Sportiv Invitat

(c) arhiva personala

Am început să fac sport

Nu am fost nici pe departe dintre cei care au făcut sport din copilărie. Am avut doar norocul să-l cunosc pe actualul meu soţ când abia împlinisem 18 ani.

El făcea escaladă şi alpinism de câţiva ani, participa la maratoane, făcuse în copilărie baschet şi tenis de performanţă, mergea în fiecare weekend pe munte. Eu nu făceam nimic, haha.

Şi uite aşa m-am dus o dată cu el la căţărat, altă dată l-am aşteptat la linia de sosire a maratonului din Milano iar aşteptatul ăla preţ de multe ore, plus faptul că sunt o persoană competitivă, m-a ambiţionat să mă apuc şi eu. Pe principiul “da’ ce, eu nu pot?”. Şi am putut.

(c) Mircea Struteanu

Îmi amintesc că la început îl boscorodeam pe al meu soţ ba pe munte, ba la stâncă şi făceam o tură de Herăstrău într-o oră şi jumătate. Multe opriri şi mai multe boscorodeli. Am avut noroc că e o persoană răbdătoare şi m-a încurajat de fiecare dată. Şi uite aşa s-a născut dragostea mea pentru alergare dar mai ales pentru boulder (o ramură a escaladei).

Prima mea competiţie

Nu ştiu dacă voi ţine minte prima competiţie pentru că a fost prima sau pentru că m-am aruncat aşa devreme la o astfel de competiţie dar în noiembrie 2011 m-am apucat de alergat iar în martie anul următor eram la semimaratonul din Berlin.

Am trecut linia de start nemâncată, nepregătită psihic, uşor neantrenată şi… făcând pe mine haha (disclaimer: era o coadă kilometrică la toalete şi oricum mi-a trecut senzaţia după al 4-lea kilometru, deci nu, nu am făcut pe mine).

Până la kilometrul 18 a fost cât de cât ok insă cei 3 km rămaşi mi-au luat la fel de mult ca primii 18. Mă dureau gambele teribil, fiecare pas era un cuţit în ele. După 3 ore am trecut şi eu linia de sosire şi sunt super mândră şi acum de mine pentru că nu am abandonat.

Antrenamentele mele

Ehee. De la acel semimaraton din 2012 multe lucruri s-au schimbat.

În primul rând după o perioada lungă de maternitate mi-am pus întrebarea la începutul acestui an ce mă face cu adevărat fericită?. Răspunsul, fără ezitare a fost sportul. Aşa că mi-am luat certificarea de instructor de fitness şi odată cu ea, antrenamentele mele au trecut la un alt nivel.

Mă antrenez cu cap, fac cardio şi forţă, am grijă să existe un echilibru între antrenamente, odihnă şi alimentaţie şi îmi ascult corpul. Îmi fac un plan de antrenamente în funcţie de mulţi factori, precum perioada pre/post sau competiţională, anotimp şi scop. Îmi setez targeturi. Uneori nu e uşor pentru că trebuie să împac şi antrenamentele de alergat/fitness cu cele de căţărat şi să mai am şi zile de odihnă. Dar întotdeauna există o agendă şi un plan bine pus la punct.

Sportul meu preferat

Dragostea mea pentru sport s-a împărţit în două: boulderingul şi alergarea. Primul este un sport de explozie, forţă, al doilea de anduranţă.

Boulderingul îmi place pentru că fiecare traseu e o provocare.

(c) arhiva personala

Eşti tu şi panoul sau bolovanul din faţa ta. Trebuie să gândeşti un plan. Uneori îţi iese, alteori trebuie să-i dai multe încercări, uneori nu-ţi iese deloc.

De cele mai multe ori îmi arată că pot fi incredibil de puternică în ciuda staturii şi a conformaţiei mele mignone. Alergatul îmi limpezeşte mintea. Îmi place să alerg în aer liber. Este terapia şi deconectarea mea de la haosul de zi cu zi.

Ce mai pregnantă amintire dintr-o cursă

Cred că mai bine zis cele mai pregnante amintiri din orice cursă sunt momentele alea în care te întrebi cine m-a pus?!.

Totuşi, o amintire mai bună este triatlonul “Fără Asfalt” din Vama Veche, anul 2014. Născusem în luna martie, m-am încumetat şi am împachetat bebele, căţelul şi soţul şi am pornit spre concurs. Nu aveam nici bonă şi nici vreun plan de bătaie deci nu eram foarte sigură dacă voi participa.

Norocul meu a fost că o prietenă, săraca era accidentată şi a stat pe tuşă cu fetiţa mea în braţe. Nu eram nici pe departe în cea mai bună formă a mea dar am alergat de am mâncat pământul ca să ajung mai repede la bebe să-l alăptez. Eram sigură că voi găsi un bebeluş înfometat şi urlător la linia de sosire. Am ajuns terminată şi să ştiţi că bebelușa dormea dusă.

