I AM IRONMAN. Cristi Hanga: „Cel mai important pentru un începător este să nu forțeze”
Intervievatul nostru de azi este un caz aparte. A terminat deja 4 curse Ironman, toate la Oradea, la el acasă, și una în Ungaria. A pornit de la 106 kilograme. În fiecare an, focusul lui este această competiție, pentru asta se pregătește, asta visează. Să vină vara și să ia startul, alături de triatloniști veniți din toate colțurile țării, mânați de aceeși dorință, și, în același timp, de aceeași spaimă.
În fiecare an, Cristi primește în casa părinților săi pe câțiva dintre ei, câți încap :). Așa ne-am cunoscut și noi, mai precis; în sufrageria părinților săi am tremurat cu o seară înainte de half și apoi am avut coșmaruri cu o seară înainte de full! 🙂
Cristi ne-a povestit călătoria lui până aici, despre cum spiritul acestui concurs l-a schimbat, dăruindu-i o nouă viață.
Un mic tease, să vă fac poftă de citit: “Când ajungi să faci Ironman și știi că nu puteai și ai făcut asta pentru că ai muncit și ți-ai făcut o ordine în viață, îți dai seama că poți face orice”. 🙂
Cristi Hanga
Să începem!
Adrenallina: Când te-ai apucat de sport și de ce?
Cristi Hanga: Cred că în 2009, sunt oricum vreo 6 ani, ca să slăbesc, pentru că deja ajunsesem aproape obez. Am avut 106 kg la un moment dat. Tot am încercat, iar mă lăsam iar mă apucam. Tot am citit pe net despre motivație, și zicea acolo că îți trebuie un obiectiv ca să funcționeze lucrurile. Și atunci am zis hai să alerg un maraton. Habar nu aveam ce presupune chestia asta, ce e maratonul, ce trebuie să fac… M-am înscris la un maraton, și am luat un program de începători. Am terminat cursa în genunchi aproape, cred că am făcut 4 ore și 52 de minute, cam așa. La final mă depășeau babe, moși, a fost cam demoralizant, dar senzația aia de câteva minute de la final, când mai era puțin și ajungeam la finish, și știam că am tras tare dar cu un rost, a fost emoționantă. Am plâns. Așa că am zis că trebuie să mai fac asta. Am început să mă antrenez mai serios. Și am progresat, după 6 sau 7 maratoane, am zis să caut ceva mai greu.
Și așa a apărut triatlonul…
Și așa a apărut Ironman-ul, nu triatlonul, eram cu înotul praf, bicicletă n-aveam… M-am băgat prima dată la șatefetă la Oradea, apoi al doilea an am zis că fac full. Încet, încet am cumpărat echipament specific pentru fiecare sport și am început să mă antrenez. Făceam volum foarte mult, ca să nu abandonez, ăsta era scopul, altceva nu mă interesa.
Cum a fost primul Ironman? La tine acasă… (n.r. Cristi Hanga este din Oradea, unde are loc competiția de triatlon pe distanță foarte lungă Ironman)
Da, m-am antrenat pe traseul de concurs, știam toate curbele și toate gropile de la traseul de bicicletă, am înotat în lac… Traseul de biclă aici e greu, că e diferență de nivel, și dacă mă antrenam la câmpie era complicat pentru mine. Am avut avantajul ăsta. Primul a fost cel mai greu pentru mine, am suferit, dar cred că din lipsa de exeperiență. Mi s-a blocat stomacul… 5 ore din șapte am mers cu crampe la stomac, spre sfârșit m-a lăsat, dar eram deja deshidratat și nealimentat, și la alergare a fost foarte greu. După o lună am mers la unguri, la un alt Ironman, acolo traseul e mai ușor. Acolo am câștigat 1 oră jumătate la bitza și am scos 4 ore 28 de minute la maraton. Timpul final a fost de 11 ore și 48.
Deci ai început ușor, cu două Ironman, cu o diferență de o lună între ele 😀.
