CONCURS. Câștigă o invitație la Șugaș Trail Running!
Salutare, alergători, sâmbăta asta, pe 14 octombrie, de la ora 10.00 a.m. se dă startul Șugaș Trail Running, competiție outdoor de alergare montană, ajuns la ediția cu numărul 5, care se desfășoară, v-ați prins, la Șugaș! 😀
(c) RoClub Maraton
Avem o invitație de dat unui norocos, trebuie doar să ne spuneți într-un comentariu, aici în site sau în pagina de Facebook, la postare, DE CE ALERGAȚI!
Cel mai fain răspuns pleacă să alerge la Șugaș. Mă rog, cel care emite răspunsul! :).
Este un concurs fulger, nu de alta, dar vine acuși startul peste noi! 😀
Așa că în seara asta alegem câștigătorul!
Sunt 3 trasee de alergare la Șugaș din care puteți alege:
Traseul „Hobby”, 8 km lungime și 300 m. diferență de nivel pozitivă.
Traseul „Short” va avea aproximativ 16 km lungime și 800 m. diferență de nivel pozitivă.
Traseul „Long” va avea aproximativ 27 km și 1300 m. diferență de nivel pozitivă.
Aici aveți mai multe detalii despre Traseele alergare.
Vă așteptăm răspunsurile ca să vedem cine aleargă în weekend! 🙂
Sunt oficial instructor de fitness & antrenor personal. Și ce dacă?
Cu cât înveți mai mult cu atât îți dai seama câte nu știi sau câte mai ai de învățat. Nu știu cine a zis-o p-asta, dar mare dreptate a avut.
Trăim într-o lume a închipuirilor și închipuiților – toate lumea se pricepe la orice, ba mai mult, e și „cel mai bun din piață” la asta. Cel puțin așa se autointitulează, pe oriunde poate: pe rețele sociale, pe la evenimente…
Dacă mai aud o dată pe cineva spunând “sunt cel mai tare și cel mai deștept și prin ceea ce fac eu schimb lumea” cred o iau razna.
Fraților, haideți să ne vedem lungul nasului. Să schimbi lumea înseamnă să fii Iisus Hristos, Maica Tereza, Alexander Fleming (inventatorul penicilinei), Albert Einstein… ați prins ideea.
Sigur că prin lucrurile mici pe care le facem bine în fiecare zi schimbăm ceva, dar chiar nu e cazul să ne autointitulăm “salvatorul lumii” pentru asta.
Sigur că fără ceva “branding personal” e greu să trăiești aceste vremuri. Trebuie să îi dăm lui Zuckerberg ce e al lui Zuckerberg :)).
Trebuie să mai spui și tu din când în când că te pricepi, că altfel nu sare nimeni să te laude din senin, așa, că ești tu simpatic. Dar de la asta până la a emite enormități despre cum revoluționezi tu lumea e cale lunga.
Poate nu vedeți legătura cu titlul articolului :))). Mă explic îndată.
Este un soi de antiadvertorial la propria persoană, asta e prima explicație. 🙂
Da, mi-am luat o diplomă de personal trainer și instructor fitness. Da, este recunoscută la nivel european și pot profesa cu ea oriunde în acest spațiu. Uite-o:
Da, am învățat pentru diploma asta, am avut emoții la ambele examene, și la cel cu Fitness Scandinavia, școala la care am urmat acest curs, și la cel cu comisia de la Ministerul Muncii. Da, am învățat multe lucruri.
Și ce-i cu asta?
Mai sunt în România alte câteva sute (poate mii? nu știu, nu găsesc o statistică) de antrenori, de instructori, de specialiști în zona de sport și fitness și mișcare, unii mai buni, alții mai puțin buni, alții de-a dreptul închipuiți.
Știți ce? După cursul ăsta nu știu dacă pot spune că sunt cu adevărat instructor de fitness. Ca să mă numesc așa nu cred că trebuie să mă recomande o diplomă sau doar o diplomă.
Este un domeniu nou pentru mine, într-o proporție măricică. Habar nu aveam cum să formulez un program de antrenament cu greutăți, în sală, adaptat la obiectivul omului (slăbit, tonifiat, etc) și la specificitățile lui fizice și capacitatea lui.
Chiar dacă împlinesc acuși vreo 8 ani de sport de anduranță, teorie – www.adrenallina.ro 🙂 și practică – sutele de competiții la care am participat în anii ăștia.
Chiar dacă mă ajută cunoștințele pe care le am deja tot nu e suficient. Mai am de acumulat. Am nevoie să exersez, să experimentez și poate după mulți ani de practică să îmi merit titulatura de pe diplomă.
Dar știți ce? Chiar și după anii ăștia, când să zicem te numești plin instructor de fitness, când ai experiența, ai knowledge-ul, ai anii de muncă în spate, ai poate și renumele în piață, tot îți mai trebuie ceva ca să te numești specialist în domeniul ăsta.
Îți trebuie să știi ce e ăla respect pentru omul din fața ta.
Îți trebuie să îți cunoști și tu lungul nasului, să nu îi arunci în față cu ce specialist ești tu. Să iei în calcul că poate mai ai de învățat și tu, chiar dacă ai ajuns la un nivel. Într-un domeniu ca acesta, informațiile sunt într-o continuă dinamică.
Ba poate îți trebuie și bucățica aia de smerenie, de purtare plină de bună cuviință, modestie. Aș vrea să văd asta la mai mulți oameni care ajung în postura de a preda. Fitness sau orice altceva.
Fraților, autosuficiența e apanajul proștilor. Mă scuzați, dar cam așa e.
Oricât de deștepți ne credem, tot mai avem de învățat. Mai punctez cu un truism: dacă am reuși, fiecare dintre noi, să vedem în ceilalți un posibil partener/colaborator, pe viitor, și nu doar un concurent, unul care e demn de dispreț doar pentru că face același lucru ca tine și e în același domeniu cu tine.
AȘ VREA SĂ AVEM NIȘTE RELAȚII INTERUMANE NORMALE, mai există așa ceva? Gen, să zâmbim când ne vedem, să conversăm normal? Vă rog, spuneți-mi că mai este posibil.
Chiar dacă pare că m-am abătut de la titlul acestui text, credeți-mă că nu e cazul. Încerc o pledoarie pentru normalizarea relațiilor dintre specialiștii unei branșe, oricare ar fi aceea. De specialiști fitness, de comis voiajori, de tâmplari, de HR-iști. Încerc să spun că nu poți să predai orice și oricum, atât atunci când nu ai o diplomă care să te recomande cât și după ce o obții.
Așa că m-oi numi eu antrenor personal și instructor fitness pe o diplomă, dar de dovedit chestia asta se dovedește în exercițiul funcțiunii :). Din toate punctele de vedere.
https://www.instagram.com/p/BSn75nnDzAs/?taken-by=roxanaluputri
Unde înotăm în București?
Înotul câştigă tot mai mult teren în rândul persoanelor pasionate de sport şi, în acelaşi timp, cucereşte inimile multor părinţi dornici să îşi ducă puştii la un sport care le garantează o dezvoltare armonioasă.
Acum şase ani când am decis să mă apuc de înot (aveam ceva noţiuni pe care le învăţasem în copilărie la un curs de vară) mi-am dat seama că nu sunt foarte multe opţiuni de piscine şi bazine de înot în Bucureşti.
În afară de cluburile sportive cu tradiţie, oferta spaţiilor particulare era destul de săracă. Am găsit câteva, am început să cer referinţe, iar lista s-a scurtat dramatic. Până la urmă am luat o decizie. A fost una inspirată, cu toate că era foarte departe. La momentul respectiv detaliul acesta nu m-a deranjat.
Între timp, lucrurile au început să se mişte. Cererea a crescut iar piscinele şi bazinele de înot au început să mai apară. În prezent, în Bucureşti există un număr rezonabil de spaţii destinate înotului care arată bine. La capitolul servicii mai este de învăţat, trendul este totuşi unul pozitiv.
Cum îți alegi bazinul?
Sunr de luat în calcul câteva aspecte în alegerea unui piscine sau a unui bazin de înot.
În primul rând, probabil ne gândim cu toții prima dată la apropierea de casă. Dar nu e suficient.
Indiferent dacă vorbim despre cursuri de iniţiere pentru adulţi sau copii sau despre alegerea unui loc bun de antrenament sau relaxare prin înot, sunt câteva lucruri de la care nu se poate face rabat.
Poate cel mai important este reprezentat de condiţiile igienico-sanitare. Mai pe scurt, curăţenia. În vestiar, la duşuri, toalete şi în incinta bazinului curăţenia este absolut obligatorie.
În acelaşi registru intră şi calitatea apei. În prezent există diverse metode chimice prin care se realizează dezinfectarea apei şi nu ar fi rău dacă te-ai informa puţin despre tehnicile folosite, mai ales dacă e vorba de copiii tăi care merg acolo.
Când vorbim de calitatea apei, vorbim şi de temperatura ei. De multe ori temperatura apei poate te poate influenţa negativ sau pozitiv. Copiii reacţionează cel mai repede, însă şi pentru adulţi este important. Dacă este prea rece, nu îţi vine să mai intri, dacă este prea caldă te moleşte repede, iar randamentul la antrenamente scade.
Lucrurile nu se opresc aici. Mai sunt şi alte elemente deloc de neglijat în luarea unei decizii.
Personalul specializat (în cazul cursurilor ar fi indicat să cunoşti instructorul înainte de a începe sau să ceri referinţe), accesibilitatea (cât mai aprope de casă, cu atât mai bine, mai ales iarna), programul de funcţionare (multe cluburi au înţeles că este important să deschizi dimineaţa devreme şi să închizi seara cât mai târziu), echipamentul pentru înot (plute, baghete din spumă, centuri, covoare plutitoare), tarifele care diferă în funcţie de preferinţe (cursuri sau agrement) sau în funcţie de momentul zilei (există abonamente daytime sau full-time), toate acestea sunt detalii care te pot ajuta să-ţi faci o imagine de ansamblu când optezi pentru un club sau altul.
Cam toate cluburile oferă posibilitatea de a viziona bazinul de înot şi spaţiile conexe înainte de a te decide, așa că ar fi grozav să vezi cu ochii tăi cum arată totul înainte de a decide.
