
„Oare cum ar fi să termin eu traseul ăsta?”
Concursul Surmont MTB Challenge 2011 de la Azuga, din iulie anul acesta, a însemnat pentru mine toate trei, dar, la final, podiumul a contat cel mai puţin dintre ele. Am concurat doar trei fete la categoria traseului lung şi mă găseam în compania selectă a două sportive de elită ale mountainbike-ului feminin, Emese Fodor şi Anda Curuta. Aşadar, pentru mine un loc 3 previzibil şi nu prea. De ce spun asta? Păi pentru că eu aveam dubii că voi reuşi să termin cursa. Era primul traseu montan lung pe care îl încercam şi nu lungimea lui de 44 de kilometri mă speria ci diferenţa de nivel, de 1.600 de metri în urcare.
Îmi amintesc cum m-am decis să mă înscriu la tura lungă. Am intrat pe site-ul competiţiei şi acolo am citit descrierea, făcută parcă ori să te înspăimânte, ori să te enerveze şi să te facă să te întrebi: „Oare cum ar fi să termin eu traseul ăsta?”. Scria aşa: “Se adresează categoric şi în mod exclusiv elitei cicliştilor montani, cu experienţă vastă în abordarea traseelor montane, capabili să suporte condiţiile dure ale unor urcări susţinute, cu ruperi de ritm şi porţiuni de push-bike, până în golul alpin din creastă, la peste 1.700 de metri altitudine, urmate de coborâri abrupte şi tehnice”. Mă luase cu fiori, pentru că ştiam în primul rând că nu am antrenamentul necesar pentru asta.
Totul a început acum două veri, când am primit cadou de ziua mea o bicicletă. Nu i-am atașat un coșuleț pentru fructe și flori, ca să mă plimb cu ea în parc. Mai degrabă, peste două luni m-am dus la Mountainbike Predeal Trophy (ediția 2010) și am intrat pentru prima dată în viața mea într-o pădure (și pe munte) cu o bicicletă. A fost incredibil! Au urmat de atunci alte concursuri și câteva ieșiri de weekend la ture, cu noii mei prieteni din ciclism. Am rămas un om căruia îi place să meargă pe bicicletă în condiţii de concurs, un amator senin şi cam atât. Nu eram pregătită pentru traseul de la Azuga.
La start
Am luat startul la Surmont MTB Challenge în forţă, într-o dimineaţă superbă de vară şi am terminat cursa fix seara, în jurul orei 18.00. Dar mai avem până acolo. Aşadar, am pornit pedalând energic, înghiţind mult praf, cu un soare care devenea din ce în ce mai neprietenos. Se anunţa o zi călduroasă, iar mie mi se părea de-a dreptul sufocantă după primii 8 kilometri. Mă gândeam la tot felul de tâmpenii în timp ce pedalam: “Dacă fac pană la kilometrul 30, în creierii munţilor?“, “Dacă nu reuşesc să ajung la ora patru la punctul de alimentare şi ratez tot?!“ (regulamentul concursului prevedea ca, pentru încadrarea concurenţilor de la tura lungă în limita de timp de 7 ore, ei să ajungă musai până în ora 16.00 la check pointul de la kilometrul 33).
Două ceasuri rele
Cu aceste frumoase gânduri, ajung la nişte coborâri dezastruoase: rădăcini de copaci imense, ieşite din pâmânt, ele însele o vegetaţie aparte de restul peisajului, încâlcite ca într-un puzzle nerezolvat vreodată, într-o vale abruptă. Mi-am luat bicla în spate şi am coborât la picior. Cum, necumn, începusem să mă încălzesc, aşa că valea de pământ reavăn care mi se desfăşura în faţă am abordat-o de pe bicicletă, cu o viteză considerabilă, pentru că simţeam că am de recuperat. În minutele următoare a început o serie de întâmplări deznădăjduitoare. Prima: am căzut. Pe burtă, cu mâinile întinse cumva înspre faţă, cu bicicleta sărind peste capul meu. M-am ridicat greu, am simţit că mă doare mâna stângă (nici acum n-o pot întinde lateral maxim), aveam nişte julituri pe burtă şi la genunchi. Nişte tipi s-au speriat, au oprit repede lângă mine să-mi acorde primul ajutor, i-am asigurat că nu e nevoie, aşa că au plecat mai departe. Am stat pe marginea potecii, singură, în liniştea şi răcoarea pădurii, mi-am reglat respiraţia, şi am pornit din nou la drum. Când, după alţi cinci kilometri, la o urcare, ce să vezi? Îmi cade, frate, şaua. Mă uit la ea, o văd pe jos, lângă picioarele mele, şi nu-mi vine să cred. “Fără şa am murit!”, mi-am spus. Sărise din resortul ei de metal şi ideea era că cele două bare din metal, care o prindeau, erau strâmbe din pricina căzăturii de mai devreme. Nici chip s-o potrivesc la loc. Atunci a trecut pe lângă mine un băiat din concurs, care s-a oprit şi, până nu mi-a prins şaua la loc nu şi-a continuat drumul. I-a luat vreo 10 minute să facă asta, să-şi prindă unghiile şi să-şi julească degetele, şi ştiţi cu toţii cât contează 10 minute într-un concurs. Pe această cale, cum se spune, vreau să-i mulţumesc din nou! Fără el nu terminam cursa.