Da, am mai încercat să fac de atunci două, dar nu mi-a mai ieșit. Ultimul Ironman însă a ieșit cel bine. Am intrat în concurs cu 10 kg mai puțin decât de obicei și am avut un rezultat bun.
De la 106 kg la fit for Ironman
Ce timing ai avut?
Cred ca 12 ore jumătate.
Ai trecut printr-o cură?
Mi-am schimbat alimentația, am tăiat pâinea, dulciurile, am început să mănânc mai des, porții mici, de 5, 6 ori pe zi. Și am slăbit destul de mult.
Cum s-a schimbat viața ta de când ai început să faci câte un Ironman în fiecare an? Sunt 4 ani de când ai început “ritualul” ăsta.
Îți dă așa o încredere în tine foarte mare. După ce faci o chestie de felul ăsta te cam liniștești. Pe mine m-a liniștit în viață. Nu mai eram așa agitat: oare pot să fac aia, pot să fac aia? Când voiam să fac ceva nu mă mai gâneam, băi, oare o să reușesc? Ci: cum fac să rezolv chestia asta, că sigur pot, trebuie doar să stabilesc cum.
Când am auzit prima dată în ce constă Ironman am crezut că e o glumă. Terminasem vreo două maratoane până atunci și ajunsesem mort la finish, și mă gândeam că așa ceva nu e posibil, e bătaie de joc, e pentru ăștia cu death wishes. Când ajungi să termini un Ironman și știi că nu puteai și ai realizat asta pentru că ai muncit și ți-ai făcut o ordine în viață, îți dai seama că poți orice.
La al doilea Ironman mi s-a întâmplat că a început să alerge un băiat lângă mine, în afara concursului și mi-a spus că el datorită mie s-a apucat de sport, pentru că a citit ce am scris eu pe Facebook, despre cum am început să alerg pentru că eram gras. M-a dărâmat chestia asta, wow, eu am influențat pe cineva?! Cu o postare pe Facebook?
Cum ai reușit să echilibrezi lucrurile, cu viața peronală, job și antrenamente…
Aici am foarte mare noroc. Nu sunt la program fix, lucrez în ture – 24 de ore, apoi am 3 zile libere…e foarte ok. Mă antrenez ziua, am destul timp la dispoziție, pot să mimez curse, pot să fac orice. E greu să lucrezi 8 ore și apoi să faci antrenament.
Ce ai putea să le spui celor care și-au setat o cursă de Ironman? Ce îți vine în minte să le recomanzi?
Sunt muulte lucruri de spus. Dar ce e cel mai important pentru un începător este să nu forțeze. Dacă alergi 3-4 km nu te poți arunca la Ironman, sunt niște trepte. Trebuie să ai o bază foarte solidă ca să te bagi la o cursă Ironman, pentru că e foarte periculos. Tragi ca nebunul de tine în cursă pentru că ai voință, dar tu nu ești pregătit fizic. Poți să clachezi foarte urât.
Atenție foarte mare la alimentație – cred că la Ironman, alimentația e proba a 4-a, e la fel de importantă ca toate celelalte. Dacă nu ai pus la punct acest aspect, nu e ok. Echipamentul e important. E diferență foarte mare între un echipament prost și unul bun. Dar un echipament bun îți ajunge, dacă nu vrei să câștigi. Nu are rost să investești mii de euro, să îți iei ce au cei de la Kona, mai bine mai slăbești puțin și mai introduci niște ore de antrenament și tot acolo ești.
Care sunt planurile tale pentru 2015?
Păi, sunt înscris la cursa de la Oradea. 🙂
Deci ești omul dedicat Ironman, focusat pe acest tip de concurs?
Da, mai făceam câteva maratoane, dar anul trecut am avut operația de hernie și n-am mai foțat. Iar anul ăsta sunt într-o perioadă de tranziție, că s-ar putea să mă mut în alt oraș, și cu jobul, și voi vedea, după ce se aranjează toate. Acum sunt într-o perioadă de tranziție.
