Cum merg antrenamentele pentru Maratonul Olteniei (Scrisorică II)
Dragă Jurnalule,
a plouat pe unde am trecut și am pipăit frunze ude și chiar am ațipit pe un mușchi cald. Ploua de atâtea zile că uitasem cum mai e cu soarele pe cer și puteam aproape să mă obișnuiesc cu ceața lăptoasă de deasupra pădurilor. De la aerul ăsta tare de munte (de obicei inhalez ce iese din țevile de eșapament ale mașinilor în orașul în care trăiesc) îmi este somn mai mereu sau cel puțin pare că zilele trec ca într-un film alb-negru și mut, mă mișc mai greu, și în afara realității.
Așa se face că după o urcare și o coborâre de aproape o zi la Pietrosul Rodnei am făcut febră musculară, deși asta nu mi s-a mai întâmplat de mult timp, indiferent de cât de indisciplinată din punct de vedere sportiv aș fi fost. Trei zile m-a ținut. Am găsit la un moment dat prin Maramureș – că pe acolo m-am învârtit o vreme – și un hotel cu piscină și să știi că am dat rotocoale ca un hamster în cutiuță, pentru că erau doar vreo 10 metri lungime și cred că vreo 5 lățime, și am speriat adulții care se holbau, în schimb am făcut niște întreceri simpatice cu copiii lor, cu care m-am înțeles mai bine.
Apoi am ajuns prin nordul Moldovei, pe lângă Vatra Dornei, și acolo, tot în goana asta după recuperarea musculară, am luat cameră la o pensiune care avea jacuzzi și saună, așternuturi curate nu prea avea, și tavanul era cam crăpat, dar ne-am rugat și noi să nu cadă în noaptea aia și i-am spus lui Andrei că dacă are jacuzzi ce mai contează. Faza e că atunci când am coborât la jacuzzi am constatat că apa este rece, așa că facilitatea pentru care ne-am cazat nu mai exista. Am stat 10 minute la saună (cu ușa deschisă, că am claustrofobie și nici cu căldura extremă nu mă înțeleg) și apoi am urcat, să încerc să mă recuperez natural, cu somn.
Ceea ce s-a și întâmplat, așa că a doua zi am ieșit la o alergare pe potecă, și după jumătate de oră m-am trezit în curtea unui om, față în față cu un câine. Am făcut cale întoarsă și era cam pustiu, mai erau niște case din 2 în 2, apoi a trecut unu’ cu un fel de sapă în spate și cu o privire de dement și așa am făcut inopinat bucăți în seara aia. Am ajuns repede la hotel, îmi pare rău că nu am avut ceas, poate a fost momentul istoric al unui personal best și l-am ratat.
Să știi că speram să slăbesc zilele astea, să mă chinui mai puțin la alergare, dar din păcate după ce terminam prânzul nu mă gândeam decât ce aș putea mânca la cină, așa că… Nu am idee în ce formă mă găsesc, dar competițiile din weekendul ăsta de la Râmnicu Vâlcea, o tură lungă de mountainbike și o cursă de 10 km de trail, de la Maratonul Olteniei, o să îmi dea un răspuns.
Urează-mi succes, nu știu cum fac Jurnalele chestia asta, poate că e în acel moment în care penița stiloului scapă o dâră de cerneală pe caiet în formă de semnul exclamării!
Când mă întorc îți povestesc cum a fost!
2X2 Race, Jurnal de cursă la dublu: Laura & Silviu Martin
2X2 RACE este una dintre cele mai dificile curse de alergare montană din Europa, având traseul integral la peste 2 000m altitudine, cu o lungime de 45 km și peste 4 200 de metri diferență de nivel. Este singura competiție care îi duce pe alergători pe cele mai înalte două vârfuri ale României, Moldoveanu și Negoiu.
Laura și Silviu Martin, sportivi amatori și soț și soție pe deasupra, au făcut și anul acesta echipă în cursă, ca și în anii trecuți, păstrând tradiția familiei. În fiecare an li se întâmplă câte ceva neobișnuit la cursa asta, haideți să vedem despre ce a fost 2015 pentru ei la 2X2 RACE. Enjoy!
Laura & Silviu, în cursă
Ne apropriam de penultimul check point, Podragu, pe care-l aşteptam cu nerăbdare. De vreo 2 ore nu mai puteam mânca nimic dulce şi aveam o stare continuă de greaţă şi epuizare. Bateria de la ceas mi se terminase deja de ceva timp. Ştiam că avem mai puţin de o oră să ajungem la finish ca să ne încadrăm în timpul de 15 ore care expiră la ora 21.00. Laura i-a întrebat pe cei din organizare cât este ceasul şi răspunsul lor nu a fost încurajator. 20.15. Era nevoie să facem ceva senzaţional să reuşim să finalizăm în timp util. Eu m-am înfipt în „das Kascaval” care avea exact gustul sărat de care aveam nevoie. Gust pe care l-am stins cu o Cola rece. Vreo 3 pahare. I-am spus Laurei ce simţeam în momentul ăla: o să ne fie foarte greu să ne încadrăm în timp, dar că sunt pregătit să dau totul. Laura era mai în formă decât mine şi a pornit prima.