(c) arhiva personala

Competiţia mea preferată

Nu pot spune că am o competiţie preferată. Fiecare are farmecul ei. Înainte de fiecare sunt un pic de emoţionată şi pentru fiecare în parte mă pregătesc specific. Îmi plac competiţiile prin prisma faptului că fiind o persoană atât de competitivă dau ce-i mai bun din mine acolo. Atunci scot cel mai bun timp, atunci sunt cea mai puternică şi cea mai focusată. A, da şi îmi plac pozele de la final :))). Si check-in-ul.

Cea mai mândră sunt de faptul că am ales acest drum şi că pot fi cel mai bun exemplu pentru cele două fetiţe ale mele. Deja cea mare (3 ani) le spune tuturor că ea, când o să fie mare vrea să facă sport ca mami :).

Prietenii mei sunt primii care au beneficiat de calitatea mea de intructor. I-am luat la antrenamente şi le-am dat sfaturi nutriţionale. Cred că în curând o să fugă toţi de mine (glumesc).

(c) arhiva personala

Am aflat despre mine

Făcând sport am aflat despre mine că sunt o femeie puternică, și care poate face orice îşi propune.

Sportul mă face să mă simt mai sigură pe mine,  m-a transformat într-o persoană disciplinată, îmi testează limitele şi cel mai important, mă face un om mai bun.

Uneori, mi se întâmplă ca de la prea multe antrenamente să-mi scadă complet libido-ul aşa că mă trezesc că în loc să mă gândesc la sex (aşa cum fac de cele mai multe ori), să mă gândesc la pizza şi croissante cu muulta ciocolată (va rog nu va încruntaţi la glumele mele!). Noroc că m-am înscris şi la cursul de nutriţie.

Obiectivul meu în 2018

Vreau să particip la cât mai multe concursuri de boulder şi poate, poate un maraton? 😀 Şi cu siguranţă cât mai multă escaladă la stâncă.

Dacă ar fi să recomand ceva din experienţa mea

Aş spune să nu te dai bătut în momentele în care, nu ştiu, ţi-e cel mai greu, planetele nu se aliniază, vremea nu ţine cu tine, oamenii te descurajează, timpul ţi-e limitat sau pur şi simplu e o zi proastă. Trecând peste acestea vei avea satisfacţia înzecită că nu te-ai dat bătut. A, da, şi cel mai important ar fi să nu ne pierdem simţul umorului. Văd foarte des prea mulţi sportivi amatori sau nu care se iau prea în serios.

Carmen Brumă (c) arhiva personală

Am început să fac sport serios şi constant acum aproximativ 20 de ani după ce în adolescenţă am avut o problemă cu greutatea în exces – aveam cu 35 de kilograme mai mult decât acum.

După ce am slăbit, m-am apucat intensiv de sală, şi de atunci  mişcarea face parte din rutina mea. Am povestit toată experienţa  eliminării kilogramelor în plus şi a transformării mele corporale în cărţile pe care le-am lansat până acum. (n.r. Slim – Cum am slăbit 30 de kilograme şi nu le-am mai pus înapoi, 3 S Sănătoasă, Suplă, Sătulă, Jurnal de gravidă – Cum să-ţi controlezi greutatea şi să ai un copil sănătos.)

O lungă perioada am făcut doar jogging iar după ce am născut m-am apucat de alergare – în noiembrie 2014.

Îmi amintesc că la început alergam 10 km în 65 de minute.

Prima mea competiţie a fost Crosul Pădurii în 2015, unde am reuşit pe o ploaie infernală să scot un timp foarte bun pe 10 km şi să obţin locul 1 la categoria mea de vârstă. Nu mi-a venit să cred când m-au anunţat organizatorii, credeam că e o glumă.

Antrenamentele mele sunt gândite de mine, în urma experienţei pe care am acumulat-o, a colaborării cu un antrenor profesionist, a documentării personale şi a sfaturilor pe care am norocul să le primesc de la mulţi alergători experimentaţi.

Mă mândresc cu faptul că am făcut câteva antrenamente cu Constantina Diţă, singură  noastră campioană olimpică la maraton, de la care am aflat tot felul de poveşti şi sfaturi din impresionanta ei carieră sportivă.

La antrenamente împreună cu Constantina Diță (c) arhiva personala

Sportul meu preferat este atletismul

pentru că mi se pare spectaculos şi necesită o forţă psihică cel puţin egală cu cea fizică.

Ce mai pregnantă amintire dintr-o cursa este  kilometrul 30 de la maraton ?. Mă durea şi rădăcina firului de păr iar pacerul de 4 ore a leşinat în faţa mea.