Voiam să te întreb, ce te ține pe tine motivat? Până la urmă, ai făcut Ironman de multe ori, și de fiecare dată nu ai avut un target specific de timp… Ce te face să repeți această cursă?
Îmi place. În vara asta m-am operat, și acum un an am mai avut o operație, și am avut perioade de repaos total. Nu vrei să știi cum a fost. Am crezut că mor. Acum în vară mi-a zis medicul să stau 2 luni în recuperare, după operație. După o lună m-am urcat pe bicicleta de cameră, și am început să pedalez în gol, deci fără nicio greutate, dar numai să simt eu că fac bicicletă, să pară că pedalez. A devenit un mod de viață.
E frig afară? Continuă să alergi!
Toni Dumitru
Ideal e să alergi pe orice vreme, atâta timp cât asta nu-ți face rău. E un principiu natural și sănătos pentru întărirea organismului. Când corpul se întâlnește constant cu efortul, se adaptează la condițiile cu care se confruntă. Iar asta, ne place sau nu, implică să alergăm și când e rece afară. Micile neplăceri, cum ar fi rănile provocate sub nări din cauza ștersului repetat cu mănușa, pantofii uzi după alergările prin zăpada topită sau zloata azvârlită în față de mașinile care gonesc pe lângă tine (asta în cazul în care te plictisești de turele prin parc și ieși pe șosea) nu pot anula avantajele. Și sunt cu duiumul: continuitate în pregătire, întărirea rezistenței la efort, îmbunătățirea respirației.
În plus, alergarea în timpul iernii este perfectă dacă îți propui să participi la o competiție în sezonul de primăvară. Nu poți să te prezinți în condiții optime la un semi sau un maraton prin martie, aprilie sau mai dacă nu faci o pregătire constantă acum, când se formează baza antrenamentului.
Susan S. Paul, fiziolog american care a antrenat peste 2.000 de alergători, explică detaliat, într-un articol publicat de Runner’s World, cum să te antrenezi iarna pentru a fi în formă primăvara.
Alergările de bază, cele care crează temelia formei sportive, sunt alergări relativ ușoare, pe un ritm lejer, în care poți purta o conversație fără să gâfâi. Dacă măsori pulsul în alergare, în aceste curse ar trebui să fii undeva pe la 60-70% din pulsul maxim, arată specialistul citat.
Oricât de inutile ar părea aceste “plimbări”, avem nevoie de ele pentru că întăresc mușchii, țesuturile, ligamentele și tendoanele, reducând totodată riscul accidentărilor. În plus, corpul se transformă într-o mașinărie care arde grăsimile, pentru că alergările cu un puls scăzut ard un procent mai mare de grăsime, spre deosebire de antrenamentele în regim de viteză, explică Susan Paul. Alergările ușoare îmbunătățesc și pregătirea aerobică și măresc stocurile de glicogen, necesare pentru distanțele lungi.
Într-un program de alergare de bază întins pe 10 sau 12 săptămâni, zilele cu vreme urâtă nu pot fi evitate, în schimb planul de antrenament te scoate cu două luni înaintea cursei, exact când începe greul pregătirii, în regim de viteză și distanțe lungi. Iar dacă simți că te plictisești în sezonul rece, Susan Paul îți sugerează câteva exerciții pentru antrenamente de iarnă, pe care le poți integra o dată pe săptămână sau la două săptămâni în programul de alergare.
Esențial este să nu uiți că iarna construim baza formei fizice pe care ne vom baza de-a lungul anului. În plus, frigul și aleile sau șoselele alunecoase cresc riscul de accidentare, astfel că se impune o încălzire mai lungă. Nu uita să te echipezi corespunzător, din cap până în picioare: chiar dacă la plecarea de acasă vremea e frumoasă, iarna condițiile meteo se pot altera rapid. Iar dacă bate vântul: caută să-l înfrunți în prima parte a alergării, când ai mai multă energie, și să vii cu el în spate spre final.