Am plecat înaintea lui Silviu. Mă simţeam mult mai bine acum. Ştiam că suntem la limită cu timpul, dar şi eu eram pregătită să dau tot, ca să ne încadrăm în cele 15 ore. Matematică asta a fost cu noi tot timpul. Ne-am încadrat rezonabil în toate termenele limita – orele impuse de atins cele două vârfuri – Moldoveanu şi Negoiu. Şi totuşi nu ştiam unde au zburat cele aproape 3 ore de când plecasem de pe Negoiu. Simţeam că trecusem deja peste ce fusese mai greu, îmi trecuse şi durerea de la gleznă cu o pastilă albastră magică (nici nu am întrebat ce era). Mai aveam 15 minute până la deadline şi noi urcăm ultima porţiune – total neaşteptată pentru mine. Mă gândisem iniţial că am fi putut să o evităm, traversând un platou… am fi economisit ceva timp, dar…
Trecuse deja de ora 21.00 şi noi eram încă pe traseu. Laura cobora înaintea mea. Amândoi eram tăcuţi şi ascultam premierea care se desfăşura pe heliport. Incercam să derulez cursa şi găseam atât de multe momente în care pierdusem minutele de care am fi avut nevoie atât de multă acum. Şi totuşi nu aveam regrete. Eram convins că am dat tot ce am putut în acea zi şi că oricum am fi aranjat lucrurile, rezultatul ar fi fost acelaşi.
Am plecat de la start cu planul să fim pe fiecare vârf cu o oră mai bine decât timpul maxim permis. Ştiam că o să fie o zi lungă aşa că nu aveam de gând să forţăm decât în ultima treime din cursa, când ne-am fi întors de pe Moldoveanu. Am alergat toate porţiunile de plat şi de coborâre şi ne-am menajat pe urcări. Nu voiam să urcăm pulsul într-o zonă pe care nu o puteam duce până la final. Până la Moldoveanu totul a mers conform planului, 5h:20 minute. Dacă şi la întoarcere făceam acelaşi timp, deja era cu mai bine de o oră sub timpul limită. Să parcurgem traseul Şaua Capra – Negoiu şi returul la Bâlea Lac în 6 ore mi se părea doar o formalitate.
Cu un an înainte îl făcusem în 4h40 iar la prima ediţie 2×2 în 5h45 min. Şi totuşi, la întoarcerea de pe Moldoveanu nu am putut menţine ritmul şi am ajuns înapoi în Şaua Capra în 11h45 min. După o pauză foarte scurtă, ne-am dat seama că atunci este momentul hotărâtor. Ca să facem 6 ore până la Negoiu şi înapoi, trebuie să impunem un ritm mult mai rapid. Eram absolut convins că nu va fi o problemă. Primele semnale că suntem sub o presiune mult mai mare a timpului decât estimasem au venit când am început să coboram de pe Vf. Laitel. Vedeam Lacul Călţun în depărtare iar ceasul ne arăta că mai avem 1h30 min să prindem cutoff de pe Vf. Negoiu. Am alergat pe nerăsuflate până la Călţun, de unde urma doar urcare continuă până pe vârf. Calculam obsesiv şi mă uitam la ceas cum trec minutele şi sutele de metri. Am urcat o oră cu pulsul în zona roşie, cu capul în pământ şi mâinile pe genunchi. După Strunga Doamnei, am văzut şi vârful. Mai aveam 20 minute să ajungem sus. Ştiam că o vom face. Am bifat vârful cu 9 minute înainte să se închidă. Ne-am pozat, ne-am felicitat şi am pornit rapid spre finish, fericiţi că vom termina concursul. Să terminăm în 3 ore…easy! Aşa credeam…
Silviu era chiar în spatele meu. Se auzea muzica de la finish, vedeam oamenii adunaţi pe heliport, primind ultimii participanţi încadraţi în timp. Cred că s-a făcut ora 9 seara în timp ce alergam pe o cărare subţire, la înălţime, pe ultima zonă plată dinainte de coborârea spre lacul Capra. Ce muzică bună aveau! Auzeam cu claritate tot ce vorbesc organizatorii la microfon. Şi totuşi gata! Era 21.00 şi pentru noi concursul, cel oficial, se terminase.
Ne-am montat frontalele undeva pe la jumătatea coborârii din Şaua Capra şi am continuat încet şi sigur spre finish. Mă gândeam doar la faptul că nu vom mai primi medalie ca să o ducem lui Tudor (n.r. Tudor este băiețelul lor 🙂 ) acasă, că atunci când vom ajunge la finish, nu va mai fi nimeni, se vor fi stins luminile şi se va fi oprit muzica. Mă gândeam la punctele pe care le ratăm ca să ne calificăm la UTMB (n.r. Ultra-Trail du Mont-Blanc) şi în acelaşi timp o linişte sufletească pentru faptul că am dat tot, am făcut tot ce am fi putut face, în condiţiile respective, că am terminat cu bine cursa, că am scos totuşi un timp cu mult mai bun decât la ultima ediţie, că am parcurs toată distanța. A, şi una peste alta – eu îmi îndeplinisem anumite obiective punctuale (şi puerile) – să depăşim un anumit număr de echipe mixte (fetele mă intereseau în mod special).
