Goi pe bicicletă
Ţineţi minte videoclipul Bycicle Race al celor de la Queen? Da, acela în care mai multe fete dezbrăcate apar pe bicicletă. Ei bine, acum încercaţi să vă imaginaţi grupuri dezinhibate de biciclişti de ambele sexe, toţi goi puşcă, pedalând în zeci de oraşe ale lumii, în cadrul World Naked Bike Ride Day. Şi nu într-un videoclip, ci în viaţa reală :).
Se întâmplă aşa în fiecare an, începând cu 2004, în peste 20 de ţări, pe parcursul lunii iunie (anul acesta cele mai multe oraşe au programat evenimentul pe 13).
Scopurile acestui gen de eveniment: de a promova drepturile bicicliştilor, de a atrage atenţia asupra naturii distructive a maşinilor şi a schimbărilor climaterice, de a protesta împotriva dependenţei de petrol şi de a sărbători puterea şi individualitatea corpurilor noastre. Desigur, unii o fac doar pentru că e amuzant sau pentru că au porniri exhibiţioniste :).
Înainte de World Naked Bike Ride Day, existau mai multe organizaţii de biciclişti care-şi expuneau goliciunea pedalând. Amintim de FKK (Freie Körper Kultur) în Germania, Fremont Riders în Seattle (SUA), Ciclonudista în Spania şi Artists Against War în Canada.
În ciuda subiectului sensibil şi a legilor privind expunerea indecentă în spaţiul public, au fost surprinzător de puţine arestări cauzate de World Naked Bike Ride Day. Detalii despre această mișcare găsiți și aici.
Cei mai puţin pudici sunt îndemnaţi să se uite pe fotografiile disponibile aici şi aici. Dacă nu pentru nuduri, măcar pentru biciclete.
Nu cunoaştem să fi avut loc un asemenea eveniment în niciunul dintre oraşele României, însă ne-a atras atenţia un proiect susţinut de biciclescu.ro, care “dezbracă bicicliştii – atât la propriu, cât și la figurat – pentru a le spune povestea şi a le expune fragilitatea”.
Maratonul meu la Braşov: Cursa izbăvirii
Poate alergarea să-ţi vindece rănile? Poate să-ţi alunge tulburarea care te macină pe dinăuntru şi să te ajute să faci pace cu tine însuţi? Cu gândurile astea am luat calea Braşovului, la Maratonul Internațional Brașov, aflat la prima ediție, în încercarea de a mă linişti şi de a găsi o fărâmă de speranţă, la aproape două săptămâni după ce am pierdut un om drag.
M-am întrebat ce rost mai are să particip la un maraton dacă nu mai am suflu, dacă nu mai cred în fiecare pas pe care îl aveam de făcut, dacă plăcerea alergării era sufocată de durerea mistuitoare a despărţirii de socrul meu, la care am ţinut mult şi de la care mai aveam atâtea de învăţat. Dar am decis că de data asta nu voi alerga pentru mine şi va trebui să o fac pentru el. I-ar fi plăcut mult să vadă medalia, să o pipăie zâmbind şi să ne întrebe, pe mine și soția mea, cum a fost la Braşov.
Ştiam că va fi tare greu, pentru că după 10 zile negre nu mă simţeam în stare să mai alerg decent nici 5 kilometri, însă, în acelaşi timp, mă agăţam de fărâma mea de experienţă acumulată în trei ani de alergare. Simţeam că va fi o cursă cu totul diferită de ceea ce am trăit până acum, pentru că nu puteam alunga altfel presiunea pe care o acumulasem. Să alergi pentru cineva este mult, mult mai greu decât să faci asta pentru tine. Te temi că ai putea da greş, dar, pe de altă parte, ai o motivaţie uriaşă şi simţi că nu eşti singur. Eu am simţit asta.
Maratonul meu de la Braşov n-a fost cursa superbă pe care mi-am imaginat-o atunci când m-am înscris, deşi organizatorii s-au descurcat minunat şi au toată admiraţia mea pentru eforturile lor. După şocul prin care trecusem nu eram pregătit mental pentru acest start, aşa că n-am avut aşteptări mari – îmi doream doar să ajung la linia de sosire şi, pe cât posibil, să nu scot cel mai prost timp personal.
Am reuşit doar să nu abandonez şi poate că e mai bine aşa. Duminică, la Braşov, strivit de căldură, am învăţat să-mi accept limitele, să-mi înţeleg neputinţa şi să merg până la capăt. Da, da, să merg! Ceea ce altădată mi se părea de neconceput a devenit inevitabil, obligatoriu, firesc, după primii 15 kilometri făcuţi cu frâna trasă, din cauza unui junghi nemilos la ficat. 15 kilometri m-am târât, tot încercând să-mi păcălesc corpul şi să-l fac să demareze. Dar maşinăria complicată căreia computerul de bord îi dădea comanda de pornire refuza să-şi revină. Din când în când, reuşeam să zâmbesc spre obiectivele fotografilor, dar nu reuşeam deloc să-mi înving starea: înăuntrul meu era furtună.
În cele din urmă, când disperarea a început să lase loc panicii, “motorul” gripat a pornit, numai că “turaţia” nu era deloc potrivită. Am scăpat de junghi, însă nu mai aveam suflu, iar stomacul dădea semne tot mai puternice de revoltă. Crampe! “Păi eu n-am păţit niciodată aşa ceva!”, am protestat, exasperat, în mintea mea, chinuindu-mă să înaintez. “Uite ai acum! Ce-o să faci?”, mi-am servit singur continuarea.
După 21 de kilometri, mă gândeam serios ce aş putea scorni ca să termin cursa asta, cum aş putea să mă mint ca să nu mă prăbuşesc. Am făcut un mic inventar al situaţiei, iar concluzia a fost jalnică:moralul – la pământ, durere la stomac, stare de oboseală acută, accentuată de căldură. După startul greoi, în care problema de la stomac părea tolerabilă, şi după primele două segmente de 10 kilometri în care m-am străduit să nu cedez, am văzut trecând pe lângă mine mulţi concurenţi.
Cursa mea era în pericol, ştiam asta. Singura şansă pe care o aveam era să accept că va trebui să merg şi că nu e nicio ruşine că nu mai pot alerga. Am tras de mine ca de o mârţoagă agonizând de sete în deşert, dar era clar că aveam o singură alegere posibilă: încercam să alerg şi riscam să mă prăbuşesc sau o luam încetişor, la pas, aşteptând să-mi revin. Jenat, dar determinat să termin cursa, am ales să merg. Cea mai bună decizie, singura posibilă, pentru că imediat cum încercam să mai alerg uşor, gambele intrau în mici blocaje. “Dumnezeule, acum am şi cârcei?! Păi nici n-am alergat azi!”, m-am gândit.