Pentru alergările de iarnă în afara localității, eu aș adăuga că e important să observi bine vremea, să alergi pe o șosea sau drum fără gheață, pe trasee cunoscute, și, pe cât posibil, însoțit, pentru a evita plictiseala dar și eventuale pericole, ținând cont că te deplasezi în zone izolate.
Ia-ți echipament care să te facă vizibil pentru șoferi – albul tăios al zăpezii în care se reflectă lumina îi împiedică să te observe din timp și, la urma urmei, nici nu prea se așteaptă să vadă pe cineva atât de “sărit” încât să alerge prin pustietate, pe frig.
În plus, dacă ataci o distanță mai mare de 15 kilometri, nu lăsa hazardul să-ți joace feste: îndeasă un gel sau un baton într-un buzunar, ia-ți apă sau o băutură izotonică și nu-ți lăsa telefonul acasă, fiindcă altfel nu te va auzi nimeni dacă ai nevoie de ajutor.
Visând la trasee de hiking celebre
Ce spuneți de escaladarea unor scări din lanțuri, pentru a ajunge la un platou muntos care te întâmpină cu cascade și peșteri masive? Așa începe parcurgerea celui mai înalt șir de munți din Africa de Sud, Drakensberg.
foto Ariadne Van Zandbergen, Alarmy/ adventure.nationalgeographic.com
Dar de un traseu acoperit de roci vulcanice, în Islanda, acolo unde vulcanul Eyjafjallajökull a erupt în primăvara anului 2010?
foto Libin Abraham, My Shot/ adventure nationalgeographic.com
Dar de o călătorie inițiatică înspre sine, pe muntele tibetan considerat loc sfânt de către budiști, acolo unde se îndreaptă îndeosebi cei ce caută iluminarea spirituală?
foto Michael Runkel, Robert Harding Corbis/adventure. nationalgeographic. com
Sunt doar câteva dintre cele 10 cele mai poetice și aventuroase trasee de hiking din lume, le găsiți pe toate în articolul de pe Emunte.ro.
Enjoy!
The Color Run, 5 kilometri colorați de alergare
The Color Run, cursa de alergare de 5 kilometri supraintitulată și ”The Happiest 5k on the Planet” are loc anul acesta pe 25 aprilie, la București (în Piața Constituției) și pe 13 iunie la Cluj (Piața Unirii). Cursa va avea anul aecsta un nou concept. Pe lângă cele patru porți tradiționale de culoare, roșu, galben, portocaliu și verde, alergătorii vor trece printr-un al cincilea punct de culoare, cel cu pudră strălucitoare. Toată lumea va fi, bineînțeles, foarte pregătită pentru selfie! 😀
În 2015, ”The Happiest 5k on the Planet” va avea mai mult de 300 de evenimente, în 50 de țări. Primul eveniment The Color Run s-a desfășurat în ianuarie 2012, în Phoenix, Arizona. (Licența The Color Run România este deținută de Kick Off Events, agenție de publicitate full-service, fondată în 2005). În cei trei ani, ”furtuna de culoare” a trecut prin 270 de orașe din 30 de țări și a angrenat peste șase milioane de alergători. În cele patru curse disputate anul trecut la București (26 aprilie și 13 septembrie), Cluj (13 iulie) și Mamaia (26 iulie) au participat peste 10.000 de persoane.
The Color Run România susține proiectul social Grow, dezvoltat de Școala de Valori. Prin acest program, adolescenții din Grow sunt ajutați să-și descopere valorile și să-și aleagă drumul în viață.
Înscrierile se pot face pe site-ul oficial The Color Run România, iar pagina de Facebook oferă poze, video şi ultimele informații despre cursele euforice in culori.
