News

LONDON, ENGLAND – JULY 28: Sarah Menezes of Brazil (blue) competes against Alina Dumitru of Romania to win the gold medal in the Women’s -48 kg Judo on Day 1 of the London 2012 Olympic Games at ExCeL on July 28, 2012 in London, England. (Photo by Alexander Hassenstein/Getty Images)

Pe 9 august 2008, Alina Dumitru făcea istorie: devenea prima campioană olimpică din istoria judo-ului românesc. În ziua aceea, Alina a câștigat 4 meciuri, învingând-o în semifinală pe dubla campioană olimpică en-titre Ryoko Tani (Japonia) și, în finală, pe Yanet Bermoy (Cuba), în doar 80 de secunde. Ryoko Tani fusese marea sa rivală, de altfel o sportivă neînvinsă într-o competiție oficială din 1996.

Alina Dumitru are în palmares nenumărate titluri de campioană europeană, medalii în campionate mondiale și probabil că nimeni nu se gândea că va ajunge aici, atunci când a ajuns prima oară la judo, în clasa a IV-a. Era extreme de slăbuță și bolnăvicioasă, și părinții nu mai știau ce să facă cu ea ca să își revină.

Am vorbit cu sportiva despre momentul critic care a propulsat-o către cea mai înaltă distincție la care poate visa un sportiv de performanță, medalia olimpică, despre dragostea pentru judo, dar mai ales despre voința aceea care mută munții din loc, și care a transformat-o într-o judoka de calibru la nivel mondial.

Săptămâna trecută Alina Dumitru a devenit mama unui băiețel, și este foarte fericită! O felicităm și îi mulțumim pentru timpul acordat! (n.r. interviul ne-a fost acordat acum 1 luna).

sursa foto jurnalistsportiv.ro

Adrenallina: Ai spus că cel mai proeminent moment din cariera ta sportivă a fost atunci când ai reuşit medalia olimpică. Înțeleg că un eşec te-a condus către acest moment. Şi aş vrea să ne spui un pic despre asta.

Alina Dumitru: Întotdeauna merg pe principiul ăsta, aşa le spun şi copiilor pe care îi antrenez: când te învinge cineva te face mult mai puternic şi îţi doreşti mult mai mult să ajungi mai sus.

Prima mea participare la Jocurile Olimpice a fost la Atena şi pot să zic că acolo a fost momentul critic pentru mine, dar în acelaşi timp şi bun, pentru că m-a ajutat aşa cum am zis, să merg mai departe şi să câştig titlul olimpic mai târziu.

La Atena am ajuns până în semi-finale, unde am pierdut în faţa unei japoneze. Următorul meci îl aveam pentru medalia de bronz, cu o chinezoaică pe care o întâlnisem de mai multe ori şi chiar o învinsesem. Ştiam că şi atunci aş putea s-o înving şi practic meciul a fost al meu. Am condus-o tot meciul până în ultimele secunde. Mai erau 20 de secunde, am ajuns la sol, şi ea a continuat, m-a prins în fixaj şi mai erau fix 5 secunde să fie medalia la mine în mână.

Ce s-a întâmplat în cele 5 secunde?

Nu am reuşit să ies din acea fixare, mi-au scăpat picioarele, sunt mai multe poziţii în care poţi să ieşi din acele fixări făcute la sol. Nu am putut, a reuşit ea în schimb, şi m-a ţinut timpul necesar pentru a reuşi să câştige ea medalia de bronz.

(*În 2004, la Jocurile Olimpice de la Atena, japoneza Ryoko Tani, o legendă a judo-ului mondial, a învins-o pe Alina în semifinale şi şi-a adjudecat apoi medalia de aur. Ajunsă în recalificări şi în lupta pentru o medalie de bronz, Alina a fost învinsă în meciul decisiv de chinezoaica Gao Feng, în ultimele 5 secunde.)

Cred că a fost o provocare groaznică.

Da. Efectiv nu îmi venea să mă ridic de pe saltea. Şi dacă m-am ridicat de pe saltea efortul a fost atât de mare, îmi doream atât de tare să câştig acea medalie, a fost atât de mare, încât am rămas efectiv fără putere.

Locul în care eram era pe un podium, trebuia să cobor nişte scări. N-am mai putut să cobor, m-a luat antrenorul în braţe, nu mai puteam să mai merg.

După ce că pierdusem medalia de bronz, mă mai luaseră şi la control antidoping. Mă gândeam: “mă vedeţi atât de puternică, am luat medalia, încât să mă verificaţi doping? Verificaţi medaliaţii”. Și eram nervoasă şi m-au şi înţepat și mi-au luat şi din păr probe… a fost şi un doping mai agresiv. Eram terminată atât fizic cât şi psihic și am mai îndurat şi acel moment groaznic, dar asta m-a ajutat să devin mult mai puternică.  Și să am o dorință și mai puternică  pentru a merge la următoarea Olimpiadă, pentru a-mi pune la punct ceea ce atunci am greşit.