Pe podium, alaturi de Emese Fodor (locul I) si Anda Curuta (loc II)
“Urcă-te pe bicicletă!!! De asta eşti aici!“
Am continuat să pedalez. Şi atunci a început URCAREA. Adevărata, prima urcare din concurs. Erau cei “5 kilometri de urcare dură, în care se acumulează peste 400 de metri diferenţă de altitudine, spre vârful Ţigăilor, aflat la 1.700 de metri”, aşa cum scria pe site. Pe la kilometrul 3 eram praf. Căram după mine bicicleta, că de urcat pe ea… Şi mă uitam în sus şi mi se părea că muntele nu se mai termină, şi cu fiecare pas părea că am legată o ghiulea de picior. Atunci a apărut în scenă colegul meu Răzvan Toader, de la BikersTeam. Şi-i mai mulţumesc şi lui o dată! A trecut pe lângă mine fluierând, pe bicicletă, urcând abruptul acela în pedalare şi ţipând în urmă, după mine: “Urcă-te pe ea!!! De asta eşti aici!“. Am prins curaj. M-am urcat pe bicicletă, iar am coborât, iar am urcat. Şi tot aşa. Am început să mă grăbesc, pentru că eram în contratimp. Trebuia să ajung la ora 16.00 la kilometrul 33.
“Nu mai ai cum să termini concursul!”
De aici încolo, imaginile sunt pentru mine o nebuloasă, cu câteva linii conturate. Începusem să fiu foarte obosită. Gâfâiam rău de la urcări, mă dureau picioarele, îmi vuia capul. În plus, mai aveam vreo cinci kilometri şi foarte puţin timp până la ora 4. Cu un kilometru înainte de punctul de alimentare, adică la 4 fără cinci minute!, mi-a zis un tip de pe margine, habar nu am cine era: “Unde te mai duci la ora asta? Nu mai ai cum să termini concursul, tu ştii ce urcări te aşteaptă?“. Habar nu aveam că abia atunci începea pentru mine greul: venea urcarea super abruptă spre pârtia Cocoşu (pe care-am urcat-o aproape plângând de nervi, pentru că mi se părea că este foarte târziu şi nu mai am timp!), apoi o altă coborâre şi o nouă urcare abruptă şi toooot aşa!
Voiam doar să termin cursa şi micul meu cronometru de pe bicicletă îmi arăta că este ora 6 fără 20. Dacă nu ajungeam la ora 6 la punctul de start, pierdeam concursul. Ajunsesem să vorbesc singură, cu cronometrul, cu bicicleta, cu pietrele. Eram sfârşită. Când în cele din urmă am ajuns, lumea era în pregătirile de premiere, majoritatea concurenţilor plecase deja acasă. Aşa că nu m-a văzut mai nimeni când am apărut. Eu mă uitam după oameni, oricare ar fi fost ei, şi voiam să-i îmbrăţişez, voiam să îmbrăţişez de fapt tot universul. Chiar şi pe tipul ăla de pe margine, care mi-a strigat că n-o să reuşesc.
text înscris în concursul ” Cea mai frumoasă experiență dintr-un concurs”, marca Nutricult HIGH5 Sports Nutrition, decembrie 2011
aici aveți un filmuleț găsit pe Youtube, cu una din coborârile de pe traseul de la Azuga. De urcări n-aș vrea să-mi mai amintesc 🙂
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=TGbnmxfNHbo]