Îmi era frică să nu mi se întâmple acelaşi lucru, abandonul mi se părea inacceptabil. Am reuşit să termin primul meu maraton în 4h şi 13 minute.

(c) arhiva personala

Competiţia mea preferată este Bucharest Internaţional 10 k, organizată de Constantina Diţă, pentru care am avut onoarea să fiu anul trecut ambasador şi unde am reuşit un personal best şi locul 1 la categorie ?

Cea mai mândră sunt de copilul meu.

Prietenii mei spun că am înnebunit cu alergarea asta… ??

Am aflat despre mine că atunci când corpul meu urlă că nu mai poate de fapt mai poate puţin iar mintea mea e capabilă să anihileze durerea fizică.

Sportul mă face să mă simt puternică şi în control.

Uneori, mi se întâmplă să mă simt obosită iar o oră de alergare să mă „odihnească” mai mult decât una de somn.

Obiectivul meu în 2018 este un personal best pe semimaraton şi un pb pe 10 km.

Dacă ar fi să recomand ceva din experienţa mea, aş spune că alergarea/sportul reprezintă pentru mine o terapie, un refugiu care mă ajută să fac faţă problemelor zilnice şi o metodă foarte bună de autocunoaştere şi dezvoltare personală.

Dacă reuşeşti să treci de percepţia şi prejudecata că sportul „te chinuieşte” sau „te oboseşte”, vei descoperi adevărată frumuseţe a alergării. Succes!

Ionut Petcu, Ciucas X3

Am început să fac sport în principal pentru că având un loc de muncă sedentar am început să adun kilograme, undeva aproape de sută. Resimţeam dureri de spate, de picioare, mai mereu mă simţeam obosit şi înfulecam ronţăieli nesănătoase. Odată cu obiceiul ăsta erau frustrante şi comentariile pe care le primesc de la cei din jur toţi cei care “investesc“ în “ghiozdan“ nesănătos şi asta te afectează.

Îmi amintesc că la început, deşi mai alergasem câte un cros timid, o dată, de două ori pe an de regulă, cu ocazia zilei Olimpice, totuși eram la stadiul de a vrea mai mult dar nu de a face.

Chiar şi la prima ediţie a Maratonului Nisipului …deşi mi-am dorit să alerg competiţional, m-am înscris la Cursa Populară de 5 km, fără presiunea unui timp la finish sau a clasamentelor.

Prima mea competiție a fost în 2015, în martie, la 10 km individual, la a doua ediţie a cursei de alergare Maratonul Nisipului. A fost prima dată când am alergat mai mult de opt kilometri și prima dată când am primit o medalie de finisher. Adrenalina din timpul cursei şi faptul că eram în contratimp m-au ambiţionat să alerg din nou competiţional şi data următoare când a avut loc cursa.

Antrenamentele mele

În principiu nu consider niciodată alergarea un antrenament, ies la alergare pur şi simplu. Pe acelaşi principiu organizez în fiecare vineri, seara de la 19,00 pe faleza reabilitată din staţiunea Mamaia, o alergare relaxantă intitulată Mamaia Friday Sunset Run pe câteva trasee accesibile. Câteodată suntem zeci, alteori ne numeri pe degete, dar suntem prezenţi de fiecare dată, chiar şi la minus multe grade. 🙂

Pe mine alergarea de vineri seara mă motivează să ies, nu pot lipsi. Dacă eu ca organizator nu ies, ce aşteptări să mai am de la ceilalţi…

În ultimele luni am cel putin două, trei semimaratoane competiţionale sau maratoane pe diferite suprafeţe de teren.

Cum mă pregătesc pentru asta? Cu alergări long run pe nisip, preferabil dimineaţa la răsărit. Alergarea pe nisip e foarte bună, protejează articulaţiile.

E adevărat că fără consecvenţă nu poţi obţine rezultate. Ca să te ții de un program de alergare e important să fii de asemenea şi parte dintr-un grup. Apartenenţa mea la Asociaţia Sportivă Sanasport, încă din 2013, a fost acel impuls de a participa la antrenamentele săptămânale duminică de duminică pe nisip, dimineaţa, la malul mării.

Sportul meu preferat este alergarea pentru că am ocazia să mă reîncarc după o zi epuizantă cu fiecare pas, pentru că pot cunoaște oameni frumoşi care au aceeaşi pasiune, indiferent de ce poziţii ocupăm în afara “terenului de joc“.

Participând la competiţii sportive variate am ocazia, mai ales la cele montane, să mă bucur de trasee minunate, condiţii de siguranţă, fără să mă aventurez şi să mă supun la riscuri inutile. Fac turism sportiv bucurându-mă cu familia mea şi de drum, ei fiind gata indiferent de orele pe care le avem de parcurs sau de distanţă.