M-am oprit, mi-am masat puţin muşchii, apoi am continuat să merg. M-am rugat să nu cedez. Recunosc că mi-au dat lacrimile de supărare, pentru că tot nu puteam accepta că am ajuns să merg la un maraton. M-am oprit la fiecare furtun cu apă şi mi-am revenit în simţiri. Şi în timp ce storceam câteva felii de grapefruit, m-am relaxat şi mi-am dat seama că am uitat esenţa acestei ocupaţii… important e să particip. Şi că tot e mai bine să fiu acolo decât în scaun, la volan, înjurând maratonul pentru că a blocat centrul Braşovului. Tot ce trebuia să fac era să ajung la finish. Din acel moment mi-am revenit. Cam târziu, pentru că mai aveam doar vreo 5 kilometri în faţă, dar eram fericit că am reuşit să trec singur prin lecţia asta înainte de linia de sosire.
Căldura aiuritoare emanată de asfalt i-a sleit de puteri pe mulţi dintre colegii de suferinţă, transformându-i în pietoni condamnaţi să se târască pe lângă maşinile din care zeci de oameni încercau să priceapă de ce ar face cineva aşa ceva. Mă simţeam obosit, eram dezamăgit că nu am prins o zi bună, dar “hei, ar fi plictisitor să prinzi numai zile bune!”, mi-am spus. Măcar atât mai puteam face, să mă târăsc până în Piaţa Sfatului.
Crampele la stomac au încetat pe ultimii cinci kilometri şi aşa am putut să alerg, cât de cât. Am ajuns din urmă un concurent la vreo 50 de ani, pe care mi-am propus să-l depăşesc, semn că îmi reveneam după faza critică a agoniei. Îl vedeam că suferă, iar în clipa în care am ajuns în dreptul lui, s-a întâmplat ceva magic. Într-o secundă, am uitat ideea de a-l întrece şi am simţit nevoia de a-l bate pe umăr şi de a-l încuraja. “Mai e puţin! Hai să alergăm împreună până la capăt!”, i-am spus. Am simţit cum îşi revine uşor, apoi a slăbit ritmul şi ne-am înţeles să nu ne grăbim.
Am trecut amândoi linia de sosire şi l-am văzut uimit cum refuză medalia. Mi-a explicat că nu a fost înscris şi a alergat în afara concursului. Abia atunci am observat ce era diferit la el: alerga într-un tricou din bumbac alb şi pantaloni crem din tercot, cu pantofi sport obişnuiţi. Nici fata care oferea medaliile nu observase că nu avea număr. M-a impresionat că a alergat atât şi că nu a trişat – ar fi putut lua medalia. Îmi voi aminti mereu de el.
Finalul a fost emoţionant. Soţia şi grupul de prieteni m-au aclamat de parcă aş fi câştigat maratonul. Şi, într-un fel, l-am câştigat, ca dealtfel fiecare participant.
Am ajuns la finish chinuit, dar mulţumit că nu am cedat psihic la tentaţia abandonului. Mi-a fost dor de socrul meu, l-am simţit alături, ajutându-mă în clipele dificile şi am fost fericit că am alergat, atât cât am reuşit, pentru el.
Cu 04:38:29, locul 28 la categoria de vârstă +35 şi poziţia 50 în clasamentul general, mi-am trecut în “palmares” un “Personal Worst” de excepţie. Sincer, mă aşteptam chiar la mai rău, aşa că sunt tare mulţumit că am ieşit pe picioarele mele din “Triunghiul Bermudelor”, junghi-crampe-cârcei. Mi-aş fi dorit să marchez cu o cursă în forţă acel 10, cel mai frumos număr de concurs pe care l-am purtat până acum. Dar asta e o neîmplinire cu care pot trăi.
Triatlon în vremea caniculei. Câteva sfaturi
de Cosmin Navadaru
Căldură mare, monşer triatlonist! Ştim, te-au trecut apele, la propriu şi la figurat, pentru că a venit valul de căldură. Acesta însă nu este un motiv întemeiat să renunţi nici la antrenamente, nici la curse. Trebuie doar să asculţi câteva sfaturi care implică aportul de sare, hidratarea, alegerea vestimentaţiei şi alte câteva detalii. La final aplici filosofia trial and error, îţi asculţi corpul şi vei avea de câştigat. De trei ori, căci doar eşti triatlonist.
Citată de Triathlon Competitor, Megan Forbes, nutriționist și triatlonistă, ne îndeamnă să consumăm, în perioadele calde, alimente bogate în apă, precum fructele proaspete (în locul celor uscate).
Dacă trăiţi într-un climat mai răcoros şi urmează să participaţi la o cursă cu vreme călduroasă ori umedă, va trebui să luaţi câteva măsuri în timpul antrenamentelor: de exemplu, să mai adăugaţi un strat de haine pentru a creşte nivelul de transpiraţie. Cântăriţi-vă fără haine înainte de antrenament, apoi după terminarea lui.
Chris Carmichael, fost ciclist profesionist, oferă pentru Revista Bicycling câteva sfaturi legate de antrenamentele pe vreme călduroasă. Poate cea mai importantă: expuneţi-vă activ, nu pasiv. Adică este de preferat să folosim bicicleta pe vreme călduroasă, la un ritm scăzut (aceasta va genera adaptări ale organismului), în locul unei expuneri pasive de genul folosirii saunei sau a unei încăperi fără aer condiţionat. Dacă v-aţi antrenat în aer liber, pe căldură, organismul a făcut în mod sigur modificări precum creşterea volumului plasmei sangvine (pentru a produce mai multă transpiraţie).
Vă placea sarea?
Credeaţi că sarea nu este bună pentru sănătate? În general nu, însă în zilele în care transpirăm din abundenţă este bine să adăugăm sare la mâncarea noastră.
Pentru a stimula mai bine umiditatea pe bicicletă, vă propunem să vă instalaţi trainer-ul acolo unde vă uscaţi de obicei rufele – închideţi uşi şi geamuri şi daţi din pedale cu spor! Ca măsură extremă, vă putem recomanda să-l instalaţi chiar în baie, după un duş magistral, dacă aveţi loc. 😀 V-am îndemna să aduceţi şi laptopul cu voi, ca să nu vă plictisiţi, dar ne e teamă de combinaţia aparatură electronică-umiditate.
sursa: www.sierracountynewmexico.info
Megan Forbes ne îndeamnă să folosim un supliment cu sare cu o zi sau două înainte de cursă. “Asta va ajuta la reţinerea în organism a apei băute de atlet şi îl va face să se simtă puţin cam “plin”, dar aceste rezerve se vor termina repede după ce cursa începe, iar concurentul se va bucura că le-a avut”.
Încercaţi să adăugaţi sare în timpul antrenamentelor pentru a ajuta la absorbţia fluidelor. Aplicaţi principiul trial and error şi ajustaţi cantitatea pentru a vedea care doză vă face să vă simţiţi mai bine şi ce pierdere în greutate vă cauzează.
În cursă – aclimatizare și ţinte realiste
Dr. Jeremy Rodgers, director medical pentru evenimentele Rocky Mountain Ironman, îi sfătuieşte pe triatlonişti să sosească la locul de desfăşurare a cursei cu o săptămână înainte, dacă se poate. Asta mai ales în situaţia în care participanţii respectivi vin dintr-o zonă cu temperaturi mult mai scăzute decât zona de concurs.