Am ales să prezint câteva piscine sau bazine de înot din Bucureşti cu menţiunea că numărul lor este mult mai mare, iar criterul principal a fost localizarea lor în oraş, tocmai pentru a oferi variante indiferent de zona în care locuieşti.
Clubul sportiv Dinamo Bucureşti
Pune la dispoziţie două posibilităţi, bazinul acoperit Tolea Grinţescu (care cuprinde un bazin mic şi unul mare) şi unul descoperit (care deja nu mai poate fi folosit :).
Bazin Dinamo
Ambele bazine sunt în incinta clubului, iar adresa este şoseaua Ştefan cel Mare 7-9, Bucureşti. În ceea ce priveşte detaliile tehnice, bazinul mic acoperit are 25mX12,5m; adâncime: 1,25m-1,65m, este deschis de luni până vineri în intervalul 10-20, iar sâmbătă în intervalul 9-13.
Clubul Dinamo organizează cursuri de iniţiere copii şi adulţi (la grupă sau cu antrenor personal), dar acest bazin mai mic se poate folosi şi pentru agrement de luni până vineri seara, de la 20:00 la 22:00 şi în weekend de la 13:00 până la 20:00.
Pentru agrement, bazinul mare acoperit este are următorul program: luni-vineri în intervalul ora 18:00-22:00, sâmbătă de la începând cu ora 12:00 până la 20:00, iar duminică de la 10:00 la 20:00.
Mai multe detalii: http://www.csdinamo.eu/agrement-natatie
Bazinul de înot Steaua
Se află pe Bd.-ul Ghencea nr. 35, în sectorul 6.
Bazinul Steaua
Bazinul din Ghencea este un bazin de înot folosit mai ales pentru competiţiile de polo, are dimensiunile de 33×25 metri, cu o adâncime de 2,3 metri, dar are şi unul pentru antrenamente – 25×12,5 metri, cu o adâncime variabilă între 1,2 şi 1,8 metri. Sunt organizate și cursuri de iniţiere pentru adulţi şi copii. Detalii pe http://www.csasteaua.ro/initiere-in-sporturi/ sau http://inot-sport.ro/bazinul-steaua/
Daimon Club
Bazin Daimon
Un complex wellness aflat într-o zonă verde din Parcul Tineretului, Daimon Wellness are un bazin interior de 20 de metri lungime. Există și piscină interioară, găsiți acolo și acces la saună sau masaj. Până pe 15 octombrie sunt prețuri speciale la abonamentele anuale full time: 30% reducere.
Detalii la http://www.daimonclub.ro/
Viva Sport Club
Este localizat în sectorul 4, pe Şoseaua Olteniţei 103, şi este deschis în timpul săptămânii, de luni până joi, în intervalul 07:00-23:00, iar vineri de la 07:00 până la 22:30, iar în weekend, sâmbătă de la 09:00 la 19:00, iar duminică de la 09:00 la 18:00.
Serviciile puse la dispoziţie cuprind cursuri de iniţiere şi performanţă pentru copii şi adulţi, atât la grupă, cât şi individual. De asemenea, bazinul este deschis pentru agrement pe toată perioada programului de funcţionare.
Acolo înoți în piscină semi-olimpică, 5 culoare, 11 m lățime și o adâncime ce variază de la 1,3 m până la 1,8m. Un lucru esențial de menționat este faptul că dezinfecția apei se face prin procesul de electroliză a sării (fără adaos de clor) și raze ultraviolete. În aceeași incintă se găsesc și bazine special amenajate pentru Aqua Gym, Aqua Baby și un Jacuzzi.
Detalii și la http://www.vivasportclub.ro/program/
Clubul Aqua Sport
Pune la dispoziţie trei bazine de înot, în sectoarele 1 şi 3. Bazinele Persepolis (Aviaţiei) sunt situate pe str. Virgil Madgearu 25-27, iar cel din Titan (bazinul Dante Aligheri) are adresa aleea Fuiorului, nr. 9.
Sunt organizate cursuri de iniţiere şi performanţă atât pentru copii, cât şi pentru adulţi. Programul este acelaşi pentru toate cele trei bazine: de luni până vineri, în intervalul 07:00-23:00 şi în weekend de la 08:00 la 20:00.
Detalii pe http://aqua-sport.ro/cursuri-inot-copii/
Bery Fitness Spa
Pune la dispoziţie două bazine. Unul este situat pe str. Turnu Măgurele 244A, în zona Berceni, sector 4, iar cel de-al doilea în zona Iancului, pe str. Elev Stefănescu Ştefan nr.66, sect. 2. În ambele locații sunt organizate cursuri de iniţiere pentru adulţi şi copii, antrenamente tip personal trainer, clase de iniţiere şi perfecţionare a tehnicii.
De asemenea, există şi opţiunea înotului de agrement. Programul pentru clubul din Iancului este de luni până vineri de la 07:00 la 23:00, sâmbătă între 09:00 şi 21:00, iar duminică în intervalul 09:00-19:00.
Cel din zona Berceni este puţin diferit. În timpul săptămânii începe de la 08:00 şi este deschis până la 23:00, iar în weekend, sâmbătă de la 09:00 până la 21:00, iar duminică de la 09:00 până la 19:00.
Detalii pe http://bery-fitness-spa.ro/berceni/index.php şi http://bery-fitness-spa.ro/
Alte cluburi sportive cu piscine şi bazine de înot, care organizează cursuri şi oferă opţiunea de agrement, mai sunt:
Acestea fiind spuse, spor la înotat! 🙂
Run Europe Isostar 2017 – antrenează-te și câștigă!
(c) euractiv.com
Isostar, lider de nutriție sportivă în Europa, lansează pe 23 septembrie o nouă ediție a competiţiei Run Europe, ce îi ajută pe participanţi să își îmbunătăţească performanţele de alergare şi, la finalul celor 5 săptămâni, să poată participa la unul din cele 10 maratoane de top din Europa, dacă vor câștiga. Lansată în 2016, platforma reunește online comunitatea maratoniștilor europeni din 15 țări și le oferă acestora ocazia de a se antrena virtual împreună, de a-şi compara performanţele şi a alerga la maratoane de top din Europa.
Run Europe 2017 se desfășoară în perioada 23 septembrie – 29 octombrie 2017 și oferă alergătorilor un program de antrenament pentru următorul maraton, prin provocări accesibile și premii atractive. Astfel, participanții trebuie să finalizeze, în ordine, o serie de provocări sportive pentru a intra în lupta pentru marele premiu – șansa de a câștiga un maraton european cu toate costurile incluse!
Ediţia de anul acesta cuprinde 3 etape diferite, consecutive, respectiv 3 obiective de alergare precise și ascendente ca dificultate: o sesiune de alergare de 10 km, o sesiune de alergare de 1 oră și 30 minute, respectiv alergarea distanței de maraton, 42,195 km, în cel mult 3 sesiuni de alergare. Fiecare provocare sportivă trebuie îndeplinită într-un anumit interval de timp pentru ca obiectivul să fie validat.
La finalul fiecărei etape, toți participanții care au îndeplinit obiectivul participă la o tragere la sorți și 3 dintre aceștia au șansa de a câștiga kituri de antrenament cu produse Isostar.
După îndeplinirea ultimului obiectiv toate înscrierile valide vor intra în tragerea la sorți pentru marile premii, ce va avea loc pe 14 noiembrie 2017. Premiile constau în 2 pachete all inclusive pentru 2018 la unul dintre maratoanele de top din Europa (Paris, Hanovra, Bordeaux, Geneva, Riga, Amsterdam, Bruges, Veneția, Wachau sau Viena), cu toate cheltuielile acoperite (transport, cazare și înscriere).
Se acordă un premiu la categoria masculin și unul la feminin.
De asemenea, pentru competitorii din celelalte țări, sunt disponibile și premii constând în participări gratuite la Maratonul Internațional București din 2018, evenimentul din România fiind pentru al doilea an selectat în clubul maratoanelor de top din Europa în cadrul competiției Run Europe.
Pentru a lua parte la această experiență unică, iubitorii de mișcare trebuie să urmeze 3 pași simpli: să își creeze un cont Run Europe, să conecteze aplicația de alergare favorită (din lista aplicațiilor participante) și să înceapă să alerge. Toți kilometrii alergați vor fi sincronizați automat, cu ajutorul unei game largi de aplicații compatibile: Runtastic, Strava, Runkeeper, Garmin, Nike +, Fitbit, Polar, Suunto, Tom Tom, Jiwok sau Kettmaps.
Detalii și înscriere pe www.runeurope-isostar.com/.
“Succesul înregistrat de prima ediție Run Europe ne-a încurajat să continuăm și anul acesta, cu o platformă îmbunătățită, la care poate avea acces un numar mai mare de alergători amatori. Ne dorim să transformăm această experiență în cea mai așteptată competiție sportivă virtuală a sezonului. În 2016, la prima ediție Run Europe, România a avut o prezență impresionantă comparativ cu alte țări cu tradiție în sport, situându-se pe locul 2 ca număr de participanți înscriși. Iar această poziție vine ca o confirmare suplimentară a interesului crescut manifestat de români pentru un stil de viață sănătos, cu focus pe mișcare. Mult succes tuturor alergătorilor!” a declarat Adelina Păsat, Director Comercial Isostar România.
Alex Corneschi: “Obiectivul principal este Tokyo 2020”
Alexandru Corneschi (25) este un alergător cu potențial – anul trecut a câștigat Semimaratonul Internaţional de la Viena, are un personal best pe semimaraton de 1:04:56, dar este focusat și pe distanțe medii, 5.000 de m și 10.000 de m.
Am vorbit cu Alex despre perspectivele lui în atletism și despre dragostea lui pentru acest sport, pe care nu l-a abandonat, chiar dacă majoritatea celor din generația lui au făcut-o, renunțând la performanță pentru un loc de muncă plătit decent.
Alex are un obiectiv major – vrea ca în următorii 3 ani să se focuseze pe calificarea la Olimpiada de la Tokyo, din 2020.
Alexandru Corneschi
Salut, Alex. Întrebare de încălzire: cum ai ajuns la atletism?
Împins de la spate! 🙂 Am început sportul în clasele primare, făceam două antrenamente pe săptămână cu profesorul de sport, la şcoala nr. 8 din Botoşani, ajungeam acasă după orele de şcoală şi ieşeam la joacă. Fotbalul nu lipsea niciodată, ajungeam în casă transpirat, iar cea mai mare pedeapsă era aceea de a sta în casă.