Am ajuns pe şosea, pentru ultimii 200 m. Ne-am intersectat cu prietenii noştri, care ne aşteptau în maşină, nici nu ştiu cum ne-au văzut în beznă aceea. Eu nu m-am oprit să îi salut, cred că doar am mormăit ceva cu „loosers” (şi nu mă refeream la ei, evident). A venit Tibi şi m-a luat în braţe, mi-a dat un ultim boost de încurajări şi energie, în timp eu mergeam hotărâtă să terminăm o dată distracţia asta şi să plecăm acasă. M-am oprit cu Silviu de mâna în faţă scărilor dinainte de finish şi am început să urcăm. Ştiam că nu mai e nimeni, acolo, parcă nici muzică nu se mai auzea. L-am întrebat acum pe Silviu ce a simţit atunci, mi-a spus că „Nimic, tu ai plâns puţin”… În final, am primit şi aplauze şi medalie pentru Tudor.
Şi totuşi, 2×2 Race este cea mai aşteptată cursă a anului pentru noi, cel mai mare test dintre toate concursurile pentru cât de bine ne-am pregătit sau am evoluat, cât de bine ne-am organizat, cât de eficienţi am fost pe traseu din toate punctele de vedere (nutriţie, ritm etc). 2×2 Race este cu atât mai specială pentru noi cu cât participăm împreună, ca o echipă.
În fiecare an se întâmplă ceva special cu această cursă. În 2013, la prima noastră participare, am ajuns pe podium pe locul III, la mixt, anul trecut a fost închis vf. Moldoveanu din cauza vremii şi cursa s-a scurtat la 18 km, parcurşi în cea mai mare viteză. Anul acesta a fost despre cele 15 ore pe care nu voiam să le depăşim ca timp total, pentru a primi punctele necesare înscrierii la UTMB. Mai e special acest 2×2 pentru noi pentru că de fiecare dată participăm alături de prieteni dragi şi asta vine la pachet cu drumul dinspre Bucureşti spre Bâlea şi înapoi acasă, cină de după cursă cu multe poveşti şi planuri pentru anul următor, a doua zi dimineaţă cu poveşti, amintiri noi, relaxare şi peace of mind.
Cursa Dunării Călărășene – șosea și mountainbike la Dunăre
A doua ediție a Cursei Dunării Călărășene are loc în 12-13 septembrie la Călăraşi iar cursa de şosea reprezintă ultima etapă din Road Grand Tour, cea mai importantă competiţie de şosea din România.
Concursul va găzdui și prima ediţie a Campionatului Naţional de Tandemuri, care nu a mai avut loc din 1989!
Fondul de premii este unul generos – 4000 Euro, iar probele sunt pentru toată lumea, începători sau avansați.
Ziua 1 (sâmbătă, 12 septembrie): Ofensiva asfaltului
– Cursa clasică de 71,5 km, ultima etapă din Road Grand Tour, este țintită către iubitorii asfaltului şi ai vitezei, juniori și seniori, fete şi băieţi.
– Campionatul Naţional de Tandemuri, organizat în parteneriat cu Asociaţia Tandem.
– Întrecerea copiilor până în 7 ani, pe un poligon special amenajat pentru ei.
Ziua 2 (duminică, 13 septembrie): Asaltul insulei
– Cursa insulei – 53 km; este o cursă offroad unică în România: începe cu traversarea Dunării (Braţul Borcea) cu barca, iar startul și finișul au loc pe Plaja Mare din Călăraşi; este un traseu cu nisip fin, drumuri de căruţă şi poteci prin păduri, pe dig, prin lanuri de floarea soarelui. Cursa de familie va avea un traseu de 3 – 5 km (în funcţie de vreme), prin pădure; este un concurs pentru prichindeii de 7-13 ani care se vor întrece în familie; la această probă se pot înscrie numai echipe de doi participanţi, în formatul tată / mamă + copil.
Înscrierile se fac pe site-ul oficial – http://smartatletic.ro/cursadunarii/și fiecare participant va primi un kit de concurs ce cuprinde, printre altele: tricou și număr de concurs cu cip de cronometrare, medalie de finisher si o portie de saramaura de crap cu mamaliguta, la final.
Evenimentul este organizat de Consiliul Judeţean Călăraşi, prin Centrul Cultural Judeţean Călăraşi, cu sprijinul Smartatletic. Printre partenerii acestei ediţii se regăsesc: Călăraşi Cycling Team, Road Grand Tour, Asociaţia Tandem.
Noutăți despre Cursa Dunării Călărășene:
- site-ul oficial: ro/cursadunarii/
- pagina de Facebook: facebook.com/CursaDunariiCalarasene/
- evenimentul pe Facebook: facebook.com/events/540887166066992/
- pagina Centrului Cultural Judeţean Călăraşi: facebook.com/pages/Centrul-Cultural-Județean-Călărași/1403520123242695
Roxana Vatrici: Obiectivul meu în 2015 e să călătoresc mai mult pe bicicletă
Am început să fac sport la vârsta de 12 ani.Tenisul a fost primul sport început cu îndrumător, căci fotbal jucam necontenit pe motiv să nu joc elastic.
Îmi amintesc că la început, în mintea mea, era o încrengătură stranie legată de sport sau cel puţin începusem să fac sport pe motiv de imagine. După un an de zile de tenis, m-am apucat de karate, shotokan-fudokan. Am supravieţuit vreo 3 ani acolo. Spun supravieţuit deoarece era prea pedant când era vorba să dau un pumn. Am încheiat totul exact înaintea examenului de centură maro.