Uitaţi de recordurile personale! Cel mai important este să fim realişti şi să ne fixăm ţinte adecvate în raport cu vremea. La fel ca în cazul unei curse cu un vânt buclucaş, plănuiţi să fiţi mai lenţi la o cursă pe căldură în comparaţie cu o competiţie desfășurată în condiţii optime: mai cald înseamnă mai lent. Treceţi pe plan secund pace-ul în alergare şi acei kilometri pe oră de la bicicletă. Concentraţi-vă mai degrabă asupra efortului pe care-l resimţiţi şi fiţi atenţi la numărul de bătăi ale inimii. Nici o grijă: şi ceilalţi participanţi vor fi înceţi pe vreme caniculară.
Sfaturi pentru cursele toride
Lăsaţi casca aero (de contratimp) acasă. Bucuraţi-vă de circulaţia aerului pe care v-o oferă casca de şosea. Şi nu ezitaţi să vă turnaţi câte o sticlă de apă pe cap când puteţi.
Lungimea contează, ştim bine! Asa că folosiţi şosete scurte în cursă. Cele lungi pot reţine căldura şi pot provoca băşici.
Hidrataţie cu… anticipaţie. Vom traduce exprimarea pompoasă: vă îndemnam practic să beţi înainte (!) de a apărea senzaţia de sete. Dacă ea deja s-a instalat, înseamnă că aţi aşteptat prea mult până să beţi.
Folosiţi un cozoroc în loc de şapcă, pentru că ajută mai bine la împrăştierea căldurii.
Nu efectuaţi o încălzire normală, lungă. Temperaturile ridicate vă vor încălzi oricum musculatura în mod natural, în cursă. Deci nu exageraţi cu exerciţiile de dinainte de start. Porniţi în competiţie încet şi terminaţi în forţă – astfel, totul va fi bine. În perioada de dinaintea cursei încercaţi să vă menţineţi o temperatură scăzută – puteţi chiar folosi ceva gheaţă în acest sens. Desigur, încălzirea nu trebuie eludată: până la urmă, sistemul de răcire a organismului trebuie şi el pus în mişcare înainte de cursă, trebuie “încalzit”. Cu alte cuvinte, extremele sunt de evitat.
Evitaţi echipamentul închis la culoare (negrul atrage căldura). La fel, evitaţi mânecile de compresie, măcar în cursele cu prea mult soare – şi nu doar pentru că vă veţi alege cu “bronzul tractoristului”.
Succes în antrenamente și la competiții! 🙂
Brașovul a bătut în weekend ritmul unui maraton internațional
Cei 1.200 de participanți, adulți și copii, participanți la prima ediție a maratonului s-au bucurat de un peisaj de vis, de energie din partea antrenorilor de fitness și a trupei de percuție Super Chill, de trasee pentru toate vârstele și puterile și de premii din partea organizatorilor.
După ce Piaţa Sfatului şi-a primit participanţii a început şi sesiunea de încălzire. Oana Solomon și Dada Iliescu i-au pus in mişcare pe alergători, după care trupa Super Chill i-a făcut pe concurenți să tropăie de nerbădare, în ritmul tobelor. La start s-au aliniat sportivi de diverse vârste, care au parcurs distanțe la alegere: maraton – 42 km, ștafetă, semimaraton – 21 km, cursa de 10 km și de 5 km.
Printre participanți s-au aflat sportivi din România, Moldova, Ungaria şi Bulgaria. Vitalie Gheorghiță din Chișinău a câștigat proba de maraton, cu timpul de 02:26:44, find urmat de Ştefan Daniel Lupulescu – 02:31:34 şi Igor Timbalari – 02:42:14. Iulia Găinariu a dominat podiumul la feminin cu timpul de 03:01:39, pe locul doi a venit Maria Magdalena Veliscu, iar pe trei Botezan Mihaela Maria. La semimaraton masculin s-a impus Maxim Răileanu cu timpul de 01:09:36 , iar la feminin Adela Paulina Băltoi – 01:23:42.
De un alt fel de aniversare au beneficiat Ilie Roșu, cel care a marcat al 122-lea maraton al său și care a purtat în cursă steagul României și pe cel al Uniunii Europene, Victor Ilie, omul care a alergat la Brașov la al 200-lea maraton din viață şi Liviu Bica, care a aniversat al 100-lea maraton din carieră. Cei trei veterani au fost premiați de Valeriu Tomescu, ambasadorului evenimentului, cel mai titrat antrenor de maraton din România și unul dintre cei mai importanți din lume.
Evenimentul organizat de Asociația Șapte Scări, în parteneriat cu Primăria Brașov și susținut de Telekom România și Dolce Sport, a avut și o componentă caritabilă. Prin intermediul Fundației Telekom Romania, taxele strânse la cursa de 5 km, dar și 10% din valoarea taxei la probele competitive (maraton, ștafetă, semimaraton și 10 km), vor fi donate copiilor cu autism, beneficiarii Asociaţiei “Copiii de Cristal”.
Toată lumea a alergat la Maratonul Internațional Brașov. Pentru tinerii cu nevoi speciale a fost organizată o alergare scurtă, iar copiii au alergat pe categorii de vârstă. Cu toții s-au bucurat de surprizele partenerilor, iar cei mai rapizi alergători au fost premiaţi în bani. Fondul total de premiere – cash – a fost de 13.200 Lei.
Maratonul a beneficiat de ajutorul acordat de sute de voluntari care au oferit sprijin logistic în organizarea refresh point-urilor și în îndrumarea concurenților pe traseu.
Evenimentul s-a bucurat de sprijinul partenerilor Telekom Romania, Dolce Sport, Primăria Municipiului Braşov, Herbalife, Running Shop, Carrefour Brasov, HTC, S-Karp, Paradisul Acvatic şi Coresi Mall Braşov.
Recuperare medicală sportivă – un concept nou de terapie prin sport
ProVita – Diagnostic și tratament inaugurează Centrul de Recuperare Medicală Sportivă (RMS), definind terapia prin sport drept o îmbinare între terapia pe aparate medicinale și antrenamentul funcțional, cu scopul de a pregăti corpul pentru o gamă largă de provocări, de la solicitările zilnice până la cele specifice sportului de performanță.
“Terapia prin sport folosește principiile antrenamentului sportiv, adaptate însă la particularitățile fizice, psihice și sociale ale pacientului. Este diferită de alte metode folosite în centrele de recuperare medicală (kinetoterapie – terapie prin mișcare) și poate fi o alternativă eficientă, de viitor, la acestea. Antrenamentele de recuperare medicală sportivă pe care le putem concepe în centrul nostru sunt potrivite atât pentru pacienți cu diverse afecțiuni medicale sau aflați în recuperare după operații, sportivi amatori, care doresc să își îmbunătățească starea de sănătate, precum și sportivi de performanță care își revin dupa accidentări sau doresc să își dezvolte performanțele.”, explică Paul Sittner, coordonatorul centrului, specialist în recuperare medicală ortopedică și sportivă.