În clasa a VII-a, am ajuns la Liceul Sportiv din Botoşani, la îndrumarea tatălui meu. Am plecat de acasă cu gândul de a mă înscrie la fotbal şi am ajuns la atletism – consider această alegere cea mai bună făcută de mine până acum.
La început nu îndrăgeam atât de mult antrenamentele, deoarece nu eram obişnuit să primesc “ordine”. Eu eram obişnuit cu joaca de acasă, dar, după primul meu concurs, am început să iubesc cu adevărat atletismul. (n.r. 1.04.2006 – Sf. Gheorge – Campionatul Naţional de Cros – locul 1 cu echipa)
Înţeleg că ai început cu fond şi semifond, cum s-a petrecut trecerea la distanţe lungi? Care este distanţa pe care te simţi cel mai încrezător?
De la început am fost axat pe distanţe medii, 1500 m – 3000 m, chiar dacă aveam şi puţină viteză. La Botoşani nu aveam o bază sportivă necesară probelor de viteză, aşa că am început antrenamentele pentru probele mai lungi.
Am alergat cam toate probele atletice, mi-am ajutat colegii la probele de ştafetă şi chiar a fost ok, dar m-am simţit mult mai bine în probele de 5 000 m şi 10 000 m – sunt mai dinamice şi, pe lângă multă atenţie, necesită şi puţină tactică. Momentan, mă pregătesc tot pentru aceste probe, dar fac faţă cu brio şi probei de semimaraton.
Ai câştigat anul trecut Semimaratonul Internaţional de la Viena, cu timpul de 1 oră și 7 minute. Cum a fost cursa aceasta? Poţi să ne povesteşti? Ai simţit că o vei câştiga?
Pentru mine, câştigarea Semimaratonului Internaţional de la Viena a fost o mare surpriză. Am plecat de acasă cu gândul la o cursă mult mai rapidă. Aş fi vrut un timp mult mai bun, dar nu a fost să fie… frigul şi vântul foarte puternic m-au ţinut puţin pe loc, iar pe unii concurenţi i-au scos complet din cursă.
Nu am fost acceptat ca sportiv elite şi a durat ceva timp până să ajung în primul “bloc” de concurenţi, pentru un start mai lejer. Spre surprinderea mea, după aproximativ 300 de metri, eram singur în faţa miilor de oameni şi, în fața mea erau elitele de la maraton care au avut startul cu câteva minute înainte.
Atunci mi-am dat seama că nu va fi o cursă “fugărită” şi că trebuie să muncesc singur pe toată distanţa. Pe ultimele sute de metri am verificat ceasul şi am văzut un timp destul de slab, dar mi-am dat seama că, pentru cei din jurul meu, spectatorii, nu conta timpul, ci faptul că văd câştigătorul probei de semimaraton. Am zâmbit şi am trecut linia de finish cu mâinile sus.
Care este victoria de care eşti cel mai mândru până acum?
Cea mai mare victorie este cea a celor 12 ani de sport, în care m-am menţinut pe cele trei trepte ale podiumului. În cei 12 ani, mi-am văzut colegii de antrenament care au renunţat la atletism şi, după o perioadă, au încercat să revină… dar fără succes. Aceasta este cea mai mare victorie pentru mine: să trec peste momentele grele din viaţa de sportiv şi să privesc în faţă încrezător.
Ai încercat să te califici pentru Jocurile Olimpice, ce nu a mers?
Nu am încercat, dar am avut un mic gând în privinţa asta. În toamna lui 2015, voiam să încerc baremul pentru proba de maraton. Dar, după ce am stat de vorbă cu Marius Ionescu, mi-am dat seama că sunt prea tânăr pentru proba de maraton.
Am zis să mai aştept câţiva ani, cu toate că am un titlu de dublu campion naţional la maraton şi am alergat până acum trei curse pe această distanță, dar fără o pregătire specifică (2h:33min – MIB). Dacă pregătirea va merge aşa cum îmi doresc, peste doi ani am să încerc baremul pentru Jocurile Olimpice.
Obiectivul tău fundamental este acum legat de JO din 2020?
Pot spune că din luna ianuarie am început un nou proiect, o nouă abordare a antrenamentelor cu un nou coleg/antrenor. Şi da, obiectivul principal este Tokyo 2020. Anul acesta am fost și într-un cantonament în Portugalia, un stagiu de pregătire de două luni şi jumătate, ce are ca ţintă, în prima fază, probele de 5000 m şi 10.000 m.
Am fost şi anul trecut aici şi am rămas plăcut surprins de desfăşurarea pregătirii, ceea ce m-a făcut să revin şi anul acesta. Aici vin foarte mulţi sportivi de top din Europa pentru a se pregăti, au fost şi echipele naţionale de atletism ale Germaniei şi Italiei. Anul trecut, cantonamentul a fost suportat de club, dar acum am venit pe cont propriu.
Iar dacă pregătirea va merge bine, în 2020 voi fi la Tokyo.
Deci asta este cursa A pentru tine…
Îmi doresc foarte mult să fiu la startul probei de maraton, ceea ce înseamnă îndeplinirea baremului de 2:19. Mai sunt încă 3 ani de muncă, dar fără o pregătire serioasă nu voi reuși, așa că mi-am propus ca toate celelalte curse până în 2020 să fie ca un mic puzzle, iar la finalul puzzle-ui să scrie TOKIO 2020.
Ai cochetat şi cu alergarea montană. De ce te-ai oprit?
Am alergat şi pe munţi… şi am alergat bine. Am fost campion naţional la alergare montană la categoria Juniori II. Din păcate, am renunţat destul de uşor, pentru că oraşul natal Botoşani nu prea are munţi şi, odată cu pregătirea pentru alergarea montană, scădea şi viteza de pe plat… Asta m-a făcut să renunţ la alergarea pe munte şi să mă axez pe probele de pistă, şosea şi cros.
Ce echipă/club reprezinţi? În ce constă pregătirea ta sportivă?
Momentan sunt legitimat la CSM Craiova.
Ce crezi că ar trebui să schimbe/să îmbunătăţească organizatorii de concursuri din România?
Numărul competiţiilor atletice la fel ca şi numărul alergătorilor a crescut enorm în ultimii ani, oamenii au reuşit să introducă mişcarea în rutină zilnică şi acesta este un lucru bun. Organizatorii de competiţii fac în general o treabă bună, de la ediţie la ediţie sunt îmbunătăţiri evidente în organizare şi cred că în câţiva ani România va fi pe harta competiţiilor sportive cu mult mai multe evenimente.
Un lucru ce l-ar putea îmbunătăţi este susţinerea şi promovarea sportivilor români, şi nu mă refer doar la alergători…Mulţi organizatori aleg să invite şi să promoveze sportivi de alte naţionalităţi.
Care sunt primele 5 lucruri care ar trebui schimbate/îmbunătăţite de către sistem, în opinia ta?
Lipsa de implicare a cadrelor competente şi lipsa unor baze sportive sunt principalele cauze ale nivelului actual din sportul românesc. Susţinerea sportivilor este aproape de 0 şi asta se reflectă în numărul sportivilor la competiţiile de rang înalt, jocuri olimpice şi campionate mondiale.
Ţări care nu aveau rezultate notabile au reuşit să se bată de la egal la egal cu marile puteri mondiale deoarece şi-au dat seama că fără o infrastructură şi o implicare serioasă nu pot face mare lucru.
Sportul trebuie făcut mult mai serios în şcoli, competiţiile atletice şcolare aproape au dispărut, nu mai avem baza de selecţie la juniori şi asta se reflectă în numărul actual de seniori, pe care din păcate îi numeri pe degetele de la o mâna. Mulţi au abandonat sportul de performanţă în detrimentul unui loc de muncă bine plătit.
Ce rezultate foarte bune ai avut în acest sezon?
Nu pot spune că a fost un sezon reuşit, a fost o perioadă destul de grea pentru mine deoarece am fost încercat de o mică accidentare care nu m-a lăsat să fiu la parametri maximi.
Dar cu toate acestea am reuşit să aduc câteva medalii importante pentru mine, după argintul din proba de 10.000 m de la Campionatul Naţional de pistă, a venit şi un bronz la Campionatul Balcanic ce a avut loc în Serbia în proba de 3000 m. Cu toate că nu este specialitatea mea, am reuşit să mă mobilizez şi să ţin piept sportivilor cu experienţă în proba de 3000m.
În ce cursă te-ai simţit cel mai bine, în maximum de formă?
În toate cursele mă simt extraordinar, când faci ceea ce-ţi place nu mai contează cum ajungi la linia de start/finish, este drept că atunci când eşti antrenat şi rezultatul te mulţumeşte pe deplin eşti cel mai fericit, dar în general sunt o persoană veselă, care intră în concurs optimist şi zâmbăreţ.
Am avut în primăvara acestui an o cursă de semimaraton la Timişoara unde am realizat un nou PB (Personal best) 1:04:56. Înainte de cursă am fost în cantonament de pregătire în Portugalia unde am muncit din greu alături de mari sportivi de talie mondială.
Ce poţi spune despre nivelul alergării din România? Ţi se pare că a crescut, că stagnează?
Nivelul alergării din România a crescut odată cu numărul de alergători, de la an la an văd fete noi pline de emoţii la linia de start, oameni care şi-au propus să ducă la capăt prima lor cursa indiferent de ritm sau locul în clasamet.
Orice parte bună are şi o partea mai puţin bună, numărul alergătorilor amatori a crescut în detrimentul celor profesionişti şi odată cu asta semnificaţia cuvântului performanţă a scăzut enorm. Mulţi alergători amatori ajung să se considere sportivi de performanţă şi nu de puţine ori ajung să dea sfaturi sau să antreneze alte persoane care sunt la primii lor paşi de alergare.
Tu eşti sportiv profesionist full time? Trăieşti din asta? Cât de complex este acest statut în România?
Nu pot spune că sunt sportiv profesionist. Noi nu avem carte de muncă care să ateste acest lucru, toţi suntem sportivi amatori implicaţi mai mult sau mai puţin în acest domeniu … Nu trăiesc din asta, am o indemnizaţie de 700 de lei de la club, aşa că nu poţi spune că trăiesc din sport. Este aproape imposibil să te poţi descurca cu 700 de lei pe lună. Eu am lucrat într-un magazin de articole sportive și recent m-am implicat într-un proiect ce are ca scop creșterea numărului și susținerea alergătorilor amatori.