Cei mai tari sportivi aventurieri ai lumii (I)
Alexandru Kelerman
În ultimii zece ani, National Geographic a stat cu ochii pe 100 de aventurieri – unii dintre cei mai buni din lume, și recent i-a mai întrebat ce nebunii au mai făcut în ultima vreme, cum au redefinit limitele și ce locuri necunoscute au mai explorat.
Am ales cele mai interesante povești ale sportivilor și aventurierilor acestei lumi dintr-un articol publicat pe site-ul National Geographic, și le împărtășim cu voi.
Sky Runner-ul Killian Jornet
Killian Jornet, declarat de către cititorii National Geographic Aventurierul Anului 2014, și-a continuat anul trecut seria de recorduri de viteză în skyrunning cu o urcare și o coborâre a Muntelui McKinley (Denali), la o altitudine de 6.160 de metri, în 11 ore, 48 de minute. Majoritatea oamenilor abordează această urcare ca pe o expediție de 17 până la 21 de zile :).
Kilian Jornet
De asemenea, sportivul catalan a stabilit un record în cursa Hardrock 100, cursă în care participanții au alergat o sută de mile prin munții San Juan din Colorado, acumulând o diferență de nivel de 10.360 de metri! Kilian a finalizat această nebunie de cursă în 22 de ore, 41 de minute și 33 de secunde.
În cursul zilei de ieri 🙂 Killian tocmai a fost “deposedat” de recordul său de urcare și coborâre în viteză a muntelui Aconcagua în 12 ore, 49 de minute – ecuadorianul Karl Egloff a reușit asta în 11 ore și 52 de minute, devenind noul deținător al recordului mondial. Kilian Jornet a dat dovadă
de spirit fairplay minunat, anunțând imediat vestea pe contul său de Facebook, sub hashtagul #RecordsAreToBeBroken. Jornet ramâne în continuare în tolbă cu o groază de alte recorduri: cea mai rapidă urcare coborârâte a vârfurilor Matterhorn, Mont Blanc și McKinley, câștigător de 6 ori a Campionatelor mondiale de Sky Running, inclusiv anul trecut. Ce urmează pentru Kilian, considerat cea mai dominantă figură din istoria trail runningului, vom vedea anul acesta.
Cățărătorul Alex Honnold
”Uiți de disconfortul fizic foarte repede, știi?” spune cățărătorul Alex Honnold, la finalul unui video numit The Sufferfest. Așa au numit Honnold și producătorul de filme Cedar Wright aventura lor de a pedala și de a urca liber toate vârfurile de peste 4.000 de metri din California.
Americanul este celebru pentru ascensiunile sale free solo (n.r. o formă de free climbing prin care cățărătorul nu folosește echipaj, funii sau harnașament de siguranță, bazându-se doar pe agilitățile sale) pe pereți montani.
Hai să vedem, atenție- not for the faint hearted 😀
Honnold deține recordul pe urcarea Yosemite’s Triple Crown – urcând El Cap, Half Dome și Muntele Watkins (California) în sub 19 ore și este primul om care a reușit urcarea liberă, fără corzi, a vârfului El Sendero Luminoso în Mexic, un traseu cu un grad foarte ridicat de dificultate. Dacă nu ne credeți pe cuvânt, take a look 😀 :
Rider-ul Danny MacAskill
În ciuda a trei fracturi de claviculă, două picioare rupte, un menisc rupt și alte accidente, MacAskill continuă să uimească lumea cu cascadoriile sale pe bicicletă iar video-urile trick-urilor sale adună milioane de vizualizări pe YouTube. Peisajele celor mai recente cascadorii ale sale includ o creastă foarte îngustă din Insula Skye, Scoția și o replică gigantică a camerei sale din copilărie, cu obiecte supradimensionate, inclusiv mingii de cauciuc, cărți de joc și un cub Rubik.
În 1985, digul care proteja orașul Epecuen s-a rupt, acoperind întreg orașul sub 10 metri de apă sărată. În 2009, apele s-au retras și au dezvăluit un peisaj postapocaliptic, pe care Danny MacAskill l-a convertit într-un loc de joacă pe bicicletă, pentru unul dintre filmele sale, Epecuen.