Centrul de Recuperare Medicală Sportivă din cadrul Provita – Diagnostic și tratament oferă un serviciu complex de consultanță sportivă care cuprinde:
– teste și măsurători inițiale, pentru evaluarea riscului apariției accidentărilor sportive (“Functional Movement Screening”, cea mai nouă metodă la nivel mondial)
– antrenament specific de prevenire a accidentărilor sportive (de ex: ruptura de ligament încrucișat, hernia sportivului, dureri de spate);
– teste funcționale finale (după algoritmul “Return to activity”), care permit aprecierea obiectivă a momentului corect de reluare normală a activității sportive de performanță (sau amator).
Terapia pe aparate este indicată în fazele de început ale recuperării, când leziunile nu permit un efort mare, iar procesul vindecării poate fi accelerat prin aplicarea unor stimuli locali bine dozați (de ex. lucrul pe grupe izolate de mușchi).
Antrenamentul funcțional este indicat atunci când starea organismului permite începerea unei solicitări mai complexe (lucrul în sistem, adică lucrul simultan și
coordonat al mai multor grupe musculare), solicitări apropiate de activitățile ce reprezintă obiectivul pacientului. “Acest tip de antrenament cuprinde baterii de teste precum Functional Movement Screening (FMS), folosite actual pentru antrenamentul naționalei de fotbal a Germaniei sau în cadrul unor cluburi profesioniste de fotbal, de exemplu Bayern München.”, adaugă Paul Sittner.
Aparatele din sală sunt produse exclusiv în Germania, sunt omologate medical și includ o serie de accesorii necesare pentru adaptarea antrenamentului la nevoile fiecărui pacient. Astfel, Biodex System 4 Pro, în premieră în România, reprezintă un “gold standard measure” ce permite testarea tuturor articulațiilor mari (genunchi, umăr, gleznă) în diferite stadii ale recuperării. În schimb VACUMED, aparatul dezvoltat pe baza cunoștințelor medicale obținute în urma călătoriilor în spațiu, poate fi utilizat în numeroase afecțiuni de circulație sangvină, gimnastica pasivă a vaselor de sânge, programe de recuperare a sportivilor, edeme post-operatorii, dar și probleme de estetică (de exemplu celulită).
“Ne-am propus ca în centrul medical Provita – Diagnostic și tratament să oferim soluții de tratament și aparatură de ultimă ora, precum și accesul la specialiști a căror pregătire și experiență să fie la cele mai înalte standarde medicale internaționale. Sunt mândru că Centrul de Recuperare Medicală Sportivă din cadrul clinicii, condus de Paul Sittner, aduce în premieră în România terapia prin sport, facută profesionist, atât pentru sportivii profesioniști cât și pentru cei amatori, sau pentru pacienții care au nevoie de programe de recuperare medicală.” a declarat Ovidiu Palea, director general Centrul Provita – Diagnostic și tratament.
Paul Sittner, coordonatorul centrului, a studiat la Deutsche Sporthochschule Köln, singura universitate de sport din Germania, unde a obținut numeroase licențe, atât pentru diverse aparate, cât și pentru diverse terapii (afecțiuni ale coloanei vertebrale, boli cardiologice, diabetes mellitus, analiza mersului, antrenament senzomotoric, Aqua Trainer, Nordic-Walking Trainer).
A lucrat apoi în cel mai mare centru de recuperare ortopedică al landului Nordrhein-Westfalia, unde a tratat sportivi de performanță din fotbal (Bundesliga, lot național Ucraina, România, Coreea de Sud, Georgia), handbal (Bundesliga), volei (lot national Rusia) și hockey.
Centrul ProVita – Diagnostic și tratament include în prezent clinicile:
– ProVita Diagnostic și Tratament, Str. Alexandrina nr. 20-22, sector 1
– ProVita Imagistică, Str. Calistrat Grozovici nr. 1, sector 2, în incinta Institutului Naţional de Boli Infecţioase “Prof. Dr. Matei Balş”, Pavilion 4.
Maraton Apuseni: povestea cursei mele
Pe Maraton Apuseni l-am așteptat cu multă nerăbdare și cu multă poftă de munte. După frumusețea trăită la EcoMarathon, Apuseni îmi părea că vine ca o completare naturală, cu peisaje cel puțin la fel de frumoase și cu un traseu ceva mai lung și cu ceva mai multă diferență de nivel.
La Maraton Apuseni urma să alerg împreună cu colegul Claudiu, cu care voi face echipă la tură lungă de la Marathon7500.
Am avut un somn destul de neliniștit în noaptea dinaintea cursei, m-am trezit din două în două ore și nici nu știu când s-a făcut ziuă și ceasul mi-a dat de știre că e cazul să ne trezim și să plecăm spre zona de start. M-am echipat, mi-am luat nutriția pentru cursă și am mâncat ceva banane, după care am ieșit să-mi salut prietenii. Erau și ei gata, așa că ne-am urcat în mașină și am plecat spre Pensiunea Skiland din Stațiunea Muntele Băișorii, locația de unde urma să luăm startul.
După un drum de vreo 40 de minute, am ajuns în parcare și am urcat spre start. Vorbisem cu mama, că dacă sunt prezente corturi cu echipament și găsesc niște pantofi de trail noi acolo, să-mi iau o pereche, pentru că să parcurg cei 43 de kilometri în pantofi de șosea nu era deloc cea mai bună variantă. Zis și făcut.
Erau două corturi cu pantofi de munte, iar la unul din ele, prietenii mei, Claudiu și Eliza, aveau cunoștințe. Asta m-a salvat, pentru că nu aveam prea mulți bani la mine, iar băieții de la cortul CAF au acceptat să le plătim după maraton (mulțumesc Eliza, mulțumesc băieții de la CAF! M-ați salvat!).
Iată-mă, cu 10 minute înainte de start, încălțat cu o pereche nouă de pantofi de trail, urma să iau startul împreună cu Claudiu și alte câteva sute de participanți la Maraton Apuseni.
3, 2, 1…start!
Am plecat repede, dat fiind faptul că eram mai puțini decât la alte concursuri mari. Am pornit împreună cu Claudiu și am trecut prin primele urcări și primele coborâri. Eu îl lăsam puțin în urmă pe urcări, el mă lăsa puțin în urmă pe coborâri.
Am ținut-o așa până la primul punct de alimentare, la Bocșești, unde am ajuns cam plin de noroi, traseul până aici fiind presărat cu multe bălți, de la pârâiașele din apropiere. Am mâncat bine și-am plecat în alergare pe un forestier care a urcat puțin, după care a început să coboare și a tot coborât câțiva kilometri buni.
Mă simțeam bine, mă mișcam puțin mai greu ca de obicei, mai ales la coborâre, din cauza pantofilor noi. Neobișnuit cu ei, era să-mi sucesc glezna de vreo două ori, ba chiar am alergat puțin cu o mică durere la glezna dreaptă.
A urmat prima urcare lunguță, unde l-am lăsat din nou pe Claudiu în spate. Am ajuns pe culmea unui deal, de unde se vedea un peisaj absolut superb. Eram înconjurați de verde și combinația de cer perfect senin cu verdele puternic al brazilor și mirosul acela de iarbă proaspătă erau un deliciu. Cam asta a fost tema generală a cursei, prin peisaje din astea m-am tot plimbat. De fapt, peisajele aveau să joace un rol important mai târziu în cursă, pentru că m-au salvat mental, în niște momente mai dificile.