Sunt curioasă de câte ori ai vizualizat ulterior pe parcursul antrenamentelor tale acele 5 secunde.

Îmi rămăsese în cap şi visam noaptea. Mai aveam de stat la Atena după meci și s-a întâmplat că nu mai puteam să rezist să stau în satul olimpic. Vedeam sportivii că veneau de la competiţii medaliaţi şi bucuroşi şi eu ştiam că avusesem medalia în mână şi că o pierdusem în ultimele secunde…

Dormeam până pe la 9 dimineaţa şi plecam din sat, ca să nu mai văd pe nimeni și să uit acel moment. Dar nu se poate, nu poţi să uiţi, şi nu l-am putut uită până nu am reuşit să câştig din nou titlul european, în anul următor.

on Day 1 of the London 2012 Olympic Games at ExCel on July 28, 2012 in London, England.

Mi-a trebuit foarte mult timp să-mi revin, am fost atât de marcată de acel moment încât am vrut să mă retrag. Dar am avut părinţii aproape, antrenorii, ei au ştiut ce să-mi spună la momentul respectiv.

Am continuat, am mai ieşit de încă 4 ori campioană europeană, am reuşit să câştig şi o medalie la Campionatele Mondiale şi am ajuns apoi la Beijing, unde s-a întâmplat minunea. (n.r. La Jocurile Olimpice de la Beijing, în 2008, Alina Dumitru devine campioană olimpică)

Spune-mi despre cum trebuie să faci faţă emoţiilor într-un campionat mondial. Bănuiesc că nu se compară cu celelalte competiţii.

Da, într-adevăr, emoţiile, mai ales la jocurile olimpice, sunt diferite. Eu  îmi spuneam mie că sunt cea mai bună, că m-am antrenat şi pentru asta trebuie să înving! Sunt la fel, am două mâini, două picioare, şi de ce nu aş putea şi eu, şi tot timpul îmi spuneam aceste cuvinte şi mă făceau să trec peste stresul şi tensiunea care erau asupra mea.

Greu, orice ţi-ai spune tot greu e, dar într-adevăr emoţiile astea trebuie să fie constructive.

De celaltă parte, cum se resimte bucuria pe podium, pe cea mai înalta treaptă? Pentru mine momentul Beijing, când am urcat pe cea mai înalta treaptă a podiumului, este ceva unic. Îți vine să râzi, să plângi, să sari, nici nu ştii cum să reacţionezi.

Să auzi imnul, să vezi steagul fluturând, să îţi vezi prietenii, cei din Federaţie, cei de la Comitetul Olimpic, că te susţin şi că îţi strigă numele şi sunt mândri de tine. Mai mult decât atât, atunci când m-am întors de la Beijing, m-au aşteptat din mai multe părţi ale României, oameni care m-au aşteptat şi m-au felicitat, îmbrăcaţi în kimono, la aeroport. Momentele acestea sunt cele mai frumoase şi îţi dai seama cât de mult înseamnă un sport dacă ajungi să îl practici la un nivel de performanţă.

Mulți tind către performanţă, dar puţini sunt cei aleşi. Ce crezi tu că face diferenţa între un sportiv care munceşte şi el, se antrenează şi el, şi totuşi nu ajunge pe cea mai înaltă treaptă şi cel care ajunge. Ce face diferenţa?

Nu ştiu să zic. La mine poate a fost şi un pic talent.

Deci ai zice că ţine şi de talent dincolo de muncă.

Da, foarte mult. Pentru că, de exemplu, veneam după o pauză şi făceam unul două antrenamente şi îmi intram foarte uşor în formă. Pe când poate altele nici nu apucau să facă pauză, erau încontinuu la antrenamente şi nu ajungeau la forma respectivă.

Şi asta a condus la concluzia că am talent. Şi într-adevăr, aşa a fost, şi eu am simţit asta, dar pe lângă talent evident a fost şi muncă, îţi trebuie foarte mult să îţi doreşti şi să ai ambiţia aia să treci peste orice şi să nu te împiedice nimeni, să nu dai înapoi. Sunt momente în care eşti tânăr, vrei şi tu să ieşi în oraş noaptea, să pierzi nopţile. Mulţi sportivi cedează ispitei şi făcând chestiile astea pierzi, începi să dai înapoi.

Dar conştientizezi lucrurile la vârsta aia? Nu sunt mai puternici hormonii?

Pentru mine nu, pentru că mi-am urmărit visul şi mi-am urmărit drumul, mi-am dorit foarte mult să ajung pe podium la cea mai importantă competiţie.