Asta poate fi şi una din cauzele pierderii seniorilor din atletismul românesc. Mulţi aleg să lase atletismul pentru ceva mult mai uşor şi mult mai bine plătit, astfel că am ajuns ca din toţi sportivii din generaţia mea să îi număr pe degetele de la o mână pe cei care încă mai sunt în activitate.
Care este sursa motivaţiei tale?
Am început atletismul la îndemnul tatălui mei şi am continuat pentru el. Este imobilizat de 11 ani într-un scaun cu rotile şi, de fiecare dată când îmi este greu în antrenamente și concursuri, mă gândesc la el şi asta îmi dă putere să trec peste acele momente şi să alerg şi pentru el.
Ce este alergarea pentru tine? Cum te-a modelat sportul?
Alergarea este pentru mine un mod de viaţă. Este activitatea pe care o fac zilnic, fără de care nu m-aş vedea nici peste 50 de ani. Ajung la 12-13 antrenamente pe săptămână. Prin alergare, am reuşit să mă cunosc şi am reuşit să stau departe de părţile nu tocmai bune din viaţă.
Fotografii arhiva personala
Simina Cernat, globetrotter: “Călătoria m-a scos din tiparele sociale în care eram blocată”
Ne place mult planning-ul, nu putem trăi fără el. Avem o listă de obiective profesionale și personale clar definite, pentru care ne dăm peste cap plini de zel, zi de zi. Alergăm prin trafic, ne grăbim spre școală, grădiniță, birou, ieșire cu colegii, sală, curățenie, facturi, telefoane, meetings…. de dimineață până seara, în fiecare zi. Apoi, într-o zi ne întrebăm dacă așa trebuie să fie. Dacă asta e tot.
Simina Cernat (25 de ani) a ales un alt mod de viață. Unul nelegat de un loc anume, într-o formulă a libertății și a imprevizibilului, în fiecare zi. O curgere a zilelor în împăcare, explorare și descoperire, a ceea ce o înconjoară și, mai ales, a sinelui.
Acum câțiva ani a plecat în lume și casa ei acolo este, uneori în India, unde a petrecut mai mult timp, sau oriunde altundeva pe planeta asta.
Îi puteți citi aventurile și pe blogul ei, unde scrie pozeii sau publică fotografii minunate din experiențele ei în lume, la http://www.siminacernat.com/. De asemenea, Simina organizează expediții de trekking în Himalaya, ne spune mai multe mai jos.
Am întrebat-o într-un interviu despre cum arată viața ei, iată ce a ieșit:
Simina Cernat, Markha Valley, Ladakh, India
Roxana Lupu, Adrenallina.ro: Simina, dincolo de multiplele tale talente – scrii poezii, faci fotografii minunate, scrii, cred că lucrul care poate uimi cel mai tare în ceea ce te privește este acela că ai refuzat un trai clasic – job, rată, casă etc – pentru a descoperi lumea și a-ți împlini chemarea interioară de a explora lumea, așa cum spui.
Poți să punctezi câteva repere din backgroundul tău care ți-au dat curajul ăsta, într-o zi?
Simina Cernat: Nu am chiar așa multe talente. În bucătărie, de exemplu, sunt un dezastru. Prietenii mi-au reproșat că am încercat să îi otrăvesc o dată, când am încercat să le fac un ceai.
E simplu. Mi-am urmat glasul inimii. Tot ce am făcut a fost să fiu sinceră cu mine însămi și să recunosc faptul că nimic din ceeea ce înseamnă “trai clasic” nu mă reprezintă și nu simțeam nicio chemare în direcția aia. Lumea am simțit-o dintotdeauna. Numai gândul la diversitatea și grandoarea lumii mă făcea să tremur. Am vrut să o trăiesc și cu simțurile, nu doar cu mintea, din cărți. Lumea m-a chemat și eu am plecat, urmând un drum care s-a deschis firesc în fața mea.
Părinții mei au plecat în Italia când aveam 7 ani și am trăit o perioadă cu mătuși, cu sora mea, iar de la 16 ani singură. Situația m-a obligat să mă maturizez mai repede decât restul copiilor de vârsta mea și am devenit independentă foarte devreme. Tot în perioada aia mi-am restructurat valorile și mi-am dat seama că experiențele sunt mult mai importante decât adunatul lucrurilor materiale. Așa că am strâns bani și am investit în călătorii.
Curajul mi l-am adunat odată cu încrederea în mine și ceva încurajări de la persoanele potrivite. Ulterior, când am plecat de tot, curajul a venit dintr-o dezamăgire care s-a transformat în detașare de tot, inclusiv de viață. “Mai mult decât să mor ce se poate întâmpla? Iar când mor sunt oricum moartă și nu îmi mai pasă.” Cu gândul ăsta am plecat la drum, deschisă la orice ar fi venit.
Știi, mulți visăm la viața asta pe care ai ales-o tu, dar nu ajungem s-o trăim niciodată. De ce crezi că oamenii nu au forța de a-și trăi viața așa cum visează?
Fiecare are propriile motive. General vorbind, oamenii își trăiesc viețile guvernați de frică și îndoială. Frica de necunoscut, de eșec, lipsa de încredere în forțele proprii, frica de abandon, de pierdere a iubirii, iar ultima și cea care le generează pe toate celelalte, frica de moarte. De acolo pornește totul. Restul sunt detalii.
in drum spre Lacul Tsomoriri, Ladakh, India
Ai vrut să ieși din zona de comfort prin alegerea ta, spune-mi ce înseamnă să călătorești singură prin lume, ca femeie? Ce alte frici aveai și le-ai depășit?
Scopul călătoriilor mele nu e de a ieși din zona de confort, acesta e un efect al alegerilor mele. Viața, lumea, iubirea, cele mai intense lucruri nu sunt niciodată confortabile. Am ales pur și simplu să trăiesc mai intens, în loc de mai confortabil.
Când am plecat la drum mă consideram doar un om care călătorește singur, nu neapărat o femeie, iar de cele mai multe ori am fost tratată omenește, nu femeiește. Într-adevăr, experiența e diferită de poveștile pe care le-am auzit de la bărbații călători singuri. Uneori mi-a fost mai dificil, din cauza stereotipurilor, culturilor rigide, ideilor false, alteori mi-a deschis porți din presupunerea vulnerabilității mele. Am întâlnit foarte multe alte femei singure pe drum. Doar pentru România pare ceva ieșit din comun. Unele femei din alte țări își sărbătoresc majoratul prin Thailanda sau Bali.
Într-adevăr, am fost prin unele zone mai ciudate singură, zone în care nu se încumetă multe femei. Secretul meu a fost că mereu am plecat la drum cu o atitudine pozitivă și lipsită de frici și am atras numai lucruri bune și oameni sufletiști. Am stat de vorbă de multe ori și cu bărbați care mi-au povestit că au fost hărțuiți sexual, iar nu de puține ori femeile îmi povesteau cum erau ajutate și protejate, în timp ce bărbații călători erau ignorați.
În general încerc să mă adaptez culturii și să nu ofensez prin atitudine sau îmbrăcăminte. Obiectizarea și sexualizarea femeii îngreunează viața călătoarelor singure, dar am avut multe momente în care m-am simțit mai nesigură în București decât pe drum. E, deci, o problemă generală pe care o au femeile, nu doar în călătorii.
A fi femeie și a fi singură pe drum nu a fost niciodată o frică. Altfel, ca orice om, mă lupt în fiecare zi să îmi depășesc limitele. Am avut o perioadă în care ideea de necunoscut și nou mă paraliza.
Îmi lua zile întregi să pornesc la drum, să plec din locul în care mă simțeam bine, pentru a mă duce undeva unde nu știam ce mă așteaptă. Am avut răbdare și am fost blândă cu mine. Încet, încet, conștient, am trecut peste stările respective. Alteori mă obosește să încep o conversație cu un necunoscut. Știu că vin, inevitabil aceleași întrebări plicticoase și prefer să mă descurc singură decât să cer o indicație. Lucrez să devin o persoană mai bună și să mă eliberez de frici, chiar și de frica de moarte. De aceea m-am pus de multe ori în situații extreme.
pe varful Stok Kangri (6200 metri) Ladakh, India
Când ți-a fost sau îți este greu?
Mereu mi-a fost și îmi este ȘI greu. Stilul meu de viață nu e unul ușor. Sunt multe lipsuri, mai ales la capitolul confort și lucruri materiale. În ultimii 3 ani am trăit o viață de guest house. M-am descurcat cu un pat, eventual un scaun și o masă de plastic, o baie. Sau un cort. Sau am stat în casele oamenilor binevoitori, unde nu există conceptul de intimitate.
Drumul devine uneori obositor. Și e solicitant să trăiești în necunoscut. Simțurile trebuie să fie mereu ascuțite, ochii și urechile deschise la nou, mintea e nevoită să absoarbă incredibil de multe informații. Uneori mi-e dor de oameni dragi, alteori de aerul curat, de mirosul toamnei, de munții noștri, de o cadă de baie, de liniște, de o cafea adevărată.
Nu mi-a fost niciodată ușor, nu am dus o viață de cinci stele și trăiesc cât mai ieftin și simplu. Unii au impresia că am o viață ca în “Eat pray love”, că totul e boem și am parte numai de momente din filme. Viața bate filmul și a călători (în stilul meu) nu înseamnă a trăi în peisaje ca în National Geographic mereu. Înseamnă și efort, aceleași discuții obositoare pe aceleași teme cu necunoscuți, lupte pentru prețuri corecte, mizerie, nesiguranță, disconfort fizic și mental.
E și greu, ca în toate situațiile de viață și vreau să subliniez acest aspect, să scap de stereotipul în care sunt băgată de unii. Dar asta nu înseamnă că las greutatea să îmi controleze viața, sau că o pun pe primul loc, cum am văzut că se întîmplă în România. Încerc să nu dau prea multă importanță greutăților, să mă bucur de ce îmi oferă viața și să mă focusez pe părțile bune, care, într-adevăr, sunt destule.
Știu că ai o relație specială cu munții, când a început ea?
De când eram foarte mică m-au fascinat munții, dar nu am avut o familie care să meargă pe munți în drumeții. Pe la 13 ani am mers într-o excursie cu familia pe Transfăgărășan, iar tot în perioada aia am descoperit Alpii, în vizită la părinții care locuiesc în Italia. Dar la vremea respectivă, pentru ei a merge pe munte însemna să ajungem cu mașina cât mai aproape de munte, să stăm puțin, mâncăm ceva și să ne întoarcem.