Prima mea competiție a fost în clasa a VIII-a, la 14 ani. Locul? Ultimul. Mai exact, rămăsesem fără public, doar tata rămăsese la finish. Prima mea alergare şi ultima până în anul 2012, la 32 de ani. Am alergat un semimaraton, cel de la Ciucaş. Loc 16 din 50 la categorie. În anul 2013, am participat la primul triatlon de sprint, alături de cei de la NoStress, în Mogoşoaia. Am ieşit pe locul I şi, desigur, am plecat fericită de acolo. Aşa că m-am tot înscris la competiţii şi a fost un an 2013 foarte fericit.
Antrenamentele mele sînt trifoi cu patru foi, dar mă străduiesc să am o constanță. Fericirea dată de reuşite nu e o constantă. Sînt o fire cu program, altfel nu funcţionez. Asta mă ajută. În principiu, sînt un om de cursă lungă, nu mă plîng, şi prietenii profită de asta :).
Sportul meu preferat este ciclismul pentru că ador să merg cu bicicleta! În oraş, oriunde am nevoie şi acolo unde îmi doresc să mă relaxez, mă duce fără menajamente, fără să pună întrebări, fără să mă înghesui, fără să-i cer voie, fără să vrea ceva în schimb. Cu bicicleta mereu regăsesc neobişnuitul şi astfel mă echilibrez.
Cea mai pregnantă amintire dintr-o cursă este …vai, nu! …am facut pe mine? :))
Competiția mea preferată este…Road Grand Prix, una din cursele lungi.
Cea mai mândră sunt de faptul ca nu am renunţat şi a ajuns alergarea o plăcere şi nu o amintire fără public.
Prietenii mei spun că Roxana s-a “stricat”: cică aleargă de plăcere şi nu urmărită de urs, aşa cum e normal, că fac pe mine din cauza vârstei, că nu mai vin la bere pentru că beau singură acasă, să nu mă fac de râs prin baruri.
Am aflat despre mine că oricât caut ceva nou sa ies din obişnuit, într-un timp scurt devine obişnuit.
Sportul mă face să mă simt sigură pe mine.
Uneori, mi se întâmplă să uit cât de mult îmi plac dimineţile.
Obiectivul meu în 2015 este să călătoresc mai mult pe bicicletă fără un scop anume, să vizitez un pic mai mult ţara şi să găsesc acel ceva care să nu-mi mai spună: e foarte frumos, dar să se termine odată…Referitor la concursuri, îmi doresc să alerg mai mult şi să particip la semimaratoane.
Dacă ar fi să recomand ceva din experiența mea, aș spune că dacă încerci mereu sa fii cel mai bun în ochii altora, oricând apare altcineva să-ţi spulbere strădania.
Sfaturi pentru ținuta business pe bicicletă
Recent a apărut în România un nou participant la trafic: cel care își lasă mașina personală acasă și, fără să renunțe la ținuta profesională impecabilă, își ia bicicleta și pornește spre birou.
Vlad Mariș, unul dintre cei mai cunoscuți consultanți în domeniul vestimentar din România, are câteva sfaturi pentru cei care se pregătesc să uite de orele nesfârșite petrecute în trafic și să călătorească relaxat și cu eleganță spre birou:
- Primăvara și toamna ținutele recomandate sunt de culori închise și nu foarte groase. Mersul pe bicicletă este un efort fizic constant și trebuie să evităm supraîncălzirea. Sfatul este să aveți un impermeabil de rezervă în servietă, pentru orice eventualitate.
“Vara recomand ținute deschise la culoare, din materiale specifice verii: lână subțire, bumbac, in. Devine obligatorie purtarea unei pălării pentru protecția de soare a capului și gâtului – asta dacă vă deplasați exclusiv pe trotuar. Dacă sunteți participant la trafic, veți purta automat cască de bicicletă”, precizează Vlad Mariș, fondator al Mariș – Made to Measure, vestimentație la comandă, pentru bărbați.
- Dacă aveți o întâlnire de business importantă, poate ar fi mai bine să lăsați bicicleta acasă. Luați mai bine un taxi sau mașina proprie. Trebuie să arătați impecabil.
- La capitolul accesorii – o servietă sau un rucsac ce pot fi ținute pe după umăr. Indiferent de anotimp e bine să purtați ochelari de soare, atât pentru protecția împotriva razelor solare, dar mai ales pentru a vă proteja de vânt. Ar fi bine să renunțați la cravată în timpul mersului, o puteți păstra în servietă până la sosirea la birou.
“Dacă purtați sacou, acesta va fi întotdeauna descheiat, chiar dacă este sacou la două rânduri de nasturi. Și veți avea nevoie de pantofi cu talpa cauciucată. În cazul pantofilor cu talpa de piele, există riscul să alunecați pe asfalt sau la contactul cu pedalele”, adaugă Vlad Mariș.
Cererea de piață pentru bicicletele de oraș a crescut semnificativ în ultima vreme, spun reprezentanții magazinelor de profil.
“Acest lucru se întâmplă și pentru că oamenii au început să facă mai multă mișcare și să se gândească mai mult la mediul înconjurător. O bicicletă de oraș este în primul rând foarte confortabilă.
Unele au portbagaj în spate sau coșuleț în față pentru a depozita geanta sau servieta pentru serviciu, dar este foarte util și pentru alte accesorii. Dacă vorbim de preferințe, domnii aleg de obicei cadre clasice drepte și înalte iar doamnele sunt adeptele cadrului ondulat și jos– tip gât de gâscă – care le permite o urcare și o coborâre fără bătăi de cap.“, spune Răzvan Popescu – Coordonator departament ciclism la SportGuru.ro – magazin specializat de articole sportive.
