I AM IRONMAN. Alina Ursu, prima femeie din Romania finalista a acestei curse: „A fost greu, dar nu neaparat mai greu decat mi-am imaginat”
Soooo, avem onoarea sa stam de vorba cu prima Ironwoman din Romania! O cunosc pe Alina de cativa ani, ne-am gasit de multe ori la competii de mountainbike, unde ea urca mai mereu pe primele trepte ale podiumului. Ne-am cunoscut mai bine acum doua veri, cand ea si Gabi, sotul ei, se pregateau pentru concursul de Ironman de la Oradea, iar eu tocmai ce realizam ca voi face Half-ul.
Cu ei am fost prima data sa inot intr-o apa deschisa, in lacul Mostistea, langa Bucuresti, si pastrez o amintire delicata a acelei zile. Daca nu ma incurajau ei nu cred ca traversam lacul ala, daramite sa ma mai si intorc, pe aceeasi distanta. Zilele urmatoare am mers impreuna la triatlonul Fara Asfalt (primul meu triatlon), si apoi ne-am regasit la Oradea, doua saptamani mai tarziu.
Am fost martora la ultimii kilometri de maraton ai Alinei din cursa Ironman, dupa ce inotase 4 km si pedalase 180 pe o caldura insuportabila si pe un traseu anevoios. Mi s-a parut ireal ca a reusit performanta asta, a unui efort care dura de la ora 7 dimineata iar eu o vedeam aproape terminand maratonul, 15 ore mai tarziu.
Asadar, Alina Ursu (26 de ani) deschide seria mini interviurilor I AM IRONMAN :). Pentru ca oameni ca ea inspira, motiveaza si ne arata ca se poate face orice, oricat de greu sau imposibil pare la prima vedere.
Alina Ursu, pe podium la Ironman Oradea, in 2012, prima femeie din Romania care a finalizat aceasta cursa extrema
Fără asfalt 2012, povestea primului meu triatlon (II)
…
Înot după barca verde și trăiesc cu impresia că fac totuși tura lungă. Poate nu a auzit domnul din barcă, deși l-am întrebat de 2 ori. Dincolo de faptul că nu mă gândesc decât cum să ajung la mal, ceva îmi spune că ce înot eu aici va fi mai mult de 750 de metri, la final. Mă duc spre barcă. Nu prea mai dau din picioare, ăsta trebuie să fie motivul pentru care simt că mă duc la fund.
Fără Asfalt 2012, povestea primului meu triatlon (I)
O să mă iertați de la început dacă se strecoară în acest text cuvinte mari. Cuvinte precum bucurie, deznădejde, frică de moarte, prietenie. În context general, ele sunt clișee, numai bune de așezat într-un power point din acela de care mai primim pe mail, din forward în forward, de genul “când ai pierdut, ridică-te”, și așa mai departe.
Apoi, mai cred că textul acesta nu este despre o competiție de triatlon. Și nici despr depășirea unor limite fizice și psihice. Este ceva care mi s-a întâmplat mie și nu am desenată o concluzie cu săgetuță într-o agendă, cu scrisul tremurat de emoția revelației. Luați și voi de aici ce credeți că vă poate ajuta măcar un pic. Pentru că oamenii asta caută în experiențele celorlalți. Ceva care să îi motiveze, într-o direcție sau alta. Și ca să anulez toată introducerea, “să știți că nimic nu este întâmplător!”
start Fara asfalt 2012, proba de inot
Jurnal de înot: 40 de bazine legate!
Vineri am ajuns în sfârșit la bazin, după 3 zile. Mă mustra deja conștiința pentru timpul pierdut. Într-o zi nu am avut niciun chef, în alta mi-am uitat intenționat la birou geanta cu echipamentul de înot, ca să pot să-mi spun că n-am avut cum ajunge, și în alta n-am prea mai avut chef, din nou. E ca un fel de revoltă al ritmului pe care ți-l impune sportul. Ajungi la un moment dat să simți că te-ai sălbăticit, că timpul liber care îți rămâne îl folosești ca să continui ședințele de înot sau ca să alergi.