Ziceam că ajunseserăm într-un vârf cu priveliște faină. După vârf, normal, urmează coborâre. După coborâre, vine urcare. Și tot așa, până la următorul punct de alimentare de la Săgagea, unde m-am alimentat destul de mult și mi-am dat seama după, când am început s-o iau la pas, că băusem cam multe lichide.
Ușor, ușor, nu de alta, dar urcam iar și n-aveam cum să mă mișc prea repede, mă apropiam de jumătatea cursei. Pe la kilometrul 17 s-a iscat o urcare mai abruptă, moment în care m-am uitat după prietenul Claudiu și l-am văzut undeva în spate. A fost ultima dată când aveam să-l văd în cursă.
A urmat o alergare splendidă pe curbă de nivel, pe Dealul Răfăileștilor, într-o zonă pe care o declar, oficial, cea mai frumoasă zonă unde am alergat până acum. Pe la mijloc am dat de-un izvor, de unde am băut cu poftă și brusc m-am simțit foarte hidratat. E ceva la apa asta de munte, proaspătă, curată. Parcă îți dă forțe altfel.
Mă întrec fetele? 🙂
După ce-am ajuns la următorul punct de alimentare, la kilometrul 21 și după ceva poteci prin pădure, am ajuns la cea mai tehnică coborâre pe care am făcut-o până acum, cu corzi, cu salvamontul în jur, cu pietricele mici pe care am și alunecat puțin și m-am ales cu o julitură, dar cu o senzație tare faină, încărcat de adrenalină. În scurt timp, am parcurs toată coborârea tehnică din zona numită La Stânci și a urmat o coborâre luuuungă și frumoasă, cu niște curbe largi și potecă îngustă, pe care am alergat-o cât m-au ținut picioarele. Am avut în spate o fată care nu m-a lăsat să încetinesc un moment, o simțeam că are mai multă experiență la fugă pe munte ca mine. Tocmai de-asta m-am ambiționat și n-am lăsat-o să mă depășească. La finalul coborârii, am sărit peste un râu, mi-am dat cu apă pe față și mi-am udat șapca și am luat-o la pas spre următorul punct de hidratare.
Între timp, m-a ajuns și fata de pe coborâre și-am făcut cunoștință. Voichița o chema, la prima ei alergare pe traseul de maraton, dar unul dintre organizatorii edițiilor precedente. Mi-a dat așa un sentiment în plus de siguranță, faptul că am alături, chiar și pentru puțin timp, un om cu experiență mai mare ca mine.
Am ajuns în punctul de alimentare și am mâncat bine, căci intuiam ce urmează. Văzusem din profilul cursei că pe la kilometrul 25 șade o urcare lungă, vreo 5 kilometri cu 600-700 de metri diferență de nivel. M-am pregătit psihic pentru urcare și am luat-o la pas. Primul kilometru a fost integral pe o vale cu niște pietre destul de mari, peste care săream destul de ușor. Mă surprinde mereu cât de bine merge urcarea la mine.
Voichița, noua mea cunoștință, plecase din post înaintea mea, iar eu îmi pusesem ca scop să o ajung din urmă. Urc, urc, urc, trec printr-un punct de control și văd în stânga mea creasta unde urma să ajungem. Avea în mijlocul ei un fel de peșteră fără tavan, o adevărată splendoare!
Surviving: rămân fără apă
N-a mai durat mult și am intrat în pădure, iar urcarea continua, devenea din ce în ce mai abruptă și din ce în ce mai dificlă. Cu multă răbdare, am înaintat cu ritm constant. Am ajuns-o în sfârșit pe Voichița și am și depășit-o. La un moment dat, cât de mult îmi plac mie urcările, am început s-o înjur. Parcă nu se mai termina și mă storcea de toate resursele. Deja îmi era foame și rămăsesem și fără apă. Mi-am zis că dacă mânânc un gel fără apă, o să regret, așa că i-am dat înainte cu perseverență. Și cu câteva înjurături. Aproape de final, am ajuns din urmă o altă fată, care avea un bandaj la genunchi. Am întrebat-o dacă e ok și dacă are nevoie de ceva, mi-a răspuns că vrea doar apă. Asta voiam și eu. Hai, urcare, termină-te odată!
Spuneam că peisajele au jucat un rol foarte important pe toată durata cursei. Aici a fost unul din momente. Când am ajuns în vârf, pe creastă, printre copaci, m-am oprit pentru câteva momente și am admirat priveliștea (am poze și de aici). Am rămas fără cuvinte. În secunda aceea mi-am zis: ”Cât de nenorocită a fost urcarea asta, pentru peisajul ăsta, a meritat tot efortul!”. Și-am plecat mai departe, pentru că mintea îmi era ocupată cu următorul punct de alimentare.
A mai durat ceva până am ajuns la punct, dar din nou, peisajele și-au făcut treaba. Am alergat printr-o vale extraordinară, unde de-o parte și de alta erau văcuțe la păscut și era o muzică întreagă ce venea din clopotele lor. Treceam aproape de văcuțe, iar ele continuau să pască și să-și zdrăngăne clopotele. Mi s-a părut de poveste porțiunea aia. Mi-a dat multă energie și am ajuns la punctul pe unde mai trecusem o dată, la kilometrul 21. De data asta, eram la kilometrul 31. Voichița și fata bandajată la picior, pe care am aflat ulterior că o cheamă Cristina, au plecat amândouă înaintea mea. De Claudiu nu mai știam nimic, dar după calculele mele, era la cel puțin o oră în spatele meu.
Energizant. Sursa: muntele
Am mâncat bine, m-am hidratat din belșug și am luat-o la pas, pe niște urcări și coborâri mai line, dar care mi s-au părut foarte lungi. În punctul ăsta, pe urcări mergeam, pe plat combinam mersul cu alergatul, iar pe coborâri alergam cât puteam de tare. Iar la kilometrul 35, ”cât puteam de tare” nu era deloc rapid. Măcar eram constant.
Am ajuns mai repede decât credeam la ultimul punct de alimentare, unde era și Cristina, cu un bandaj nou, gata de plecare. M-a întrebat cum sunt, i-am spus că bine. Chiar eram bine, doar că nu prea mai aveam resurse și pofteam ceva sărat. Noroc că am găsit o tăviță plină cu sărățele la punct, pe care le-am combinat cu niște portocală, banană și măr, am băut vreo 2 pahare de izotonic și-am plecat pe ultimii kilometri.
Din nou, peisajul a venit în ajutorul meu. Norocul meu că iubesc muntele și mă conectez bine cu el. Îmi iau multă energie în felul ăsta, exact atunci când am nevoie. Eram în mijlocul unei păduri, cu potecă lată, în dreapta aveam un râu, iar în stânga un perete de stâncă. Era, să zicem, o potecă tipică de munte. Pe care am alergat-o cât am putut și apoi am mers. Am ajuns la o răscruce, unde o tipă, voluntar, mi-a zis că mai am maxim un kilometru. Am cotit la dreapta și am continuat să merg.