Reprezentantul SportGuru.ro spune că există cereri foarte multe și pe biciclete de oraș pliabile. Acestea sunt foarte utile, pentru că după pliere își reduc volumul ocupat, putând fi transportate chiar și în genți de umăr special adaptate, fiind o variantă ideală pentru deplasările la birou.
# # #
Foto: Mihai Ungureanu
Concept foto: PINK STRIPE Group
Adrenallina te trimite la Maratonul Olteniei!
Pentru cine nu și-a bifat în calendar o cursă în weekendul 29-30 august, avem noi o propunere! Maratonul Olteniei, competiție la dublu, de mountainbike și alergare, la Râmnicu Vâlcea!
Adrenallina pune la bătaie o invitație gratuită la competiție, la una dintre cele două probe de trail running: cea de semimaraton, de 21,1km – diferență de nivel în urcare 900 de metri, sau cea de cros, de 10km – diferență nivel în urcare, 420 metri.
Ce trebuie să faceți ca să fiți declarat fericitul câștigător și să ne vedem la start, săptămâna viitoare? J
Păi, următoarele:
- să comentați la această sintagmă: De ce trail running? 🙂
- să dați like la pagina de Facebook Maratonul Olteniei și like la Adrenallina (asta dacă nu ați dat deja, ok? Că altfel se transformă în Unlike :D)
Cel mai fain răspuns primește invitația – redacția Adrenallina alege câștigătorul!
Ce să vă mai spunem? Că până duminică așteptăm răspunsurile voastre mai jos, în comentariu, aici, la această știre, pe site la Adrenallina.
Startul probelor de trail running va fi dat din parcul Zăvoi, din Râmnicu Vâlcea, aici sunt premiile câștigătorilor și trebuie să menționăm că pentru a fi eligibili participanții trebuie să respecte regulamentul de concurs de pe site-ul Maratonul Olteniei, adică, mai exact:
Se poate înscrie în competitie orice persoană care a împlinit 18 ani. Pot participa și copii care nu au împlinit 18 ani, cu acordul scris și însoțiți de un părinte sau tutore legal.
Așadar, start concurs!
De ce trail running? 🙂
Triathlon Challenge Mamaia este Cupă Europeană Premium!
Ediția 2015 a evenimentului sportiv Triathlon Challenge Mamaia se anunță una explozivă prin premiile puse la bătaie, calitatea participanților, locul de desfășurare și mai ales miza europeană. În acest an, triatlonul de la Marea Neagră este Cupă Europeană Premium!
Evenimentul este cu atât mai important cu cât au loc maximum trei evenimente premium pe an la nivel de continent.
În 2015 sunt doar două cupe premium în Europa – Triathlon Challenge Mamaia și Holten Triathlon, fapt ce plasează ţara noastră în topul ţărilor cu un potenţial enorm de creştere din punct de vedere sportiv şi competiţional. Triathlon Challenge Mamaia este cel mai mare triatlon din Europa de Est și Balcani și este etapa finală (a șasea) din Romanian Triathlon Series.
În 4-6 septembrie, la ediția a VII-a a concursului Triathlon Challenge Mamaia, participanți din peste 20 de ţări se vor lupta pentru un fond de premii dublu față de anul trecut, adică 25.000 de euro! De asemenea, punctajele în clasamentul ETU sunt semnificative: acestea cresc de la 250 de puncte pentru cupa normală la 400 pentru cupa premium. La Mamaia se vor întrece unii dintre cei mai buni triatloniști din lume. În lista punctelor ITU, cupa europeană și cupa premium au același număr de puncte pentru câștigător, adică 200 de puncte.
Cupa Premium este pasul final dinaintea Cupei Mondiale. Înscrierile sunt în derulare pe site-ul european oficial și lista celor înscriși poate fi consultată în orice moment. Până la acest moment, erau înscriși peste 70 de băieți și 15 fete. România va fi reprezentată de doi sportivi de top, Alexandru Diaconu și Antoanela Manac.
Probele individuale
Probe individuale
Proba supersprint: 400 m înot + 10 km ciclism + 2,5 km alergare
Proba sprint: 750m înot + 20 km ciclism + 5 km alergare
Proba olimpica: 1.500 m înot + 40 km ciclism + 10 km alergare
Probe de echipă
Ștafeta sprint – 750 m înot + 20 km ciclism + 5 km alergare
Ștafeta olimpică – 1.500 m înot + 40 km ciclism + 10 km alergare
Probele de alergare și ciclism se desfășoară pe șosea, în condiții de siguranță, pe o suprafață plată 100%. Înotul se face în Lacul Siutghiol, cu start și finiș la ponton.Chiar dacă la Mamaia participă de obicei mulți sportivi profesioniști, evenimentul de pe Litoral este ideal pentru cei care doresc să participe la primul lor triatlon: distanța este scurtă și accesibilă, traseul este prietenos, infrastructura este aceeași ca și cea a Cupei Europene, kit-ul de concurs este identic cu cel oferit profesioniștilor.
Mai multe informaţii despre Cupa Europeană Premium, dar şi competiţia de amatori gasiţi pe site-ul evenimentului http://www.trichallenge.ro/.