MacAskill a fost un mecanic într-un shop de biciclete până când un prieten i-a urcat pe YouTube un video cu el făcând trick-uri pe bike, în spațiul urban, sfidând gravitația și mânuind o bicicletă cum nimeni nu mai văzuse. Înregistrarea a ajuns viral pe YouTube și acesta a fost primul miracol care l-a transformat în rider profesionist și vedetă a lumii bike trial mondiale.
Iată ultima demență marca Danny MacAskill, care a lăsat cu gura căscată o lume întreagă anul trecut:
rămâneți pe fază, urmează curând episodul 2! 🙂
Competiție de mountainbike într-o… mină de sare!
Ce spuneți de un concurs Mountain bike Cross Country (XCO) în interiorul unei mine de sare, la o adâncime de 208 metri? 🙂
Călătorie spre Centrul Pământului, organizat de Asociaţia Sportivă TransalpinBike şi Societatea Naţională a Sării SALROM, se desfășoară weekendul acesta, duminică, în interiorul minei de sare Salina Slănic Prahova, iar la start se vor alinia aproximativ 300 concurenţi. Se va concura în două manșe: participanții vor fi împărțiți în două grupuri egale, iar primii 150 din cele două manşe se vor califica apoi pentru finală.
Competiția se află anul acesta la a 2-a ediţie şi doreşte să devină unul din evenimentele de referinţă pentru cicliştii români.
Concurenţii care vor lua startul vor avea de pedalat un traseu de 3 km, pe care îl vor parcurge de mai multe ori, în limita timpului alocat de organizator. Când timpul s-a terminat, câştigător va fi declarat concurentul care a făcut cele mai multe ture în cel mai scurt timp.
Traseul de 3 km se desfăşoară în sala mare a salinei, sala Unirea, pentru 2 km, şi încă 1 km pe tunelul de acces care iese spre suprafaţă. Traseul este în întregime luminat, însă concurenţii vor fi obligaţi să-şi instaleze o lumină albă în faţă şi una roşie în spate. De asemenea, casca de protecţie pentru ciclism este obligatorie.
Concursul se va desfăşura la o adâncime de 208 metri şi, pentru prima dată, nu contează care sunt condiţiile meteo de la suprafaţă. Indiferent dacă plouă, ninge sau viscoleşte, concurenţii se vor bucura de o temperatură constantă de 12 grade şi o suprafaţă de rulare uscată.
Informaţii detaliate despre concurs puteţi găsi pe site-ul evenimentului: www.calatorie.transalpinbike.ro şi pe pagina de Facebook facebook.com/calatorie.
Ana Zaharia: “Sunt mândră de faptul că am intrat în lumea asta a sportului de amatori și am și rezultate”
Am început să fac sport … un pic cam tarziu :); nu am avut din păcate părinții care să mă trimită pe la diverse sporturi, cum e la modă acum. Am făcut un pic atletism de prin clasa a VII-a până prin clasa a VIII-a, când am fost nevoită să întrerup pentru că trebuia să învăț pentru examenul de intrare la liceu. Era vorba aia ”pune mâna pe carte, lasă sportul; pentru că mereu am fost plinuță și cu tendințe de îngrășare am alergat. Nu mult, dar alergam. Pe munte am mers de mică, acolo eram în lumea mea. De sport și de concursuri m-am apucat mai serios prin 2010. Poate de vină pentru faptul că acum fac așa mult sport a fost și asta, că după terminarea liceului am dat admitere la Academia de Poliție și am picat la proba sportivă-la abdomene :).
veselie la Semimaraton Ciucaș 2014 (foto Ciucas X3)
Îmi amintesc că la început era greu, nu aveam echipament corespunzător, nu mă antrenam deloc, mâncam aiurea, mă certam rău cu mine când nu mai puteam și îmi spuneam: ce-ți trebuie, cine te pune, o să crăpi aici, nu e de tine, atâta poți, e ultima oară, apucă-te de altceva ! Nu că acum ar fi floare la ureche :).