Jurnal de înot: Și a mai rămas o lună
A trecut și luna aprilie, nu-mi dau seama când sau cum. Mai am o lună până la triatlonul Fără asfalt. Între timp am mers cu regularitate la bazin la Daimon Club și mi-am făcut exercițiile. Asta mi-au spus mai toți: “te duci acolo, înoți, ești conștiincioasă, și o să vezi rezultatele în timp. O să te trezești într-o zi cu o evoluție spectaculoasă”.
Jurnal de înot. De la “nu știu să înot” la crawl
Povesteam în episodul trecut că mi-a căzut din cer o revelație mică, într-o piscină din București: am descoperit că totuși înot, deși toate informațiile mele anterioare pe acest subiect erau potrivnice situației. De la momentul acela și până acum s-au întâmplat mai multe la capitolul ăsta; am fost de mai multe ori la bazin și l-am traversat cu succes de nenumărate ori, însă, bineînțeles, nu continuu, ci cu horcăituri specifice după fiecare tură. Ca să updatez, o să încerc să-mi amintesc prima ședință de bazin la Daimon Club (știu, nu a trecut foarte mult timp, dar nici eu nu mai am 20 de ani ;), acolo unde mi-am propus să mă antrenez până în vară, când, Doamne-ajută, n-o să mă înec în mare la primul meu triatlon.
foto credit: George Grosescu
Jurnal de înot: Despre o revelație într-un Spa, pe Marte
Povesteam aici (Invăț să înot pentru primul meu triatlon) că m-am hotărât să mă apuc să învăț să înot, ca să pot participa în vară la primul meu triatlon. Pe 2 iunie, la triatlonul Fără Asfalt, va fi prima dată când voi înota în mare – nu cred să ajung să fac o încercare înainte de data asta, deși poate ar trebui. Vorba unei prietene – “stai liniștită, sunt sigură că au mai fost cazuri de oameni care erau să se înece la triatlon”.
Așadar, 750 de metri de înot în Marea Neagră. Cred că o să am o părere mai bună despre mine dacă o să-i termin. Primul pas ar trebui să fie înotul propriu-zis, nu? 😉 Pentru asta mi-am făcut abonamentul la Daimon Club, unde abia aștept să ajung – au acolo un bazin de înot de 20 de metri, o frumusețe, ia uitați:
Bazinul Daimon Club
Învăț să înot pentru primul meu triatlon
Eram pe un mal de lut, jos era o apă murdară, învolburată, bulboaca îi spuneam noi, copiii, cea mai adâncă parte a pârâului copilăriei noastre. Mă holbam cu groază în jos, în vârtejul amenințător, de unde văru-meu îmi făcea semne disperate, urlând în continuu: „Sări odată! Hai, sări! Ți-am zis că te scot eu! Săăăăăări!!!”. Jos, aglomerație: Valerică a lu’ Bilănița era în culmea fericirii, mi-l amintesc negru și cu ceva dinți lipsă, dar poate că nu era așa, Valerică se rotea, dus de apă, dintr-o parte în alta, râzând în soarele portocaliu dulceag al apusului, alții săreau cu genunchii la piept prin aer, loveau apa cu un bubuit și urcau iar, ca să o ia de la capăt. Văru-meu făcea relaxat pluta și se zgâia în sus. Ce lin și fără efort plutea! Mie îmi era frică. Eram înțepenită. Mă duc la fund și mă rotesc înspre în jos, la nesfârșit, în mâlul rece. Mă ia vârtejul și mă face pierdută, ca și cum nici n-am fost. Nu văd nimic în apă, e cenușie, NU ȘTIU SĂ ÎNOT! Gândurile se suprapuneau cu urletul lui văru-meu, cu hlizelile băieților, cu plescăitul-bubuitul apei, cu bătăile din inima mea.
- ‹ Previous
- 1
- 2