Susținători și parteneri
Ediția a VII-a a competiției Triathlon Challenge Mamaia este susținută de Primăria Municipiului Constanța și Orange România, cu sprijinul Federaţiei Române de Triatlon. Partenerul tehnologic este HTC. Evenimentul este organizat de Clubul Sportiv Smart Atletic. Partenerii evenimentului sunt: Skoda, Castrol, Intersport, Bellotto, Vega Hotel, Ciuc, Generali, Felt, PowerBar, Polar, TYR, S-Karp, Regina Maria. Parteneri media: Europa FM şi Gazeta Sporturilor.
Dor Geta Popescu, record de vârstă pe muntele Elbrus!
Sâmbata aceasta, pe 15 august, alpinista Dor Geta Popescu, în vârstă de 12 ani și 2 luni, a realizat un nou record european de vârstă, prin atingerea vârfului Elbrus, de 5. 647m., din Caucaz.
Muntele Elbrus este un vulcan stins care are două vârfuri, „Vârful de est” ( 5.642 m) și „Vârful de vest” ( 5.621 m), ambele acoperite de ghețari (145 km²). Ascensiunea a avut loc pe o vreme nefavorabilă, cu vânt în rafale de 60 km/oră, ceață și o calitate proastă a zăpezii. Geta a reușit să atingă vârful împreună cu membrii Altitude Expeditions Team și Extreme Travel, prima agenție de turism (extrem) de aventură din România.
“Pentru mine a fost cea mai grea ascensiune de până acum; vântul puternic și ceața m-au făcut să lupt cam 8 ore pentru atingerea vârfului. Am fost foarte determinată pentru că ratasem încercarea aceasta în expediția de anul trecut și acum era ultimul sezon în care puteam stabili recordul pe Elbrus“, spune Dor Geta Popescu.
Vârful Elbrus face parte din lanțul Caucaz, partea europeană a masivului, și este de origine vulcanică; aceasta explică apartenența sa, simultan, la Circuitul Seven Summits al celor mai înalte vârfuri de pe fiecare continent și la Circuitul 7 Volcanoes al celor mai înalți vulcani de pe fiecare continent, circuite pe care Dor Geta dorește să le finalizeze.
Reușita de pe Elbrus îi aduce alpinistei în palmares al doilea vârf din Circuitul 7 Summits, după Kilimanjaro, și al treilea din Circuitul 7 Volcanoes, după Damavand și Kilimanjaro.
„Start Campioni la Triatlon”, inclus în Triathlon Challenge Mamaia!
Triathlon Challenge Mamaia, cel mai mare concurs de acest gen din Europa de Est şi Balcani, integrează anul acesta și competiţia „Start Campioni la Triatlon”. Concursul marchează startul etapei naţionale a programului cu acelaşi nume destinat bazei de selecţie şi pregătire a tinerilor sportivi. Astfel, copiii din toată ţara cu vârste între 9 şi 12 ani sunt aşteptaţi să se înscrie la următoarele probe: Aquatlon – 200 de metri înot, 1.25 km alergare şi Duatlon – 1.25km alergare, 5 km bicicletă, 1.25 km alergare. Pentru înscrieri şi mai multe informaţii, cei interesaţi pot accesa website-ul oficial: www.trichallenge.ro/startcampionilatriatlon.
Proiectul „Start Campioni la Triatlon” va continua în perioada septembrie-noiembrie cu o serie de evenimente regionale în oraşe precum: Târgu Mureş, Brăila, Constanţa, Oradea, Braşov, Bucureşti, cu scopul de a le prezenta copiilor din ţară oportunităţile şi benefiicile practicării triatlonului. Lista completă de oraşe şi detalii despre înscrierile regionale sunt disponibile pe www.frtri.ro.
„«Start Campioni la Triatlon» este o oportunitate extraordinară pentru copii şi părinţi deopotrivă. Triatlonul îmbină trei discipline cunoscute – înot, ciclism şialergare – care asigură o dezvoltare armonioasă a copiilor şi îi învaţă să fie mai organizaţi, mai riguroşi, dezvoltându-le totodată spiritul de competiţie şi respectul faţă de ceilalţi sportivi. Federaţia asigură tot cadrul necesar pentru pregătirea copiilor, noi îi aşteptăm să se distreze, să descopere triatlonul şi de ce nu, să-şi depăşească după fiecare antrenament propriile limite. Credem că în fiecare copil există un potenţial neexploatat, un posibil campion, şi depinde de noi ceilalţi să-l încurajăm să transforme acest potenţial în performanţă. Este tocmai ceea ce face Federaţia cu programul «Start Campioni la Triatlon»”, declară Adrian Nanulescu, preşedinte FRTRI.
„Start Campioni la Triatlon” se desfăşoară sub patronajul Ministerului Tineretului şi Sportului şi European Triathon Union, cu sprijinul: La Fântâna – sponsor principal; Felt şi Moş Ion Roată– parteneri tehnici. Partener de comunicare: Free Communication.
Spaima maratoanelor montane – 7500. Povestea mea. (II)
Alexandru Kelerman
(Episodul 1 este aici!)
Aflu că Andrei și Dani nu se simțeau prea bine. Andrei avea o stare de greață, iar Dani avea ceva probleme în zona inghinală. În orice caz, nu ne mișcam deloc bine. Am făcut vreo două pauze scurte pe acea urcare, am continuat încetișor și am ajuns, după aproximativ 2h30m, prima dată la Omu!