Prima dată am mers cu adevărat pe munte și am stat cu cortul la 18 ani, cu prietenul de atunci. Apoi a urmat escalada. Abia terminasem liceul și eram însetată de munți. Apoi am ajuns în tabăra de bază a Mont Blanc-ului, m-am cățărat pe pereții din Bulgaria, am mers pe Omu și cu fiecare munte pe care călcam pasiunea mea creștea. Prima dată am mers singură pe un vulcan activ de aproape 3000 metri în Indonezia.
Îmi doream foarte mult să merg și nu găseam pe nimeni interesat, așa că mi-am făcut rucsacul și am plecat singură. A fost o experiență superbă. Atunci am prins curaj și am urcat pe mai mulți vulcani, apoi am început să merg și în trekkinguri de câteva zile singură, până am ajuns să fiu cu greu convinsă să merg pe munte cu grupuri.
Pentru mine mersul pe munte e ca meditația. Sunt foarte pretențioasă la oamenii care mă însoțesc și atmosfera care se creează. Îmi place să fiu într-o continuă comunicare cu muntele, să îi permit să îmi arate aspecte despre viață și mine însămi, iar lucrul acesta nu e posibil cu oameni gălăgioși și agitați în jur.
trekking, in India
De ce Asia, India?
Asia pentru că era cel mai ieftin continent, singurul pe care mi-l puteam permite din banii strânși. Iar India m-a fascinat din copilărie. Nu știu exact ce m-a atras. Misterul din jurul ei. Numele, muzica, culorile, mitologia. Părea un tărâm în care orice poate deveni realitate și mulți ani mai târziu am descoperit că așa este: e o țară a tuturor posibilităților, și nu numai în sensul bun.
În adolescență l-am descoperit pe Eliade, de a cărui Indie m-am îndrăgostit.
După ce am terminant liceul am vrut să merg în China, Tibet și Pakistan, excursie finanțată din banii strânși din bursele școlare. Nu am primit viza pentru Pakistan, pentru că murise Bin Laden acolo și accesul a fost restricționat în acea perioadă.
În excursia de două luni jumate îl însoțeam pe prietenul meu de atunci care începuse un film documentar în Shimshal, în munții din Pakistan și voia să îl termine. A trebuit să regândim toată călătoria și din China am zburat în Nepal și am mers în India. Cinci ani mai târziu India m-a chemat. Și m-am dus. Pentru trei luni. Au trecut doi ani de când stau acolo mai mult ca în orice alt loc. Încă o simt ca pe o țară de suflet. Aici mă simt liberă.
Unde ai locuit cel mai mult timp de când ești plecată? Unde locuiești acum?
După Indonezia, în India. Doi ani. Locuiesc e impropriu spus. Nu am o tabără de bază, călătoresc cu vremea bună, după cum bate vântul. Primăvara și vara stau în Himalaya, când se face acolo frig cobor mai în sud, mai merg și în alte țări, mă întorc și tot așa.
Cu ce îți ocupi timpul, în general?
Depinde de loc, perioadă, stare. Uneori îmi petrec zile întregi cunoscând oameni noi, discutând cu ei, alteori nu scot un cuvânt toată ziua, îmi iau ceai după ceai și devorez cărți după cărți. În unele perioade sunt 24/24 cu oamenii din expedițiile mele, sau mereu pe net, în altele îmi iau cortul, mă duc în munți și mă întorc peste câteva zile.
În Rishikesh stau la un restaurant preferat și beau cafele, petrecând ore întregi cu ochii pe Gangele care curge, în Ladakh merg foarte mult, în Vashisht stau la izvoare termale. Uneori yoga, tai chi, alteori lenevit.
Singura constantă din viața mea e că petrec foarte mult timp afară. În cameră doar dorm. Viața a devenit prea diversă și complexă pentru a o pune în stereotipuri sau a-i da o anumită formă și direcție. În general îmi ocup timpul cu activități pe care le simt din toată inima. Mi-ar plăcea să învestesc mai mult timp și energie în artă. Să învăț să cânt la un instrument, să dansez și pictez, doar că e greu să îți stabilești un program de lucru când ești mereu pe drumuri.
Cu cortul la vulcanul Bromo, Java, Indonezia
Cum te schimbă călătoria și libertatea asta de a te lăsa în voia universului?
Călătoria și libertatea s-au atras una pe alta, ca într-un cerc vicios. Călătoria m-a eliberat, iar libertatea mi-a oferit șansa de a călători. De schimbat m-aș fi schimbat oricum, schimbarea e singura constantă din Univers, dar călătoria, așa cum am ales-o și înțeles-o eu, m-a scos din tiparele sociale în care eram blocată până peste cap. Mi-am dat singură șansa de a fi eu insămi la un nivel mai natural și mai pur.
Oferă-ne câteva imagini din călătoriile tale, locuri pe care le-ai memorat, care au rămas cu tine.
De când călătoresc am destul de puține momente moarte, prin care trec absentă, cum am trecut prin facultate, de exemplu. Ultimii trei ani se desfășoară ca un film în fața ochilor. Îmi amintesc din unele locuri mirosuri, felul în care cădea lumina, parfumuri, senzații sufletești. Am memorat fiecare loc în care am fost, dar pe unele le-am îndrăgit mai mult.
Am în minte un leagăn de pe o plajă goală din estul Bali-ului, de unde obișnuiam să privesc apusul; zâmbetul bucătăresei de la orfelinatul musulman unde am locuit trei luni; frigul de pe vulcanul Ijen, cel cu flăcări albastre; cafeaua de dimineață, din junglă, de când plecasem la vânătoare cu Buang, în Maluku; panorama Lehului văzută de pe o stâncă cu care m-am împrietenit; râsul din trekkingul în care mi-am cunoscut iubirea indiană; Gangele curgând în fața mea, mirosul bețelor parfumate, clopotele de la templul din Laxman Juhla; răsăritul pe Stok Kangri, la 6200 metri; liniștea completă din deșertul montan al Ladakhului; mirosul de balegă din Likir, satul unde am stat o lună fără semnal la telefon.
Dar nu e vorba de o listă a locurilor prin care am trecut. La fel de bine îmi vin în minte drumurile recente din Făgăraș, Piatra Craiului, Retezat. Pentru că acum știu să mă bucur și de locurile astea. Asta am învățat în principiu pe drumuri: să mă bucur de ce am aici și acum și să trăiesc la maximum momentul prezent înainte de a-mi lăsa mintea să viseze la verzi și uscate.
Cine sunt prietenii tăi acum? Ții legătura cu prieteni din România?
Acum am prieteni în toată lumea. Imaginea care îmi vine în cap e recentă, de la Timișoara, unde vizitam o prietenă foarte bună. Eram adormită, că îmi dusesem un prieten indonezian la aeroport de dimineață, după ce petrecuse o săptămână în România și vorbeam pe skype cu un japonez și un italian, și ei prieteni speciali.
În India am câțiva prieteni răsfirați în toată țara, dar mai ales în locurile în care am stat perioade mai lungi. Sunt o persoană care se apropie de oameni destul de greu, dar când mă deschid, mă deschid cu toată inima. Îi consider prieteni pe cei cu care am trecut prin situații și momente foarte speciale, cu care am construit o relație, cu care simt că pot fi 100% eu însămi.
Da, am câțiva prieteni absolut geniali în România și ei sunt unul din motivele principale pentru care vin aici mereu în vizită. Ultima dată când m-am întors am luat biletul de avion pentru a doua zi, pentru că aflasem că prietenii mei cei mai buni vin din toate locurile pe unde erau împrăștiați și se întâlnesc în București.
O parte din cine și ce sunt acum se datorează prietenilor din România, care m-au format, m-au învățat lucruri esențiale și au fost mereu alături de mine, chiar și la distanță. Sunt genul de oameni cu care chiar dacă nu vorbesc luni întregi, știu că sunt acolo și când ne vedem e ca și cum ne-am fi întâlnit cu o seară în urmă. Culmea, mi-am făcut câțiva prieteni în România de când sunt plecată. Ne-am întâlnit ori pe drum ori ne-am cunoscut inițial pe facebook, ulterior în realitate.
cu autostopul in India
Știu că ai revenit în România vara asta, în vacanță. Cum ai regăsit-o? Cum o vezi de la distanță?
Nu am venit în vacanță. Eu mă consider în vacanță tot timpul. Am venit pentru că îmi expirase viza și biletele de avion erau destul de ieftine în direcția asta a lumii.
România a fost foarte bună cu mine de când am venit. Am avut parte de vreme bună, mi-am regăsit prietenii, am cunoscut oameni noi, am mers foarte mult în munți.
Mie România mi-a plăcut dintotdeauna. La 12 ani am renunțat la reunirea familiei în Italia pentru a rămâne în România. De când stau mai mult prin Asia, apreciez România mai mult, pentru micile detalii pe care toată lumea le trece cu vederea. Internetul foarte bun, foarte ieftin și accesibil, de exemplu. Curentul care nu cade zilnic. Aerul foarte curat, munții foarte verzi, autenticitatea încă păstrată în sate, oamenii deschiși, simțul umorului. Deși îmi place, nu mi-e dor de ea ca țară când sunt plecată. Mi-e dor mai degrabă de liniștea și familiaritatea pe care mi-o transmit unele locuri, de unii oameni, de glumele specifice, de comunicarea ușoară.
Ce spun părinții tăi despre alegerea ta? Ce părere au?
S-au obișnuit cu felul meu de a fi. Au fost momente în care am făcut tot felul de nebunii și erau destul de îngrijorați. Acum probabil au văzut că mă descurc și că mi-e bine așa cum sunt și s-au mai liniștit. Îmi trimit mereu oferte de job în Europa, în speranța că mă voi întoarce, dar în același timp nu simt o presiune din partea lor. Mă lasă să fiu cum vreau. Mi-am câștigat independența la o vârstă fragedă.
Știu că organizezi vacanțe de trekking în India, spune-ne mai multe despre asta.
Ideea mi-a venit anul trecut, când observasem ce imagine deformată are India în ochii românilor. Tot în perioada aia primeam mai multe mesaje de la oameni care nu se simțeau pregătiți să călătorească singuri și mă întrebau dacă nu vreau să călătoresc cu ei.