După ce am trecut peste o baltă uriașă, un grup mare de voluntari a început să strige și să aplaude. Mi-au dat multă energie și mi-au zis că mai am 600 de metri până la finish. Fiind în urcare, nu se poate spune că am sprintat pe ultimele sute de metri. Doar pe ultimele zeci de metri, când am ajuns în parcarea Pensiunii Skiland și am văzut-o pe mama și pe Eliza, care mă încurajau și îmi făceau poze. Am luat-o la sănătoasa și am trecut linia de finish, m-am aplecat să fiu medaliat și m-am trântit direct pe iarbă. Am început să râd și să plâng în același timp, inundat de un val de emoții de moment. Bine că predominant era râsul, căci eram foarte bucuros să fiu acolo, la finishul celei mai dificile curse pe care am alergat-o până acum. După ce m-am ridicat, am luat-o pe mama în brațe și i-am mulțumit pentru tot ceea ce face pentru mine. M-am gândit multă vreme, în timpul cursei, la asta. La cât de multe resurse depune pentru ca eu să particip la concrusrurile astea și la cât de mult suport îmi asigură. Îți mulțumesc, mamă! Ești cea mai tare!
Ceasul mi-a arătat 7h37m. Cronometrul oficial s-a oprit la 7h36m44s. Un timp bun, pentru așa traseu, aș zice. A, ce credeți, e ok? 🙂 M-am dus să mă alimentez, m-am întâlnit cu Cristina, care terminase cu puțin timp înaintea mea. Ne-am felicitat și am mers să ne luăm porția de gulaș. Deși nu știam aproape nimic unul despre celălalt, am simțit că o cunosc de multă vreme. Cumva, faptul că am alergat aceeași cursă ne-a unit. De-asta iubesc eu sportul ăsta 🙂
Au urmat câteva ore bune, vreo 3, în care l-am tot așteptat pe Claudiu. Nu știam ce s-a întâmplat cu el și deja începuserăm să ne facem griji. Am pornit pe traseu, în speranța că-l vom întâlni. Așa a și fost, după vreo 500 de metri, l-am văzut cum venea împreună cu alți băieți. Am mers împreună la finish și am avut onoarea să-i medaliez. După mai bine de 10 ore și jumătate, băieții ăștia n-au renunțat. Au fost niște eroi.
Toți am fost, la așa cursă. Maraton Apuseni a fost transformațional și cred că mi-a extins limitele. Pe care, încă, nu le-am atins. Sper să fie cât mai departe! 🙂
Intră în concurs și câștigă 3 locuri la URBATLON 2015!
Pe 20 iunie 2015, porțile Arenei Naționale se deschid pentru cea mai tare cursă cu obstacole a verii: URBATLON 2015!
Adrenallina.ro, partener media al evenimentului URBATLON, lansează o invitație de a intra în concurs și șansa de a câștiga 3 locuri gratuite! 🙂
Ce trebuie să faceți pentru a intra în concurs pentru un loc gratuit la URBATLON 2015:
- Spuneți-ne: „Cat de des faceți sport: de câte ori pe săptămână sau lună și… ce anume vă motivează?” și postați o imagine cu voi în acțiune! 😀 Răspunsul la întrebare și poza trebuie postate la anunțul de concurs de pe pagina de Facebook Adrenallina, în perioada 10-16 iunie, dar nu mai târziu de ora 23:59, în ultima zi de concurs;
- Urmăriți pagina Facebook pentru a vedea dacă vă numărați printre câștigătorii aleși prin tragere la sorți prin random.org, pe data pe 17 iunie, și lăsați-ne adresa de e-mail într-un mesaj privat, pe Facebook Adrenallina;
- Susțineti pagina Facebook URBATLON si pe cea Facebook Adrenallina cu un Like!
Concursul se desfășoară exclusiv pe pagina Facebook Adrenallina.ro de miercuri, 10 iunie, până marți, 16 iunie, ora 23:59.
Nu ratați un super eveniment, care vă testează capacitatea de mișcare, dar și de distracție! La URBATLON vă așteaptă un traseu de alergare de 5 kilometri, pe durata căruia veți trece prin 9 probe sportive!
Detalii suplimentare despre evenimentul URBATLON : 031.805.40.42, events@mpg.com.ro.
Haideți în concurs! 🙂
Aleargă tu pentru ei! Cros la Brașov
HOSPICE Casa Speranței organizează cea de-a șaptea ediție a Crosului „Aleargă TU pentru EI!“, care va avea loc sâmbătă, 11 iulie, la Brașov, pe aleea de sub Tâmpa.
Competiția este dedicată bolnavilor incurabili, pacienți ai HOSPICE Casa Speranței și adună de fiecare dată sute de participanți din întreaga țară. Crosul „Aleargă TU pentru EI!“ reprezintă o modalitate de susținere pentru cei angajați într-o cursă mult mai dificilă și, de multe ori, nedreaptă.
Crosul se desfășoară pe patru lungimi de traseu:
Cursa Martinel 600 m până la 7 ani 15 lei
Cursa Waters 2 km 7 ani – 15 ani 15 lei
Cursa Arvato 4 km peste 15 ani 35 lei
Cursa Miele 10 km peste 18 ani 45 lei
Companiile au posibilitatea de a înscrie echipe în competiție, iar membrii acestora pot purta echipament reprezentativ pentru firma care face înscrierea. Familiile (minim 2 adulți) care iau parte la cros beneficiază de gratuitate pentru unul dintre copii.
Cei care doresc să participe la Crosul „Aleargă TU pentru EI!“, se pot înscrie online pe http://www.hospice.ro/cros/ până joi, 9 iulie 2015, ora 23.00, sau în ziua concursului, între orele 8.00-8.45, la locul de desfășurare a competiției.
Alergătorii, care se înscriu online, pot opta pentru a deveni și fundraiseri pentru HOSPICE, demarând acțiuni de strângere de fonduri în rândul cunoscuților, prietenilor și rudelor. Cei care doresc să îi susțină pe alergătorii-fundraiseri o pot face prin donații pe platforma http://www.galantom.ro.
Daniel V. Tănase: A nu face sport e ca şi cum ţi-ai sabota singur fericirea
Am început să fac sport ….
încă de când eram la şcoala generală. Mi-a plăcut foarte mult tenisul de masă pe care îl practicam cu băieţii din cartier la locul de joacă dintre blocuri. Am fost atât de pasionat încât am început să joc din ce în ce mai bine şi am ajuns campion pe şcoală. La liceu m-am îndrăgostit şi de baschet, ceea ce m-a ajutat să cresc mult în înălţime. Dacă în clasa a 9-a eram printre cei mai mici, în clasa a 12-a am ajuns printre cei mai înalţi, cu ai mei 1,83 m. Am rămas prieten cu tenisul de masă.
Tot la liceu m-am apucat şi de karate, practicând cam până prin anul doi de facultate, apoi, din cauze pe care nu le pot identifica acum, m-am lăsat. A fost o influenţă foarte bună, pentru că m-a ajutat să am un psihic din ce în ce mai puternic şi cred că mi-a definit firea mea calmă.