Cea mai pregnantă amintire dintr-o cursă

Cred că e vorba despre supravieţuirea recent încheiatului Maraton al Pietrei Craiului și are legătură cu a-ți cunoaște limitele. Eu am fost norocos şi am terminat maratonul în siguranţă, trecând fără probleme de îngheţ, apă în “şoşoni“ sau dificultatea traseului.

Reuşita mea însă este în bună parte datorată experienţelor anterioare: Braşov Marathon, unde am avut maraton alb în aprilie – integral pe zăpadă, Retezat Sky Race unde am cunoscut furia furtunii dezlănţuite sus pe vârf de munte, ultramaratonul din în Bulgaria,  unde am făcut cunoştinţă cu o ploaie zdravănă, după ce am parcurs deja 50 de kilometri de alergare. Dar… ce nu te omoară, te face mai puternic. 🙂

Competiția mea preferată este Ciucaş X3, pentru că sunt parte integrantă şi din organizare, ca voluntar, nu doar ca alergător. Anul trecut am fost doar voluntar şi am simţit că nu a fost complet, anul ăsta mi-am completat experienţa.

La Ciucaş sunt oameni faini, recomand cel puţin o dată ca oricine să se bucure de magia Ciucaş. Calendarul pe anul viitor începe pentru mine cu Ciucaş  şi restul alergărilor se “completează“ pe parcurs. Cândva, visez să fac şi cursa de ultra, dar ar trebui să renunţ la voluntariat …grea decizie însă, aşa că anul ăsta m-am limitat doar la maraton.

Cel mai mândru sunt de faptul că pun lumea în mişcare. Am avut ocazia în 2015 să fac parte în echipa de paceri a lui Gabriel Solomon la Semimaratonul OMW Bucureşti. Unde am ocazia, mai ales la cursele de asfalt, să particip ca pacer …Unul din acei iepuraşi care “dau aripi“ alergătorilor pentru a-i duce la finish în timpul propus.

Alerg cu tricolorul de la prima competiţie oficială la care am participat.

Acei 10K de la Maratonul Nisipului, şi fac fotografii pe traseu, îmi place să încurajez lumea pe traseu pentru că mă bucur de “călătorie“ …nu trag tare să ajung la “destinaţie“.

Am avut ambiţia să privesc “out of the box“ şi am aplicat anul trecut în iarnă ca pacer la maratonul de la Veneţia. Sunt primul “straniero“ acceptat ca pacer în echipa Italiei, am alergat deja în martie la semimaratonul de la Treviso.

La finalul acestei săptămâni voi alerga din nou în Italia, la un maraton  cu finish în Piaţa SanMarco, ducând ca pacer mii de alergători din toată lumea la maraton în patru ore. 🙂

Am fost acceptat internaţional şi la alt maraton de poveste astfel că în a doua jumătate a lunii ianuarie voi face același lucru la maratonul Gran Canaria.

Sunt mândru de ce a făcut alergarea pentru mine, mi-a schimbat viaţa şi felul de a mă bucura de “tot pachetul“ pe care ţi-l oferă o alergare …nu doar destinaţia finală pentru un loc “în statistici“. 🙂

Sunt mândru de Oana Pruteanu, care anul trecut la Maratonul Internaţional Bucureşti s-a ţinut tare şi a terminat primul ei maraton la 4,15h, unde eram eu pacer. Azi şi ea aleargă ca pacer şi mă bucur că poate într-un fel i-am schimbat viaţa…

 Prietenii mei spun că sunt un titirez mereu vesel.

Și că mă antrenez din greu pentru competiţii. Nu e aşa, doar mă bucur de alergare şi dacă am ocazia să alerg, o fac azi, nu las pe mâine.  Sunt o persoană normală, cu bune şi rele, dar nu las să se vadă mai departe de copertă pentru că buna ta dispoziţie poate mişca lumea spre mai bine, și nu situaţiile în culori de gri prin care treci.

Am aflat despre mine că POT. Nu e suficient să vreau să alerg ci pot urmări visele, pot depăşi limitele. Nu e vorba de bani, unele curse le câştig, altele sunt sponsorizate, altele le suport integral din buzunar, dar dacă pot dona energia mea şi celui de lângă mine cu atât mai bine.

De multe ori mă întreabă lumea când mă odihnesc. Păi, de luni până vineri muncesc ca tot omul ca un corporatist, aşa că mă odihnesc la muncă 😀 dar sfârşitul de săptămână e al meu. Astfel că încerc ca fiecare alergare să fie memorabilă …şi asta se vede viu colorat şi în imagini de fiecare dată.

Sportul mă face să mă simt că TRĂIESC.