După cum am spus, îmi e foarte greu să găsesc oameni care să se simtă confortabil cu stilul meu de călătorie și nu sunt genul care să facă compromisuri, așa că m-am gândit să organizez un grup, căruia să îi arăt India așa cum o știu eu. O parte importantă a grupurilor pe care le organizez e că fiecare include câteva zile de trekking în Himalaya (de la 3 la 8) și interacțiune cu localnicii. Fiecare grup are un itinerariu diferit și sunt făcute în zone diferite ale Indiei.
Am numit proiectul Himalaya nomads, inspirată de Sea Nomads a lui Brad Florescu, care m-a și încurajat în împlinirea proiectului. În general iau 8 oameni, cărora încerc să le ofer o experiență altfel decât ce se oferă în general la agențiile de turism. Accentul e pus pe aventură și renunțarea la stereotipuri și prejudecăți.
Până acum am avut experiențe uimitoare cu cele trei grupuri pe care le-am organizat și ghidat. Am cunoscut oameni excepționali, cu care m-am împrietenit și de la care am învățat multe lucruri. Mai multe detalii despre viitoarele grupuri voi posta pe siminacernat.com, sau pe pagina de facebook One world story, unde am publicat și povești de pe drum și fotografii.
La baza lui Kangchendzonga (al treilea cel mai inalt munte din lume), la 5000 metri, cu cativa oameni din grupul Himalaya nomads
Ce îți dorești să faci pe viitor? Ce ai vrea să schimbi?
Nu trăiesc în viitor și nici cu dorințe. Încerc să trăiesc cât mai ancorată în momentul prezent, să mă bucur de ce am aici și acum, orice aș avea, fie și un mare nimic. Nu mă gândesc la viitor foarte mult. Cel mult îmi iau un bilet de avion peste două săptâmâni și trebuie să mă gândesc dacă am nevoie de viză. Iar cu dorințele am stat mereu bine. În general nu îmi doresc. Dacă am o idee o pun în practică, nu îmi petrec timpul vrând.
Totul se schimbă oricum, indiferent de voința noastră. În fiecare moment. Totul e perfect așa cum e, adică schimbător și din experiența mea toate lucrurile se întâmplă cu un motiv. Nu am nici un regret major. Fiecare experiență pe care am avut-o a pus o cărămidă la persoana care sunt acum și care e oricum, în continuă schimbare.
*fotografii arhiva personala
Daramshala, india
Andrei Gligor ia startul la cursa de anduranță Grand to Grand Ultra!
Andrei la Sahara Race, în Namibia
Între 2017 şi 2019 ultramaratonistul Andrei Gligor aleargă 2045 km la şapte dintre cele mai dificile curse de anduranţă din lume, încercând să tragă un semnal de alarmă privind desertificarea sudului ţării şi să mobilizeze opinia publică să se alăture unui proiect de impact pentru generaţiile viitoare, Pădurea Copiilor.
Pe 24 septembrie va lua startul la Grand to Grand Ultra, 273 km de alergare în 6 etape în deşertul Nevada. Va porni de pe inelul de nord al Marelui Canion şi va trece linia de sosire pe Grand Staircase, la altitudinea de 2600m.
“Terenul pe care se alerga va fi extrem de variat: de la dune de nisip, canioane înguste, câmpuri cu bolovani, precum şi pasaje tehnice cu stanca unde accesul se face cu ajutorul corzilor. Mă simt însă în formă, genunchiul nu mai doare şi sper că voi putea să-mi iau de pe cap cifrele astea două: 11 la general şi 6 la categorie. Merg la Grand to Grand Ultra pentru o clasare în primii 10” spune Andrei Gligor.
Prima cursa din circuitul CaliVita 7 Deserts s-a desfăşurat la sfârşitul lunii aprilie, în cel mai vechi deşert din lume, deşertul Namib, acolo unde Andrei a alergat 250km la temperaturi ce au depăşit adeseori 40-45 de grade. A fost doar începutul unei serii de curse extreme pe toate cele 7 continente, pe care sportivul îşi doreşte să o finalizeze în următorii doi ani.
Cursa din Namibia nu a fost una deloc uşoară pentru Andrei, care înainte cu trei săptămâni de plecare, a descoperit un chist parameniscal la genunchiul stâng, dându-i peste cap toate planurile pe care şi le făcuse pentru acea cursa. Chiar şi aşa, el a terminat cei 250km pe locul 11 în clasamentul general şi 6 la categoria de vârstă 30-39.
A urmat, în luna iunie Gobi March: 250 km de alergare în deşertul Gobi, la graniţa dintre China şi Mongolia. A fost o cursa, în care Andrei a avut reale probleme din cauza altitudinii, primele patru etape desfăşurându-se între 2200m-2900m. În pofida dificultăţilor de aclimatizare, sportivul a reuşit din nou să se claseze pe poziţia 11 în clasamentul general şi 6 la categoria de vârstă 30-39 de ani.
Gobi March, China
“Gobi March a fost pentru mine o cursa total diferită de Sahara Race (Namibia) prin prisma diversităţii reliefului dar şi a diferenţelor de temperatura de la o zi la altă. Nu degeaba este denumită de organizatori cursa celor patru anotimpuri. Mă bucur totuşi că am reuşit o clasare destul de bună în condiţiile date iar asta nu mă face decât să privesc încrezător către cea de-a treia cursa din circuit, cea din Statele Unite, de pe 24 septembrie”.
Andrei Gligor, ultramaratonist pentru fapte bune, va străbate în pas alergător 7 deserturi şi va strânge resurse pentru plantarea şi îngrijirea de puieţi pe 7 hectare de teren degradat din sudul României.
“În ultimii 6 ani am alergat peste 20.000 kilometri şi am dedicat majoritatea curselor la care am participat unor cauze care îmi sunt aprope de suflet. Şi cred cu tărie că la finalul zilei nu este vorba doar despre o medalie frumoasă agăţată la gât, ci despre ceea ce poţi da înapoi comunităţii. Iar dacă în drumul meu reuşesc să inspir oamenii să-mi calce pe urme, atunci efortul meu nu va fi în zadar. Ştiu că aventură în care pornesc acum nu va fi deloc una uşoară, însă sunt hotărât să duc acest proiect la capăt iar în urmă lui să rămână satifacţia că o pădure tânăra se va naşte în sudul României, de beneficiile căreia vom avea parte cu toţii peste ani”.
Andrei a început să alerge în urmă cu 6 ani după ce s-a refăcut în urmă unei operaţii de ruptură de menisc.
Până atunci nu alergase deloc. Însă a fost de ajuns să treacă linia de sosire a primului sau maraton (Atena 2011) pentru a se îndrăgosti iremediabil de alergarea pe distanţe lungi. De la distanţă clasică a maratonului (42 de kilometri şi 195 m) Andrei şi-a îndreptat atenţia spre curse din ce în ce mai dificile, cu sau fără diferenţa de nivel, pe teren accidentat sau pe plat, multe dintre ele de peste 100km.
Gobi March
În cursele de acest tip concurenţii aleargă timp de o săptămâna sau mai bine, cu un rucsac în spate, cântărind aproximativ 10kg, în care au toată mâncarea şi echipamentul necesar supravieţuirii în deşert, organizatorii punând la dispoziţie doar apă şi la nevoie, asistenţă medicală.
CaliVita 7 Deserts este programul sau de competiţie pentru următorii doi ani. El se antrenează în ritm alert în fiecare zi, atât cât îi permite timpul, înainte şi după programul de serviciu – lucrează în domeniul IT. Exclusiv pentru acest proiect Andrei a alergat nu mai puţin de 3000km din luna august 2016 şi până în prezent.
După Grand to Grand Ultra, în vara anului 2018, atletul va trece prin peisajele fascinante ale traseului Fire & Ice din Islanda (250km), cu gheţari, dune şi zone vulcanice. În toamna anului 2018, Andrei va participa la ultramaratonul din deşertul Atacama, Chile (250km), cel mai arid deşert din lume şi apoi The Last Desert, Antarctica (250km), la temperaturi de -30 de grade. În 2019, sportivul va avea de parcurs 522 de km în Australia, traseul cel mai lung din toate cele şapte curse. Vor fi în total 2045 de kilometri alergaţi pe toate cele 7 continente, într-unele dintre cele mai ostile medii de pe planetă.
Îl puteți citi pe Andrei pe site-ul său, la http://andreigligor.ro/.
*fotografii arhiva personală
Andrei este sustinut in proiectul sau de: CaliVita Romania – sponsor principal
XNutrition Romania, CEP Romania, Quantum Sport, Explore Sport, Stem Sure, Doctor MIT, Running Mag, Garmin, Trisport
Răzvan Staicu: Singura persoană care mă încuraja şi îmi spunea că voi bate recordul era Mihai Baractaru
Răzvan, la finish-ul cursei de la Austria Triathlon Podersdorf, 2 septembrie 2017
Știți deja despre performanța incredibilă pe care a reușit-o Răzvan Staicu recent, pe 2 septembrie, la Triatlonul pe distanță foarte lungă, din Austria, Podersdorf: a devenit noul recordmen național pe distanța Ironman, cu timpul de 9 ore și 11 minute, bătând vechiul record, deținut de Mihai Baractaru. (09:15:03) A povestit în exclusivitate pentru Biciclistul.ro, la scurt timp după cursă.
Ca să înțelegem mai bine această reușită, trebuie să știm câteva lucruri despre Răzvan. El nu este sportiv profesionist, nu, este un tip care s-a autodepășit constant în ultimii ani din viața lui. Totul a început pentru Răzvan într-o zi, când s-a decis să mai dea jos din cele 100 de kilograme şi s-a apucat de alergat. 🙂 Acolo este momentul T zero pentru Răzvan, un medic stomatolog care descoperă triatlonul…
Acum 3 ani vorbeam cu Răzvan într-un interviu pe Adrenallina și spunea așa: Cred că anul asta o să mă focusez mai tare, să-mi îndeplinesc visul: să bat recordul naţional pe distanţă de Ironman şi să încerc să mă calific la Campionatul Mondial.