Baschetul şi tenisul de masă m-au însoţit şi în facultate, pentru că la ASE Bucureşti am avut o sală de baschet foarte bună pentru anii respectivi, adică sfârşitul anilor 90, începutul anilor 2000. După facultate m-am apucat şi de tenis de câmp, pentru că am abandonat baschetul din cauză ca nu mai aveam cu cine să joc.
Începând cu anul 2003 am devenit angajat şi nu ştiu cum se face că, odată cu trecerea timpului, a cam trecut şi apetitul meu pentru sport. Am devenit sedentar şi am practicat din greu schimbatul vitezelor la maşină şi doar din când în când tenis de masă şi de câmp. Aşa am continuat până la sfârşitul anului 2013, când am luat o hotărâre: am 34 de ani şi îmi doresc să fac un sport regulat în viaţa mea. Punct. Extrem de hotărât.
Probabil universul mi-a auzit şi simţit dorinţa, astfel că mi-a adus în cale un prieten vechi şi de suflet, căruia îi mulţumesc ori de câte ori am ocazia, şi anume Traian Ştefănoiu. El era cu alergatul, din ce văzusem pe Facebook. Viaţa ne-a adus cumva aproape şi am început să alerg alături de prietenul meu.
Îmi amintesc că la început…
m-a atras faptul că doar iei ceva pe tine, pui ceva în picioare şi ai plecat. La început mi-a fost foarte greu şi vă mărturisesc că după 800 de metri, maxim 1 kilometru eram rupt. Mă dureau toate cele pe interior, febră musculară… în schimb dormeam bine.
Uşor, uşor am început să trec de faza de început. Prietenul meu Alexandru Kelerman se apucase şi el de alergat, din cu totul alt motiv, şi anume să slăbească. Aşa că am mai avut încă un factor de motivaţie. Şi ca să fie totul bătut în cuie şi alergatul să devină un obicei în viaţa mea m-am înscris la proba de 10 km de la Semimaratonul Internaţional Bucureşti din 18 mai 2014.
Prima mea competiție ….
a venit şi era clar că este un test. Atât din punct de vedere al faptului că trebuia să-mi demostrez mie că pot, dar şi pentru că oarecum aveam nevoie să-mi validez încrederea în mine. Am luat startul la ora 11.30 şi îmi aduc aminte că a fost foarte cald, în jur de 27 de grade, ceea ce mi-a creat ceva disconfort.
A fost super cursa şi am terminat-o cu brio, cu toate că pe ultimul kilometru mă simţeam doborât. Una peste alta, uitându-mă în urmă la timp, am ajuns la finish în 50 de minute, ceea ce nu este rău deloc, având în vedere că în urmă cu aproximativ două luni mă apucasem de acest sport şi nu aveam obiective prea mari sau prea ambiţioase. Repet, scopul a fost să fac un sport regulat în viaţa mea.
Antrenamentele mele …
se desfăşoară acum după un plan bine stabilit. Alerg de minim 4 ori pe săptămână, cu variaţii de alergări uşoare de 5 km, medii ca intensitate şi ca distanţă 8-12 km, dar şi alergări lungi de peste 16 km, cu grad mediu de confort.
Planul meu în acest moment urmăreşte antrenarea pentru primul maraton din viaţa mea, şi anume Ecomaraton Moeciu din data de 9 mai 2015. Înainte, dar şi după antrenament fac şi câteva exerciţii de stretching cu care m-am obişnuit, dar cel mai uşor am început să mă încălzesc alergând efectiv.
Daniel împreună cu Alexandru, bunul său prieten
Acum pot să spun cu mâna pe inimă că sportul meu preferat este alergatul. Îmi place să alerg doar în aer liber, indiferent de vreme. Nu îmi place vremea noroioasă şi ploioasă, dar m-am obişnuit și cu acest aspect. În schimb am experimentat prima alergare pe zăpadă şi viscol şi a fost foarte tare! 🙂
Alergarea mă face să mă simt bine, îmi clarifică gândurile, mă motivează, îmi dă încredere de sine, mă binedispune, îmi dă energie. Nu mai spun de faptul că mi-a reglat şi alimentaţia. Alergatul devenind un obicei cheie în viaţa mea, am decis că doresc să-mi schimb alimentaţia, să mănânc din ce în ce mai sănătos, porţii mai mici, mâncare cu aport de energie, mai multe lichide şi fructe.
Cea mai pregnantă amintire dintr-o cursă este …
Momentan, cea mai pregnantă amintire este terminarea primului semimaraton din viaţa mea, pe 5 octombrie 2014, în cadrul Maratonului Internaţional Bucureşti. De ce? Din două motive, primul fiind acela că am trecut linia de finish împreună cu prietenul meu Alex şi în al doilea rând pentru că am scos exact timpul pe care mi-l propusesem, adică sub 1 oră şi 50 de minute.
Competiția mea preferată este…
Încă nu am o competiţie preferată, pentru că nu am apucat să particip la foarte multe până acum, dar pot să declar că cea mai importantă şi preferată, să spunem, este competiţia cu mine însumi.
Cel mai mândru sunt de faptul că am implementat cu succes sportul regulat în viaţa mea. Simt din plin această schimbare şi s-a resimţit atât la nivelul familiei mele, în special părinţii, care au fost uimiţi de ceea ce fac, dar şi prietenii care îmi spun că am devenit un alt om.
Prietenii mei spun că mă apreciază pentru ceea ce fac. Glumesc, doar prietenii apropiaţi mă apreciază şi poate mai sunt câţiva pe facebook, nu foarte mulţi. Alţii mă consideră nebun şi nu îşi închipuie de ce fac asta, când am timp şi de ce nu consider că activitatea de alergat este una plictisitoare. Eu le respect părerea, dar fiecare alege în fiecare zi ce face cu viaţa lui.
Am aflat despre mine că pot mult mai mult decât aş fi crezut vreodată. În ultimii ani, am devenit o persoană complet schimbată şi caut mereu oportunităţi de creştere şi dezvoltare personală. Alergatul face parte din dezvoltarea mea personală, iar beneficiile acestuia pentru mine sunt nemăsurate.
Sportul mă face să mă simt al naibii de bine. Am energie, mă simt puternic, simt cum îmi curge sângele în vine, simt că trăiesc şi nu doar exist, aşa cum face majoritatea oamenilor. Sportul este cheia unei vieţi din ce în ce mai bune şi mă face să afirm că cine nu face nu sport nu trăieşte. A nu face sport sau a ignora mişscarea în viaţa ta este ca şi cum ţi-ai sabota singur fericirea, obiectivele, viaţa în ansamblul ei.
Mai presus de toate sportul mă face să mă simt eu, iar când mă întorc de la un antrenament şi mă uit în oglindă, mă văd transpirat, cu sarea pe frunte, îmi îndrept degetul arătător către oglindă şi îmi spun cu voce tare: „You’re the man! Yes!”
Daniel a mobilizat mai mulți alergători, pentru un ultramarton caritabil, în sprijinul unui copil de 3 ani diagnosticat cu ADHD şi autism. Așa a bifat primul lui ultramaraton.