Eram entuziasmat că, în sfârșit, îl văd pe Daniel, care ne aștepta cu totul pregătit. Am hotărât că nu stăm mai mult de 20 de minute în punct, așa că am trecut la treabă. Am mâncat niște paste, o bucată de pâine cu vinete și un castravete, m-am schimbat, pentru că deja se lăsa răcoare, am pus foița de vânt, am făcut plinul la apă și eram gata de plecare. L-am salutat pe Daniel și am pornit în aceeași formație, 4 băieți, în coborâre pe Valea Cerbului.
Și ce coborâre! O priveliște superbă, poteci înguste combinate cu bolovani uriași și o capră neagră care ne privea nedumerită, probabil gândindu-se ”Ce naiba caută nebunii ăștia pe aici?!”. Nu trece mult timp și dăm de-o altă echipă, de data asta compusă din două fete, Nicoleta și Irina. Le-am admirat pe fete pentru curajul de parcurge proba Elite. S-au lipit și ele din noi și iată-ne că deja suntem 6 la petrecerea asta. Și pentru că 6 nu au fost de-ajuns, mai întâlnim doi băieți. Unul dintre ei avea o accidentare la genunchi, așa că mergea mai încet. S-au luat și ei după noi, așa că acum suntem 8. Ne gândim că-i bine, că urmează noaptea și că o să fim mai în siguranță așa.
Coborâm, coborâm și tot coborâm, până ajungem în pădure, alergăm pe o scurtătură abruptă în jos, traversăm un râu peste care am făcut echilibristică pe bușteni și ajungem la Gura Diham, la ora 21 fix, exact cum ne propusesem sus. Dăm un hi5 cu Andrei și Dani pentru că ne-am încadrat la fix în timp și alergăm spre punctul de alimentare.
Fluiere, strigăte, o super întâmpinare! Aici o găsim și pe Eliza, prietena lui Claudiu, care a venit de la București și s-a oprit la Diham să ne încurajeze! După atâtea ore, o față cunoscută contează așa de mult.
În punctul de alimentare, găsim mult așteptata cină: cașcaval, pâine și roșii. Înfulecăm rapid câteva porții din combinația asta, apoi fiecare își vede de ale lui. Eu îmi beau mixul de săruri și anti-cârcei, îmi fac plinul la bidoane și mă pregătesc pentru noapte, lăsând la îndemână frontala. Stăm cam mult, după părerea mea. La ora 21:30, începem drumul prin pădure, spre următorul punct de control, la Cabana Poiana Izvoarelor. Deja era întuneric, așa că ne aprindem toți frontalele și continuăm fără prea multe vorbe.
Cea mai mare frică a mea în cursa asta era noaptea. În căpșorul meu, eram speriat de ideea de a petrece noaptea pe munte și sentimentul acela n-a trecut nici chiar acum, la zile bune după terminarea cursei. Faptul că am fost un grup de 8 oameni a contat enorm, sunt sigur.
După vreo oră, o oră și ceva, ajungem în punctul Cabana Poiana Izvoarelor. Nu stăm mult, iar înainte să plecăm, o întrebăm pe doamna de acolo cât mai avem până în Prepeleac. Adică, cât mai e până ajungem la baza muntelui Bucșoiu și începem urcarea lui. Ne spune că mai avem cam încă o oră, o oră și jumătate. Cu mult entuziasm, plecăm mai departe prin pădure, la lumina frontalelor și acompaniați de liniștea nopții.
Mergem, mergem, mergem. Parcă mergem de mult mai mult de o oră, o oră și ceva. Timpul trece, trec mai mult de două ore de la ultimul punct, iar noi tot n-am ajuns la Prepeleac. Se pare că ne-am rătăcit la un moment dat. Noroc cu Mihai, unul din colegii de drum, care avea o experiență vastă pe munte, de peste 20 de ani și știa destul de bine locurile prin care ne aflam. Fusese un ghid excelent de când mergeam împreună, continua să o facă și avea să ne ajute foarte mult până la finalul urcării de pe Bucșoiu.
Dar să nu mă arunc înaintea poveștii…
Ajungem în sfârșit în punctul La Prepeleac, unde un voluntar ne aștepta lângă un foc micuț. În jurul focului erau două corturi, unde dormeau colegii lui. În punctul ăsta, m-a izbit o dorință puternică să mă bag și eu într-un cort și să dorm. Dorința a dispărut imediat ce am plecat din punct și am început urcarea pe Bucșoiu.
Auzisem multe, dar foarte multe, despre această urcare. Despre cât de grea și de teribilă este. Dar în mintea mea, construisem un zid care refuza să accepte părerile celor care îmi povestiseră despre urcarea asta și păstrasem un spațiu pe care să-l umplu doar cu experiența mea. Urma să judec eu cât de grea sau de teribilă o să mi se pară Bucșoiu. Prima părere cu care am umplut acest spațiu a fost ”Ce-i cu jungla asta?!”
Am urcat vreme bună pe o potecă îngustă, printre niște frunze uriașe și mi se părea că sunt încolțit de vegetație la fiecare pas. Deși destul de abruptă, urcarea în sine nu mi se părea așa de cruntă.