Nu ştiu ce am făcut treizeci şi ceva de ani înainte, dar încerc să mă bucur de avantaje privind înainte, nu regretând ce nu am făcut anterior. Îmi iau doza de adrenalină la fiecare alergare şi se vede efectul şi după …mă simt BINE, sunt sănătos şi ÎMI PLACE.

Uneori, mi se întâmplă să nu pot alerga când vreau, mă simt fără energie sau chef. Dar încerc să compensez …atrag oameni frumoşi cu mine care vor şă îşi depăşească propriile limite şi mă motivează să le fiu aproape.

Obiectivul meu în 2018 este să fiu SĂNĂTOS să mă pot bucura de alergare. Am proiecte la care sunt şi în organizare deja de câteva ediţii cu prieteni din Bulgaria, promovând alergarea prin vecini, am deja numai anul ăsta vreo zece competiţii alergate prin Balcani şi cu siguranţă la unele din ele voi reveni şi anul viitor. Aş vrea să fac un ultra şi în Romania, Via Thereza pare o opţiune inspirată, dar vom vedea.

Aş vrea să alerg prin toată lumea. Pas cu pas în parte voi reuşi ca pacer …dar aş vrea să descopăr lumea prin maratoanele ei …voi reuşi sau nu, voi vedea. 😉

Dacă ar fi să recomand ceva din experiența mea, aș spune că oricine poate alerga un maraton

Eu am alergat deja 13 maratoane – primul exact de ziua mea, când am împlinit 35 de ani – maratonul montan  RunSilvania WildRace.

Primul meu ultramaraton a fost tot montan, 75 kilometri cu +3500 diferenţă pozitivă. Recunosc …nu am mers pe jos niciodată mai mult de 15 kilometri într-o sesiune, dar am alergat peste 2000 de kilometri în ultimul an.

Nutriţia e importantă, să fii hidratat şi alimentat, dar nu te gândi la maraton ca distanţă …ci ia-o pe o călătorie. În sezonul rece ieşi afară, fă mişcare mai lentă, de volum …aşa capeţi rezistenţă, anduranţă.

Nu contează eticheta de pe hainele de alergare, nici marca “şoşonilor“, nici măcar dacă şi câte geluri iei la un maraton, contează să te bucuri de alergare …să fii pregătit mental pentru rezistenţă şi nu fii dezamăgit chiar dacă termini ultimul, tot eşti un învingător.

Sorin Costea (c) arhiva personala

Avem un nou invitat la rubrica Sportiv Invitat, este vorba despre Sorin Costea, colegul blogger de la SmartCasual.ro.

Enjoy!

Am început să fac sport de prin clasa a doua, când îmi rupeam încălţămintea pe terenul de fotbal din spatele blocului. A urmat o scurtă pauză, de vreo 25 de ani,  în care am înlocuit fotbalul cu ţigări şi cu mâncare dezordonată. Prin 2011 am decis că trebuie să fac ceva şi am început să particip la diverse competiţii de MTB dar adevărată schimbare a venit odată cu descoperirea alergării,  în 2013.

Îmi amintesc că la început făceam 3 pauze pe un traseu de 3 km şi simţeam că nu am aer. Îmi amintesc că visam să termin cursa de 10 km din cadrul Semimaratonului Bucureşti.

Prima mea competiţie  a fost în Parcul IOR şi a trebuit să dau o tură de lac (3.2 km). Mi s-a părut imposibil să o fac fără să mă opresc, având în vedere că aveam cu aproximativ 30 kg în plus faţă de cât am astăzi. Şi am făcut trei pauze. Concursul se numea Run 4 Freedom şi din păcate nu se mai ţine.

Antrenamentele  mele nu sunt foarte structurate pentru  că nu urmăresc vreo performanţă sportivă. Alerg doar pentru a rămâne în formă şi câteodată îmi pun un obiectiv îndrăzneţ pentru a mă menţine motivat să ies să alerg, fie caniculă, ploaie sau ger.

Astfel,  alerg de 3 ori pe săptămâna, marţea, joia şi în week-end. Chiar dacă nu respect întotdeauna acest program, marţea alerg 10 km, joia încerc să fac un antrenament cu intervale iar în week-end, dimineaţă, un long run (15-20 km).  De asemenea încerc să strecor şi două ore de sala săptămânal.

Sporturile mele  preferate  sunt fotbalul şi în ultimul timp atletismul. De fotbal sunt apropiat de mic iar acum juniorul meu îl practică de aproape  4 ani, fiind portarul celor de la Clubul Sportiv Şcolar nr 2 din Bucureşti.

În fiecare weekend sunt în tribune la meciurile lui, aşa că îmi este greu să mă despart de fenomen.  Referitor la alergare, urmăresc marile maratoane internaţionale, în principal cele de şosea.