Uneori, mi se întâmplă să alerg şi să uit cum trece timpul sau pe la ce kilometru sunt. Odată, eram aşa de dezorientat încât aşteptam vocea feminină din telefon să-mi spună kilometrii și ceilalți indicatori de viteză, etc. Culmea este că, pierdut în alte gânduri, tocmai ce bifasem un nou kilometru şi am tot asteptat să aud vocea. Dar nu m-am obosit prea mult din cauza asta şi m-am bucurat de peisajul din parc şi de liniştea dimineţii. Alergarea este bucurie de viaţă, nu-i aşa?
Obiectivul meu în 2015 este să particip la cât mai multe competiţii de alergare. Mă voi axa pe alergarea montană, pentru că este cu siguranţă mai faină decât cea pe plat şi îmi şi doresc acest lucru. Primul maraton din viaţa mea va fi unul montan şi asta spune totul.
Mi-am fixat aproximativ 10 competiţii pentru acest an în diverse locuri din ţară, astfel mă voi bucura şi de călătorii şi de faptul că îmi place să cunosc mereu oameni noi. Este foarte posibil ca anul acesta să fac şi primul ultra din viaţa mea. Dacă totul decurge conform planului, se va întâmpla prin toamnă.
De asemenea, un alt obiectiv major este să alerg pentru susţinerea unei cauze sociale, a unei organizaţii sau ONG. De ce? Pentru că îmi place să ajut oamenii, iubesc oamenii şi îmi doresc să fac orice pot în acest sens.
Dacă ar fi să recomand ceva din experiența mea, aș spune că… cel mai dificil este să începi. Ştiai că indiferent de ce activitate faci, fie că vorbim aici de alergat, citit, scris, făcut curat, făcut de mâncare sau orice altceva, cel mai dificil este începutul, primele 2 minute? De ce? Pentru că odată ce te-ai apucat doar nu te vei opri brusc. Cel puţin aşa cred eu.
Sfatul meu este: oameni buni de pretutindeni, indiferent ce sport alegeţi, doar alegeţi unul şi implementaţi sportul regulat în viaţa voastră. Aşa veţi adăuga ani vieţii voastre. Succes!
Testez – Înapoi la sport, cu ceasul de înot!
E greu s-o iei de la început cu sportul. Sau, mă rog, de acolo de unde l-ai lăsat după o pauză semnificativă. Picioarele sunt grele la alergare, în bazin te miști în reluare, cu un topor pe care îl tragi după tine, la bike îți auzi plămânii urlând după ajutor imediat ce încerci un sprint, așa, de dragul vremurilor trecute. Trebuie să tragi de tine. Și să speri că va deveni mai ușor, cu timpul. Dar când treci repetat prin asta, ai garanția că exact așa va fi, DACĂ reușești să te ridici din pat dimineața, DACĂ după birou tragi de tine pentru o oră de exerciții sau măcar jumătate.
Azi am reușit să alerg o oră, după multă vreme. Am reușit să mă trezesc dimineața și să ies. Am avut o zi bună. Mi-am amintit că și alaltăieri am băgat ceva înot și aproape m-am bucurat. O iau ușor. Dacă azi simt că nu vreau să fac nimic, aia e. Mă odihnesc. Nu mă aleargă nimeni.
Corpul dictează dacă e zi de odihnă sportivă sau de altceva. Schemele de antrenament nu funcționează neapărat pentru mine. Dar chiar și așa, nu reușesc să funcționez pe modul turist. La bazin dacă mă odihnesc mai mult de 3 minute la capăt, simt că pired vremea și pornesc repejor din loc. N-oi avea eu o mare viteză dar nu simt că mi-am pierdut foarte mult din anduranță. Acum merg la Aqua Life Swim, un bazin destul de aproape de mine.
Seara când merg eu aproape că am un culoar pentru mine și asta e al naibii de mișto. Cu înotul ăsta parcă intri în transă: înoți și înoți și faci repetitiv aceeași chestie, over and over again, și gândurile curg și apoi ești blank și apoi realizezi că habar nu ai câte bazine ai făcut. Nu că ar conta neapărat. Dar te ajută să le vezi, sau să le știi, înșirate frumos. Data viitoare vii cu încrederea asta, uite, domnule, data trecută am făcut atât… Ciudat cum fiecare gest al nostru din prezent le construiește pe cele viitoare.
Ca să am un rezultat “pe hârtie”, am luat la test ceasul PoolMate Pro Swimovate, de la High5 România. A durat ceva până ne-am împrietenit. Ce să spun, mă descurc mai bine cu pisicile și oamenii decât cu aceste cutiuțe-invenții care par să știe totul despre corpul nostru! Sună a paranoia, știu, dar eu și chestiile tehnologice avem o relație mai ciudată. Ce face acest PoolMate Pro? Păi… îți spune câte bazine ai făcut, deci poți să și dormi înotând sau să te gândești la orice altceva, good bye counting!, îți zice viteza, timpul, distanța, caloriile consumate, eficiența, și pe cine iubești :D.
De asemenea, când ajungi acasă îți descarci frumos minunea în calculator și îți salvezi toată distracția de la bazin și apoi îți studiezi istoricul, faci îmbunătățiri și apoi pleci la Campionatele Mondiale de Înot! 😀
Suportul de download se conectează la calculator prin USB. Legătura dintre ceas și suporțelul ăsta se întâmplă prin infrared.
Ideea e să configurezi ceasul, personalizându-l cu datele tale: cât are bazinul în care vei înota (dacă e de 25 de metri sau 50), data/timpul, greutatea (ca să-ți calculeze și caloriile consumate).
Dacă vrei să iei o pauză și să îți tragi suflul la capăt de bazin, apeși Start și ceasul intră pe modul pauză. Cu ocazia asta, îți creează și un nou set – adică, atunci când o iei de la capăt cu prășitul de bazine, începi o nouă serie, de la 0. Dar acasă le poți aduna frumos, când le descarci.
O mica situație: aveți grijă, să n-o pățiți ca mine: mi-am șters din greșeală un workout de vreo 20 de bazine, pen că înainte de a salva exercițiul în ceas, lucru care se întâmplă apăsând 2 secunde pe butonul start, am vrut să mă uit puțin la ce am făcut și am apăsat Mode și apoi Start ca să îmi arate efectiv și, well, ceasul a interpretat comanda ca pe Erase. So, bye bye, 20 de bazine! Noroc că le-am putut introduce manual, acasă, pe laptop :D. Altfel, nu mă credea nimeni că am mai făcut 20 de bazine! 😀 Kiddin’, nobody cares anyway :D.
Mă gândesc serios să încep să folosesc și centura de puls la alergare și să devin un sports tech savvy, să-mi iasă fire de peste tot și un ecran care levitează să îmi furnizeze în timp real toate informațiile, coach-uindu-mă și biciuindu-mă, ca să performez :D.
Acestea fiind spuse mă pregătesc de somn că mâine dimineață am bazin. Dacă mă trezesc la 6 30 dau o bere! 😀