Aşa ţi-ai dorit de mică, dintotdeauna?

Nu, când am început să practic judo. A început să îmi placă. Am avut şi momente grele la început, eram foarte firavă, slăbuţă şi chiar nimeni nu îmi dădea vreo şansă să pot să fac un sport. Aveam 22 de kg în clasa a IV-a, eram slabă slabă, săracii părinţi nu mai ştiau ce să facă cu mine că numai prin spitale am stat, din clasa I-a până într-a IV-a. Eram foarte bolnăvicioasă.

Şi bănuiesc că a dispărut asta în momentul în care ai început să faci sport.

Da. Păi pentru asta m-am şi dus la sport şi am simţit că m-am întărit şi fizic şi psihic. Am vrut să le arăt că din fetiţa aia mica și firavă se poate face ceva, nu o dai la o parte.

Campioană olimpică la judo.

Cred că şi asta m-a făcut să îmi doresc mai mult, să nu mă las pradă ispitei şi să îmi urmăresc visul.

Cum ai ajuns tocmai la judo?

Primul meu antrenor a venit în şcoală, eram în clasa a V-a, şi a venit să ne povestească despre judo. Povestea lui a fost atât de frumoasă încât n-am putut să stau departe de ea şi am zis “hai să încerc”.

Deşi părea probabil ceva destul de agresiv pentru o fetiţă.

Judo nu era atât de bine cunoscut şi nu prea ştia nimeni despre ce e vorba, nici eu, îl confundam mereu cu karate. Mulţi cred că îl confundă şi în ziua de azi, cu karate, bătăi cu picioare, dar nu, e total diferit. Nu se compară karate cu judo, e altceva. Eu doar vrut eu să fac sport, să fac mişcare.

Şi a fost chimie, nu?

La început nu! Doi ani mi-au trebuit să pot să ajung şi eu unde trebuie. Numai că nu m-am lăsat. Pe când majoritatea cu care am fost şi din clasă şi din şcoală au început să se lase pe rând, am rămas numai eu. Antrenorul a început să facă selecţie la alte şcoli şi a urmat un cantonament la Băile Herculane.

După doi ani, eu nu progresasem deloc, eram tot stângace. Şi în acel cantonament nu a vrut să mă ia. Eram cea mai veche de acolo şi nu voia să mă ia.

Cumva, m-a luat, și eu m-am ambiţionat atât de tare încât după acel cantonament – antrenorul şi acum îmi povesteşte, el ştie mai bine momentele acelea –  alergam şi îi lăsam în spate chiar şi pe băieţi. Antrenorul zicea că nu-i venea să creadă câtă voinţă am. Şi după acel cantonament am ajuns la sală şi, nu ştiu, parcă eram alta.

A fost ascendent totul de atunci.

Sigur. Dacă nu aş fi mers în cantonamentul ăla probabil că aş fi cedat, m-aş fi retras, că îmi părea rău că de ce pe mine nu m-a luat. Dacă făceam asta nu mai eram ce sunt astăzi.

Dar noroc că antrenorul meu este un antrenor excepţional, domnul Câmpeanu Emanoil. Dacă aş fi avut un antrenor care să vorbească urât cu mine sau să ţipe la mine sau să dea în mine nu cred că aş fi rezistat. Au fost mulţi antrenori de genul asta, că vedeam, mergeam la alte cluburi sau mergeam la competiţii. Dacă un sportiv pierdea, antrenorul îl bătea, efectiv îl bătea. Iar pe mine asta mă şoca, nu-mi venea să cred ce văd.

La mine nici părinţii nu mi-au dat o palmă. Şi nu cred că ar fi acceptat, cu siguranţă n-ar fi acceptat să mă bată altcineva. Şi am avut şi norocul ăsta că am avut un antrenor bun, pot să zic că eu am avut norocul că l-am întâlnit, antrenorul a avut noroc că m-a găsit.

Spune-mi câteva calităţi pe care crezi tu că le are sau ar trebui să le aibă un sportiv care face judo.

Trebuie să aibă îndemânare. Dar aşa cum am zis, la mine a contat foarte mult talentul. După care restul le poţi face în timp. Şi viteza, îndemânarea, forţa, toate acestea le poţi deprinde în timp, făcând exerciţii, şi așa ţi le aduci la capacitatea maximă. Trebuie să fii ambiţios, trebuie să ai dorinţa aia de a-ţi duce visul până la capăt şi trebuie să fii muncitor.

Cred că se aplică pentru orice sport.

Da, se aplică cred în orice domeniu, asta aşa e, da. Nu le ai pe astea, nu ai cum să progresezi.

PALMARES Alina Dumitru