Ce mai pregnantă amintire dintr-o cursa este  de la primul meu maraton. La km 37 m-am lovit de celebrul zid şi mi-a fost foarte greu să-l depăşesc. Însă, după ce l-am trecut şi am terminat maratonul, mi-am dat seama că pot să realizez lucruri aparent imposibile.

Încrederea în mine a crescut  foarte mult. Şi astăzi, când am ceva de făcut (nu neapărat într-un concurs de alergare)  şi pare imposibil,  mă gândesc la km 37 de la MIB. Dacă am reuşit atunci, e imposibil să nu-mi iasă şi acum.

Competiţia mea preferată  este ultramaratonul  S24H de la Timişoara. Din punct de vedere organizare am rămas impresionat şi ştim cu toţii că sunt destul de critic (unii ar spune chiar hater) referitor la acest aspect. Am avut parte de o experienţă plăcută la Timişoara.

Cel mai mândru sunt de realizările  personale. Am o familie liniştită, doi copii minunaţi şi un câine diliu. Pe plan sportiv sunt mândru de performanţele sportive  ale băiatului meu.

Gândul că vede un exemplu în mine mă face să mă ţin de acest stil de viaţă. Spre deosebire de taică-su, câştigă majoritatea concursurilor de alergare la care participă, iar la fotbal antrenorii lui sunt convinşi că este talentat. Faptul că face sport cu o plăcere imensă mă bucură şi mă face să-l sprijin necondiţionat  în cazul în care îşi alege acest drum.

Prietenii mei spun că am luat-o razna cu alergarea. Nu pot înţelege de ce alerg atât  şi, ca orice pasionat de alergare, nu le pot răspunde concret.

(c) Sorin Costea, Maratonul International Brasov, 2016

Am aflat despre mine că  pot să realizez orice. Ţine doar de ambiţie şi de determinare. Kilometrul 37 de la MIB 2015 îşi face treaba de fiecare data.

Sportul mă face să mă simt bine şi să petrec timp cu mine. Am o viaţă profesională extrem de agitată şi una personală extrem de plină. Când alerg sunt doar eu cu mine şi pot să-mi pun ordine în gânduri şi în acelaşi timp să-mi fac planuri de viitor. De aceea nu pot alerga cu muzică în urechi.

Uneori, mi se întâmplă să-mi „scriu”  articolele despre  cursele la care particip, în cap, chiar în timpul alergării. Fac asta, mai ales, la cursele lungi pentru a-mi ţine mintea ocupată.

Obiectivul meu în 2018 este să trec pragul celor 100 km la proba de 12 ore de la S24H Timişoara.

Dacă ar fi să recomand ceva din experienţă mea, aş spune că niciodată nu e prea târziu să te apuci de sport.

(c) arhiva personala

Ana Dana Balmău (c) arhiva personala

Am cunoscut-o pe Dana acum câteva zile, la Maratonul Olteniei. Este impropriu spus că am cunoscut-o: am participat amândouă la cursa de mountain bike, traseul scurt, și am văzut-o pe podium, la premiere. Și-a câștigat categoria de vârstă și a ocupat locul 4 la general – da, m-a întrecut :). A, și a doua zi și-a câștigat categoria de vârstă la proba de alergare, pe 10 kilometri.

Dar nu asta m-a frapat la Dana, ci faptul că am văzut pe podium o tipă care arăta de 30 și ceva de ani, premiată la categoria +50. Sincer, am zis că e o greșeală. Cum poți arăta așa la 52 de ani?! Și cum poți să întreci la vârsta asta junioare sau tipe mult mai tinere?

Păi, am aflat chiar de la ea, pentru că sigur deține poțiunea tinereții fără bătrânețe, și am de gând s-o rog să ne dea și nouă din ea 😀 .

Deocamdată, avem formula, ne mai rămâne doar s-o aplicăm! 😀 Ne-a spus-o chiar ea, mai jos:

Roxana Lupu, Adrenallina.ro: Salut, Dana, şi felicitări pentru performanta ta de la Maratonul Olteniei – ai câştigat categoria de vârstă atât la MTB, cât şi la alergare.

Spune-ne pentru început câteva lucruri despre tine: unde locuieşti, ce lucrezi, ce vârstă ai, ce îţi place să faci… O scurtă introducere ca să ştie oamenii puţin despre tine :).

Dana Balmău: Locuiesc în Bucureşti, sunt informatician într-o bancă şi am 52 ani. Nu fac sport de performanţă, dar la nivel de amatori fac mişcare la modul consecvent.

Merg la sală 8-10 ore săptămânal, îmi place să merg cu bicicleta de câte ori am ocazia (mă deplasez cu ea şi la serviciu) şi nu ratez nicio ocazie de a alerga.