Ei bine, au trecut 3 ani de antrenamente, de căderi psihice, de accidentări… Finalizate cu nebunia asta :). Acest interviu este mai ales despre tribulațiile unui sportiv de anduranță, căderile și revenirile, durerea, efortul, determinarea și apoi, într-o zi, șansa aceea care te pune în valoare și îți arată că poți mai mult decât credeai că poți. Care îți arată că toate orele și zilele și sacrificiile nu au fost în van.
Este un text cam lung pentru timpurile digitale pe care le trăim, dar merită :).
Roxana Lupu, Adrenallina.ro: Ai reuşit așadar 3 ani mai târziu… 🙂 Eşti incredibil. Cum a fost drumul până aici? Ce au însemnat anii ăştia?
Răzvan Staicu: Într-adevăr, la momentul discuţiei noastre de acum 3 ani visam la o calificare la Campionatul Mondial de Ironman şi, bineînţeles, la doborârea recordului naţional pentru această distanţă, doar că drumul a fost mult mai dificil decât mi-am imaginat.
Au intervenit accidentări care m-au făcut să îmi ies din formă, mai ales la alergare, iar apoi revenirea a fost extrem de dificilă. Era frustrant să o iau mereu de la capăt cu alergarea şi să încerc să ajung la rezultatele anterioare… simţeam că mă târăsc.
Eram obişnuit să alerg la un pace destul de rapid (pentru un amator!) şi brusc începusem să gâfâi la o viteză la care altădată îmi făceam încălzirea.
Pe lângă asta a intervenit şi monotonia antrenamentelor lungi. Psihic nu le mai făceam faţă. Mă gândeam ce naiba caut eu alergând de nebun ore întregi în nu ştiu ce parc sau pe nu ştiu ce şosea când aş fi putut să fiu cu familia sau cu prietenii, aş fi putut să citesc o carte sau să văd un film sau pur şi simplu aş fi făcut ceva care să nu implice o continuă luptă cu timpul sau cu kilometrii.
Ultimii doi ani au fost mai mult de căutare… am încercat să îmi dau seama dacă îmi mai place să fac triatlon.
Până la urmă este vorba de un hobby şi ca orice hobby ar trebui să îţi facă plăcere când îl practici, ori eu nu mai simţeam acea plăcere.
Totuşi, programul antrenamentelor îmi intrase în sânge, aşa că nu puteam renunţa chiar la tot, astfel că m-am axat mai mult pe ciclism, deoarece era partea care îmi plăcea cel mai mult din triatlon.
De aceea ultimul an a fost marcat de mai multe rezultate bune la ciclism dar de rezultate mediocre la triatlon, deoarece aveam probleme pe partea de alergare.
Totul a culminat cu Maratonul de la Nisa, din noiembrie 2016, unde m-am dus complet nepregătit şi am avut cea mai urâtă experienţă din viaţă mea…m-am chinuit enorm să îl termin, cu un timp de peste 4 ore (eu având un PB pe maraton de 2 ore 59 de minute si 8secunde….). După acel concurs am zis că nu mai vreau să ştiu de alergare, că mă voi limita doar la cursele de ciclism. Renunţam la triatlon.
4 luni nu am alergat deloc şi cu toate că făceam antrenamente de ciclism, începusem să iau din nou în greutate – ajunsesem la 80 de kg. Nici înotul nu mă prea ajuta.
Aşa că am decis să reiau alergările, doar că nu a durat prea mult că durerile de genunchi şi de spate au revenit. După fiecare alergare eram aproape imobil a doua zi, şi reuşeam să mai alerg doar după o săptămână. Am încercat diverse terapii, masaje, fizioterapie, cu mai mult sau mai puţin succes, cert este că eram destul de deprimat.
Am continuat însă cu antrenamentele serioase de ciclism şi de înot, în speranţa că la un moment dat voi rezolva şi problema cu alergarea. În primăvară am mai făcut o pauză completă de alergare de 2 luni (abia mergeam din cauza durerilor lombare) şi după ce am simţit că nu mă mai doare absolut nimic (după concursul Ocean Lava Mamaia, unde am participat la ştafetă în proba de ciclism), am reînceput să alerg.
Culmea a fost că din acel moment nu m-a mai durut nimic. Ca partener de antrenament l-am avut pe Mihai Baractaru, care m-a ajutat să trec peste blocajul meu cauzat de alergările lungi.
La antrenament, alături de Mihai Baractaru (c) arhiva personala
Uşor, uşor mi-am revenit şi am început să mă gândesc la cursa de la Podersdorf. Totuşi, îmi era teamă că nu am un volum suficient pentru a face faţă unui maraton. Pe 7 august se închideau înscrierile iar eu pe 1 august am zis fie ce-o fi, eu mă înscriu, măcar că să-l fac şi să-l şi termin de data asta (aveam o poliţă de plătit din anul precedent, când am abandonat la alergare…tot din pricina lipsei antrenamentului).
În luna august aveam şi un concediu de 3 săptămâni programat de pe vremea când nu mă mai gândeam la curse şi am hotărât că mă voi concentra doar pe alergare şi înot, aşa că în fiecare zi din concediu am avut cel puţin un antrenament.
M-am întors cu doar două săptămâni înainte de cursa de la Podersdorf, am mai făcut 2 antrenamente mai lungi la ciclism şi cam asta a fost tot. Am plecat spre Podesdorf sperând că sunt suficient de antrenat ca să nu mai abandonez şi cu o dorinţa ascunsă în cel mai îndepărtat colţ al creierului că poate voi reuşi o cursă perfectă şi voi bate recordul naţional.
Cum a fost cursa, povesteşte-ne puţin.
Cu o săptămâna înainte de cursă am început să urmăresc prognoza meteo deoarece nu performez deloc bine pe căldură. Se anunţa o vineri cu 29-30 grade şi vânt şi ceva furtuni şi poate un pic de ploaie, iar în ziua cursei 20 grade cu vânt dar fără ploaie – era bine.
Totuşi, vineri când am ieşit la recunoaştere pe tură de bicicletă m-am îngrijorat un pic deoarece vântul bătea foarte puternic şi în rafale, astfel că am luat decizia să schimb roata faţă pentru cursă. Iniţial îmi propusesem să merg cu o roată foarte profilată pe faţă (de 80 mm înălţime), lucru care îmi aducea un avantaj aerodinamic, dar mă dezechilibra destul de rău la un vânt din lateral…aşa că am pus o roată de un profil mediu (cca 40mm înălţime) şi s-a dovedit o alegere înţeleaptă.
În dimineaţă cursei vântul bătea parcă şi mai tare şi deja îmi spuneam că vreau doar să termin cursa cu bine. Apa era foarte agitată şi extrem de tulbure (mâloasă) şi mi-am zis că înotul va fi un coşmar.
Totuşi, tot vântul a fost până la urmă spre bine deoarece adâncimea lacului fiind foarte mică (maxim cred că are cca 1.75m) toţi concurenţii au fost nevoiţi că pe lângă înot să recurgă şi la delfinat (te împingi cu picioarele în sol şi te arunci în faţă) deoarece erau momente când între valuri apă era atât de mică încât atingeai cu mâna fundul lacului şi era imposibil să înoţi.
Deşi iniţial delfinatul mi s-a părut ineficient, am constatat că reuşesc să rămân cu cel de-al doilea grup şi la mică distanţă de primul grup (cca 15m), astfel că am ieşit din apă într-un timp record pentru mine, de 58 de minute şi 7 secunde (timpul pe care eu îl estimasem văzând valurile alea fiind de o ora şi 4minute).
La ciclism încă nu mă gândeam la record. Tot ceea ce îmi doream era să nu fac vreo până şi să merg relaxat astfel încât să am picioare bune pe alergare. Punctul meu forţe fiind ciclismul, întotdeauna am exagerat şi am tras prea tare pe partea de bicicletă, rămânând să mă chinui la alergare. Eh, de data asta, fiind şi destul de relaxat pentru că mi-am zis că la ce vânt bate, miza va fi doar să termin concursul, am hotărât să merg la ciclism astfel încât nicio secundă să nu simt că mă chinui, că trag de mine.
M-am ghidat doar după puls şi putere şi bineînţeles şi după feeling-ul general, astfel că am încheiat cei 180 km cu un puls mediu de 131 bpm şi maxim 138 bpm. Singurele dăţi când mă uităm la viteză şi la timp era la încheierea unei ture (au fost 6 ture de cca 30 km), în rest îmi spuneam că nu are rost să mă uit… Atâta timp cât simt că nu trag înseamnă că este bine. Un alt factor încurajator a fost că am depăşit tot timpul alţi concurenţi, eu fiind depăşit doar de 2-3 competitori.
Astfel am încheiat cele 6 ture destul de odihnit. Abia când am început alergarea (după cam 5 ore şi 49 minute), mi-am dat seama că am o şansă destul de mare să bat recordul naţional.
Totuşi, nici aici nu m-am grăbit şi pe primii 21 km am alergat foarte relaxat (în 1 ora şi 37 minute). Acest concurs are 4 ture de 10.5km la alergare, iar eu am de obicei probleme cu acest format…cad din punct de vedere psihic pe tura 3, iar căderea psihică duce imediat şi la o cădere fizică.
La fel s-a întâmplat şi acum şi la km 29 a trebuit să mă opresc… simţeam că nu mai pot, eram brusc epuizat şi mă gândeam chiar să abandonez. M-am oprit 1 minut la un punct de revitalizare, am mâncat o felie de pepene, am băut un pahar cu cola şi am mai luat un gel după care am repornit cu speranţa că îmi voi reveni…
Şi mi-am revenit… 3 km mai târziu, când am intrat pe ultima tură şi am văzut că mai am 56 de minute la dispoziţie ca să cobor sub recordul naţional şi ştiam că mie îmi lua cam 50 minute ca să fac o tură… atunci am prins aripi şi…restul este istorie! 🙂
La ce proba ai făcut progrese semnificative, ce ţi-au permis timpul acesta?
Da, clar la ciclism am evoluat cel mai mult, iar acest lucru mi-a permis să termin mult mai odihnit. După cum am spus, nu am încercat să termin mai repede partea de bicicletă. Deşi iniţial îmi stabilisem un target de 4 ore şi 40 minute, văzând ce vânt bate am hotărât să nici nu încerc să merg aşa…probabil că aş fi reuşit dar ar fi trebuit să dau 100% la ciclism şi nu aş mai fi avut nimic pentru alergare.
Aşa că mi-am asumat că voi pierde câteva minute (am terminat până la urmă în 4 ore şi 47min) dar am avut picioare super odihnite pentru maraton (pe care l-am făcut în 3 ore şi 20 de minute).