”Nu se mai termină odată?!”, m-am gândit la un moment dat. Urcam de ore bune, ne tot opream și mi se părea că nu mai ajungem în vârf. N-am idee câte ore ne-a luat, intuiesc că vreo trei, dar când am ajuns la pancarda mică pe care scria ”Vf. Bucșoiu”, am simțit ușurare. Dovedisem ”cea mai grea urcare de la 7500” și eram bine. Sau cel puțin credeam că sunt bine. Claudiu, de cealaltă parte, nu era într-o stare prea bună. Era flămând, tânjea după pauza de la Cabana Omu (ca și mine, de altfel) și deja strecura ideea că ar fi mai bine să ne oprim la cabană. Eu îl încurajam cu ideea că am dovedit urcarea pe Bucșoiu, că o să mâncăm ceva la Omu și că o să fie foarte bine după.
Ceva din vorbele mele de încurajare chiar s-a dovedit a fi adevărat. Am ajuns la Omu, am intrat în cabană și am început să mâncăm. Pe măsură ce mâncam, moralul creștea. Vedeam cum Claudiu își revine din starea de oboseală și energie scăzută în care era mai devreme. Și eu aveam moralul foarte bun. Daniel ne încuraja să mergem mai departe. Perspectivele erau bune!
Andrei și Dani erau hotărâți să continue, echipa de fete despre care am pomenit mai devreme era și ea determinată, așa că ne-am echipat și am ieșit din cabană.
Și de-aici, a început să se dărâme totul, bucățică cu bucățică….
Imediat cum am ieșit din cabană, am simțit o durere cruntă la glezna stângă. Abia reușeam să calc normal pe piciorul stâng. Mi-am dat seama într-o fracțiune de secundă ce se întâmplase. În cele 30 de minute petrecute în cabană, i-am dat corpului șansa să stea la căldură, să se relaxeze și să se răcească. Adrenalina a plecat de la locul ei, lăsând în urmă durerea pe care o mascase în tot acest timp, la glezna stângă.
Micuța durere pe care o ignorasem vreme de peste 30 de kilometri, devenise acum inamicul fiecărui pas pe care încercam să-l fac pentru a continua cursa. Mă mișcam într-un ritm mai încet decât foarte încet.
Claudiu își revenise total, amândoi eram treji, nu aveam dureri musculare, singura problemă era faptul că glezna mea stângă durea foarte tare la fiecare pas.
Ne-am oprit pentru câteva momente, ca să ne bucurăm de răsăritul soarelui. Știam că o să ne trezească și mai mult și că o să ne dea energie. După o noapte de efort și nesomn, răsăritul soarelui este cunoscut în rândul alergătorilor de ultramaraton ca ”momentul de renaștere”. Am înțeles în acele momente de ce i se spune așa.
Am încercat să continuăm. Ce ne aștepta din acest moment erau câțiva kilometri buni de coborâre până la Refugiul Ciubotea din Bran. O coborâre destul de abruptă, care pentru mine și glezna mea avariată se anunța o adevărată provocare. Dar am încercat. Am coborât o bucată. Apoi am simțit nevoia să mă opresc. Pur și simplu durea prea tare. M-am așezat pe o piatră și mă uitam lung la Claudiu. Ne-am întrebat de câteva ori ”Ce facem? Continuăm sau ne întoarcem la Omu?”. Mi-a luat minute bune să mă decid. M-am gândit serios la ce ar însemna încă 10-12 ore de efort pentru glezna mea avariată. Riscam o accidentare mult mai gravă decât cea pe care o aveam deja, așa că cea mai bună decizie pe care o puteam lua, în acel moment, era să ne oprim și să ne întoarcem. I-am comunicat asta lui Claudiu și am fost amândoi de acord că e mai bine așa.
După 25 de ore de efort și 75 de kilometri Marathon 7500 s-a oprit pentru noi. Ne-am întors la cabana Omu și ne-am anunțat abandonul. Am băut o cafea împreună cu Daniel și am plecat spre Babele, de unde am luat telecabina până la zona de Start, la Peștera.
Ai noștri ne-au felicitat și ne-au încurajat, cu bucuria că eram întregi și sănătoși. Aceeași bucurie o aveam și eu, deși accidentarea nu mă încânta deloc. Am acceptat totul așa cum a fost și ne-am promis că la anul va fi mai bine.
Uitându-mă înapoi, am învățat multe lecții valoroase din participarea la 7500. Câteva dintre cele mai importante ar fi:
- E nevoie de mai mult antrenament la munte, constant, pentru a crește sansele de a duce cursa la bun sfârșit
- Deși pare tentant să mergi cu alte echipe, mai ales noaptea, ăsta e un lucru care te poate trage mult în jos, pentru că dacă se oprește unul, se opresc toți și se duc multe minute prețioase în felul acesta. Dacă ai un plan de acasă, ar trebui respectat de la început până la sfârșit
- Să îți asculți corpul și să știi când să te oprești e foarte valoros. Acum, când scriu aceste rânduri, după ce am fost la medic și m-am recuperat, a fost perfect că m-am oprit și nu am continuat prostește, pentru că am evitat o accidentare mult mai gravă, care m-ar fi scos din joc o perioadă mai îndelungată
- Ultramaratoanele sunt foarte mișto, oricât de grele ar fi! 😀
Cu experiența adunată de la această ediție, la anul voi reveni motivat să termin această cursă și să cuceresc ”crăiasa de la 7500” din mâinile ”bestiei din Carpați”. Prietenii știu de ce 🙂
Nu există modalitate mai bună de a încheia povestea acestei aventuri decât cu multe mulțumiri pentru cei care au fost alături de mine în acestă cursă, pentru că fără susținere și fără oamenii dragi din viața mea nu aș fi ajuns atât de departe.
Mulțumesc!