Cât de mult te-ai antrenat pentru acest concurs?

Nu m-am antrenat în mod special, dar l-am aşteptat cu mare bucurie.

Care este relaţia ta cu sportul? Când ai început să practici sport? Şi ce sport anume?

Nu am practicat vreun sport de performanţă.  Am început să fac sport consecvent acum aproximativ 10 ani şi de atunci merg regulat la sală şi fac antrenamente de grup combinate: cycling, TRX, switching, pilates, yoga, metabolic, c-core și altele.

Dana Balmău (c) arhiva personala

Eşti într-o formă extraordinară şi crede-mă că nu îţi arăţi deloc vârsta! Ce te menţine frumoasă? Sportul? Alimentaţia? O combinaţie dintre cele două?

Sunt convinsă că mişcarea face bine şi alimentaţia echilibrată face minuni. Încerc să le combin pe amândouă.

Deşi nu eram o fire sedentară, profesia mă făcuse să devin. Fără să-mi dau seama, am acumulat kilograme şi la un moment dat cineva m-a întrebat dacă sunt gravidă. Deşi îmi propusesem de mai multă vreme să fac ceva, ăsta a fost momentul  hotărâtor.

Ca să-mi fac curaj mi-am făcut un abonament la o sală din apropierea casei, împreună cu fiica mea – care atunci era la liceu.

Nimeni din anturajul meu nu făcea sport. Am avut noroc să o întâlnesc pe Luiza Bucur, antrenor, care pe lângă sport m-a determinat să-mi schimb şi dieta, lămurindu-mă  că nutriţia este hotărâtoare în slăbire, şi nu e suficient doar sportul.

A fost o luptă de lungă durată cu mine însămi să nu renunţ la antrenamente. Apăreau tot felul de obstacole mai mult sau mai puţin justificate, care păreau a complota să mă las de sport. Luiza a fost persoana care m-a mobilizat şi prin atitudinea ei a fost un exemplu pentru mine. M-am dus după ea de câte ori a schimbat sala la care era instructor şi, încet încet, au apărut şi rezultatele. Începusem să mă simt mult mai bine, nu mai umblam cu pastile în geantă (antinevralgic, nurofen…), nu mai aveam dureri de picioare, de cap, de spate.

Ca să nu mai mănânc dulciuri îmi autosugeram că zahărul mă otrăveşte. Aşa am reuşit să rezolv problema prăjiturilor. Şi pentru că nimic nu e întâmplător şi universul conspiră deasupra noastră, din cauza unor probleme de sănătate şi soţul meu a început să facă sport!

Am început amândoi  să fim mai atenţi cu ce “băgăm în gură” şi încet încet din meniul nostru au dispărut complet mezelurile, tocăturile, alimentele procesate. Nu prea mai adăugăm nici sare în ceea ce pregătim iar zahărul l-am exclus complet din meniu.

Când ai intrat în lumea sportului amator?

Prima competiție la care am participat a fost un super-sprint la triatlonul de la Mamaia 2015 (400 m înot, 10 Km bicicletă și 2,5 km alergare).

A fost excelent! Am reuşit să ajung la finish! Eram la 4 luni după o accidentare stupidă, fără nicio legătură cu sportul, soldată cu cinci coaste rupte și concediu medical 1 lună… Dar veneam după o recuperare la mare cu mult soare, alergări uşoare şi înot.

Care este tipul de mișcare preferat? Ce tip de curse îţi plac?

Cu timpul, mersul la sală a devenit al doilea job şi este în continuare modul meu preferat de a face sport.

Cu aceeaşi plăcere merg şi cu bicicleta. Alerg pentru că simt că îmi face bine şi îmi completează antrenamentele. Am de lucru cu înotul… de fiecare dată când ies din apă la triatlon mă şi văd la linia de finish, îmi spun că am scăpat.

Anul 2016 a fost anul competiţiilor, triatlon, duatlon, alergare, mtb… astea erau cuvintele care se auzeau la noi acasă.

La triatlonul de la Mamaia, în 2015, am concurat cu o bicicletă de oraş cu coşuleţ. Eu eram mulţumită dar ulterior soţul meu mi-a cumpărat o bicicletă competitivă.

Cu bicicleta nouă am spart gheaţă şi la propriu şi la figurat la Trichallenge Izvorani 2016 – sprint, unde am şi luat prima buşitura zdravănă. M-am dat peste cap cu bicicleta, s-a strâmbat roata, s-a rupt frâna pe faţă, m-am julit la mâini dar m-am ridicat şi am terminat cursa – locul 1 , singura participantă la 50 +.

Căzătura a fost un semn să continui. Nicu, prietenul nostru, triatlonist mai vechi, a zis că e de bine. Şi el a căzut la primul triatlon. De atunci particip la astfel de curse de câte ori am ocazia. E competiţia mea favorită.