Care e planul pentru calificarea la Kona? Ce urmează pentru tine?
Din păcate această cursă nu face parte din circuitul competiţiilor care îţi oferă sloturi de calificare pentru CM de Ironman de la Kona. Kona rămâne încă un vis, dar un vis care parcă este ceva mai realizabil. Voi vedea, poate la anul voi ataca şi o calificare…nu sunt încă decis în privinţa viitoarelor curse.
Ai rămas alături de Boldiszar Sandor anii ăştia, cât de mult contează să funcţionezi ca o echipă cu antrenorul tău?
Da, faptul că am rămas lângă acelaşi antrenor, Boldiszar Sandor, în toţi anii ăştia, a dezvoltat o relaţie foarte bună între noi, m-a făcut să mă obişnuiesc cu stilul lui de antrenament şi în acelaşi timp mi-a dat şi mie o libertate de decizie mai mare.
Un alt lucru foarte important este că a ajuns să mă cunoască foarte bine (uneori chiar mai bine decât mine), astfel că sunt antrenamente prescrise de el pe care, la prima vedere, nu aş băga mîna în foc că le voi putea duce la bun sfârşit, dar care spre surprinderea mea le fac exact în parametrii daţi. Este o chestie de încredere reciprocă fără de care o astfel de legătură, sportiv-antrenor, nu poate funcţiona.
Vorbeam acum trei ani şi despre acel echilibru între partea aceasta de sport/antrenamente/obiective şi viaţă personală. Cum mai este pentru tine acest echilibru acum?
Aşa este, trebuie să existe un echilibru, altfel nu faci faţă. Eu am păţit asta şi după o perioadă în care m-am concentrat foarte mult pe antrenamente a venit o cădere psihică…nu mai puteam face faţă, nu mai aveam forţă necesară să ies şi să trag de mine la antrenamente.
Am avut nevoie de o perioada de pauză ca să îmi revin iar acum sunt mult mai atent cu timpul acordat antrenamentelor, timpul acordat profesiei, timpul acordat familiei şi nu în ultimul rând timpul acordat mie…
Pentru că trebuie să ai şi un timp al tău în care să nu mai fii stresat de performanţe, pace, watti, şi aşa mai departe. Am început să fiu mai ‘zen’ şi să iau totul mai în glumă în ceea ce priveşte triatlonul.
Ai ştiut/ai simţit că această va fi cursa în care vei reuşit doborârea recordului?
Sincer nu, nu am crezut că voi putea bate recordul. Da, aveam într-un colţ al minţii această dorinţă dar îmi era frică să o las să iasă la suprafaţă deoarece nu voiam să pun presiune pe mine.
Am ştiut sigur că voi bate recordul abia la km 36.5 de alergare! În rest, singura persoană care mă încuraja şi îmi spunea că voi bate recordul era Mihai Baractaru, deoarece aşa cum am mai spus, în ultimile 2 luni ne antrenasem împreună şi a văzut corect forma în care eram.
Nici măcar Sandor, antrenorul meu (şi al lui Mihai Baractaru) nu a realizat cât de bine pregătit eram (el mi-a dat o predicţie de 9 ore şi 19 minute pentru cursă, dar asta şi din cauza timpului relativ scurt pe care l-am avut la dispoziţie ca să îmi revin la alergare). Şi eu aveam dubii tot din pricina alergării…nu ştiam dacă aveam suficient volum pentru a face faţă unei astfel de curse. Se pare că singurul care nu s-a înşelat a fost cel care deţinea cea mai bună performanţă de până acum, Mihai Baractaru!
Cum te face să te simţi faptul că ai reuşit chestia asta, pentru care ai muncit atât?
Deocamdată mă simt copleşit de atenţia care mi se acordă şi de toate laudele pe care le primesc. Nu vreau să fiu acuzat de falsă modestie dar raportat la cum aleargă oamenii pe afară, timpul asta este unul bun dar nu este ceva wow…Sunt o mulţime de amatori care merg sub 9 ore (de cei de la Pro nici nu mai vorbesc…aia sunt extratereştri), aşa că nu simt că aş fi făcut ceva ieşit din comun.
Da, pentru mine este un timp extraordinar dar eu îl văd mai mult ca pe un personal best decât ca pe un record naţional…Oricum, rezultatul îmi dă încredere că se poate şi sub 9 ore…sper însă să nu mai treacă încă 3 ani…nu de alta dar am şi eu o vârstă! :)))
Puteți citi aici interviul cu Răzvan Staicu de acum 3 ani:
I AM IRONMAN. Răzvan Staicu: „După prima mea cursă Ironman am fost dus la cortul de reanimare”
Alergătorii sunt așteptați la prima ediție a Semimaratonului Buftea
Asociația Pegas Triatlon Club organizează, in premieră, Semimaratonul Buftea, concurs ce va avea loc în data de 1 octombrie 2017. Sunt deschise 3 probe: 7, 14, 21 km.
Înscrierile la prima ediție a Semimaratonului Buftea se fac completând formularul disponibil la pagina www.buftea21km.ro.
“Avem o dublă premieră. Ne face placere să anunțăm nu doar că Buftea găzduiește pentru prima oară un semimaraton, dar și că, în acest an, sportivii participanți la probele de 21 și, respectiv, de 14 kilometri vor puncta în clasamentele probelor inferioare. Astfel, un sportiv bine pregătit, înscris la cursa de 21 de kilometri, are șansa să își demonstreze nu doar rezistența, ci și viteza, regulamentul nostru permițându-i să puncteze și la probele de 7 și 14 kilometri, de fiecare dată când parcurge bucla de 7 kilometri”, a declarat Cosmin Rogoveanu, reprezentantul Asociației Pegas Triatlon Club.
Asociația Pegas Triatlon Club organizează, anual, și competițiile Pegas Triatlon Buftea, Pegas Duatlon Buftea și Cozia Mountain Run. Până în prezent, Asociația a organizat, în orașul Buftea, patru concursuri de duatlon și patru competiții de triatlon.
Toamna aceasta alergăm pentru pădure la Crosul Pădurii Copiilor!
Asociația Pădurea Copiilor organizează a 9-a ediție a celui mai mare eveniment sportiv dedicat unei cauze de mediu, care îmbină sportul, alergarea și relaxarea. Evenimentul va avea loc pe 30 septembrie-1 octombrie în Ploiești și pe 7-8 octombrie în București. În fiecare dintre cele două orașe, o zi este dedicată curselor de 5, 10 și 15 km, iar cealaltă activităților de familie și „Regăsirea Copilăriei”, unde oameni de toate vârstele se pot bucura de jocuri sportive și ateliere educaționale de mediu.
Crosul Pădurii Copiilor este evenimentul la care poți participa și dona pentru susținerea proiectului de împădurire. Pe site găsiți Formularul de înscriere, până pe data de 24 septembrie.
Crosul pentru adulți
Competiția are 3 probe competitive la care vă puteți înscrie: 5, 10, 15 km iar costul înscrierii la cros pentru fiecare este de 65/130/130 lei.
Crosul se desfășoară înaintea Maratonului Internațional București, unde Asociația Pădurea Copiilor este cauză și este o oportunitate bună de antrenament pentru alergătorii de distanțe lungi. Indiferent de ceea ce alegi, două lucruri sunt sigure: vei avea parte de un weekend de sport și voie-bună în inima orașului și vei contribui la plantarea și îngrijrea de noi păduri. Costul înscrierii la cros pentru 5, 10, 15 km este de 65/130/130 lei.
Asociația Pădurea Copiilor mai pregătește și o zi cu probe necompetitive, cum este cursa de 1 km pentru alergarea cu familia și o cursă pentru copii de 500 și 1000 m. La această întrecere premierea se va face în funcție de numărul de înscriși și de vârsta lor: câștigători vor fi familia cea mai numeroasă, dar și familia cu cel mai tânăr și cel mai vârstnic reprezentant.
Activități reacreative împreună cu familia
„O probă nouă va fi introdusă anul acesta, pe care mizăm ca fiind extrem de interesantă și anume proba de stat în iarbă care ne ajută să ne reconectăm cu natura, dar și cu cei dragi. Presupune renunțarea la gadget-uri pentru o jumătate de oră, iar pentru iubitorii profesioniști de relaxare pregătim o oră de meditație ghidată spune Teodora Pălărie, președinte Asociația Pădurea Copiilor.
Înscrierea la proba de stat în iarba este 35 lei, bani folosiți pentru îngrijirea a 7 puieți.
Crosul Pădurii Copiilor se desfășoară încă din 2009, iar anul acesta este o ocazie de a celebra prin mișcare, recreere și timp petrecut în aer liber. Evenimentul este susținut pentru al doilea an consecutiv de Kaufland România, ca parte a campaniei sale „Noul Tu trăiește fresh!”.
„Am ales să sprijinim, pentru al doilea an consecutiv, Crosul Pădurii Copiilor pentru că este singurul eveniment care reușește să îmbine perfect două dintre direcțiile strategice ale implicării Kaufland România în societate: sportul și grija față de mediu”, declară Anna Katharina Scheidereiter, Manager CSR Kaufland România.
Dacă vrei să mergi cu colegii tăi de la birou la acest eveniment, există și opțiunea de alergare corporate.
De ce este nevoie de acest tip de acțiuni?
Lipsa pădurilor în România este o problemă destul de gravă, în ultimii 100 de ani România pierzând mai mult de jumătate din suprafața împădurită. Sudul țării este cel mai afectat, având în medie între 2,5-5 % suprafață împădurită, din totalul recomandat de 20%.
Lipsa pădurilor produce un dezechilibru al mediului înconjurător, afectând circuitul hidrologic, calitatea aerului și calitatea vieții în regiunile din jur.
Ceea ce își propune Pădurea Copiilor este să crească suprafața împădurită din România, ghidându-se după anumite valori de bază. Aceste valori includ dezvoltarea durabilă și promovarea consumului sustenabil, conservarea biodiveristății, educarea și implicarea comunităților locale, promovarea voluntariatului și a implicării sociale și promovarea unei vieți sănătoase.
Toate donațiile și contribuțiile din partea participanților vor ajuta la aducerea unui aer mai curat pentru generațiile viitoare, așa că nu uita să completezi formularul de înscriere până pe data de 24 septembrie.