Dana Balmău (c) arhiva personala

Te-a inspirat cineva anume să faci sport?

Mai mult m-a inspirat un prieten. L-am sustinut la triatlonul de la Mamaia 2014 şi aşa am început competiţiile.

Îmi place determinarea sportivilor de a-şi depăşi de fiecare dată limitele. Nu mă inspiră un sportiv anume ci spiritul ce însufleţeşte competiţiile, indiferent de nivelul lor. Ca să simţi asta trebuie să fii acolo să participi.

Vii dintr-o familie sportivă? Ai făcut sport în copilărie?

Sport am făcut ca toată lumea la şcoală, nu provin dintr-o familie sportivă, dar am devenit eu.

Spre deosebire de noi, fiica noastră, care are 26 ani, are alte hobby-uri. Deşi aleargă şi ea, îi place cel mai mult să danseze (diverse stiluri: salsa, belly-dance).  Ea şi colegii ei sunt într-o continuă mirare şi admiraţie vis-à-vis de preocupările noastre sportive.

Prietenii  noştri consideră că am devenit un pic excentrici (ca să nu zic ciudaţi), ei nu înţeleg prea bine ce ne motivează pe noi să facem atât de multă mişcare.

Colegii de la birou sunt la curent cu fiecare competiţie şi aşteaptă să vin cu trofee şi bomboane (a devenit deja tradiţie).

Cum te împarţi între familie, job, antrenamente?

Nu mai am timp să fac ciorbă pentru soţul meu. Cu toate că preferă sportul în aer liber, l-am corupt să vină şi el la sală.

Programul meu obişnuit începe la 6 dimineaţa când ne trezim, ne facem bagajele, mâncăm un iaurt cu cereale, bem o cafea, un ceai şi plecăm la serviciu.

După ora 18 încep antrenamentele, aproximativ 2 ore zilnic. După antrenamente ajungem acasă şi pregătim împreună masa de seară…

De obicei salată, legume, peste, pui, un pahar de vin şi ceai. Din când în când vorbim cu copilul pe skype. Apoi citesc câteva pagini şi adorm…

Vara, în weekend-uri, evadăm la mare, unde ne place să alergăm pe nisip la răsărit şi să înotăm.

Ce ţi-a plăcut la Maratonul Olteniei? Cum ţi s-a părut traseul de bicicletă?

În primul rând îmi place că se vorbeşte olteneşte. Sunt născută la Craiova aşa că am o legătură specială cu Oltenia.

Mi-a plăcut mult atmosfera competiţiei.  Organizarea a fost excelentă, voluntarii foarte drăguţi ne-au susţinut şi încurajat pe traseu, zona de refresh de la final extraordinară, traseul foarte bine marcat şi cu destule provocări.

Ştiam de anul trecut că este greu, dar satisfacţia de la final merită orice efort. Traseul de bicicletă a fost dificil, dar aşa trebuie să fie la MTB. Cu toate că mi-am îmbunătăţit mult timpul faţă de anul trecut, îmi dau seama că am mult de învăţat la tehnica de căţărare.

Au fost multe porţiuni la care am trecut la push-bike, mi-a căzut şi lanţul la prima ascensiune, am parcurs o bună parte din traseu cu emoţii să nu se defecteze bicicleta şi mai rău, schimbam vitezele cu multă grijă să nu se rupă ceva… Emoţii şi adrenalină.

Cum te face sportul să te simți? De ce ai nevoie de el?

Să ştii că sportul dă dependență. Dacă trece o zi şi nu fac mişcare nu mă simt bine. Pot spune că am înlocuit medicamentele cu mişcarea.

Ce ai învăţat practicând sport?

Sunt mai disciplinată şi mai hotărâtă.

Eşti genul competitiv sau preferi mai degrabă plimbările în natură sau turele alături de prieteni?

Îmi plac plimbările în natură, dar şi acolo îmi dau seama că am devenit genul competitiv. Mă simt bine când ajung printre primii la destinaţie…

Ce altceva îţi place în aceeaşi măsură precum sportul?

Îmi place mult să călătoresc, să merg cu prietenii la munte sau la mare, să merg cu maşina la plimbare. Îmi place să privesc focul şi să ascult prietenii cântând în jurul lui, mă relaxez când citesc o carte bună … şi am multe momente în care îmi place să stau fără să fac nimic.

O cursă la care îți dorești să ajungi?

Mi-am propus pentru sfârșitul anului să particip la primul meu maraton. Am ales in mod simbolic locul unde s-a născut această cursa: Maraton  Athena. Voi fi la start pe 12 noiembrie.

Doar adidași trebuie să-mi mai iau, altfel totul e stabilit.