Prima mea competiție a fost ca tot omu’ care își ia o bicicletă, Prima Evadare, în 2011, competiție pe care am terminat-o puțin după centură, unde m-am împotmolit în noroi. Bicicleta mea cântărea o tonă, cu tot noroiul adunat de pe câmp, iar în spate aveam un rucsac mult prea „aprovizionat” :). A urmat apoi Maraton Medieval Mediaș, competiții deloc ușoare, eram o începătoare cu mult curaj sau poate inconștiență :).
Antrenamentele mele sunt și nu sunt „serioase” :). Iarna merg la sală, kangoo jumps, și când vremea permite alerg în parc. Fac asta chiar în fiecare zi dacă am timp pentru aceste trei activități. Îmi place mult să alerg pe zăpadă :). Când se încălzește afară încep să ies pe bicicletă. Îmi mai stresez vecinii urcând și coborând scările blocului seara :). Nu mă țin de un antrenament strict, ca la carte, pentru că tot ce fac, fac din plăcere, pentru sănătate și starea de bine pe care ți-o conferă mișcarea, nu îmi place să fiu constrânsă; poate nu sunt suficient de ambițioasă, cine știe. Oricum nu am stare, sunt de felul meu o persoană foarte energică, mereu trebuie să fac ceva, nu ma vezi stând în pat sau la televizor decât foarte foarte rar, sunt dependentă de mișcare. 🙂
In foto la Vertical Trail Race 2014, una din competitiile mele preferate. Aici doar se urcă, bucurie pentru genunchii mei 🙂 (foto Instantanee in Miscare)
Sportul meu preferat este alergarea montană pentru că … iubesc muntele mai mult decât orice altceva, muntele înseamnă sănătate, libertate, poftă de viață!
Cea mai pregnantă amintire dintr-o cursă este de la 7500 maraton în 2013. A fost primul meu maraton montan; am participat împreună cu Andreea Crivoi, colega mea de la Club Sportiv Adrenalina, la cursa hobby, de 45 km cu diferenta pozitiva de nivel de 3.200 de metri (numai hobby nu este 😀 ).
Era primul maraton și la mine și la Andreea. Noi două veneam de la concursuri de mountain bike și am zis să încercăm și noi ceva nou. Amândouă suntem iubitoare de munte si cunoscând ce înseamna el, cursa a decurs bine. Până după cp4 de la vf Omu, când mie mi-a cedat genunchiul din cauza unor probleme mai vechi. Am încercat să ignor, să trag de mine, să mă fac că nu simt durerea… am trecut prin toate stările posibile, de la vinovăție față de colega de echipă, că o încetineam, la ciudă, râs, plâns, înjurături. Faza tare a fost când aproape de cp5 ne-au ajuns fetele de pe pozitia a treia, iar eu stăteam atârnata de un marcaj, sleită de puteri iar colega mea care încerca să mă încurajeze și să mă facă să râd ne făcea selfie cu telefonul :))
La Marathon 7500, cu colega mea de echipă, Andreea Crivoi. Momentul selfie 🙂
Apoi a urmat cp6, unde am uns repede repede genunchiul cu un gel calmant, după care înainte să plecăm am înșfăcat în fugă o felie de pâine (nu mâncasem mai nimic toată ziua și luasem 3 ketonale), cu mâna plină încă de gel; îmi amintesc și acum gustul acelei felii de pâine, cu gelul ăla de picior, care mi-a înghețat buzele :). Și să mai tot fie amintiri haioase din curse, altfel ce am mai povesti :).
Competiția mea preferată este… pfffff, greu de spus, sunt foarte multe competiții frumoase și foarte bine organizate. Hai sa aleg, desi e foarte greu: dintre competițiile de bicicletă aș spune MTB Maraton Miercurea Ciuc, iar dintre competițiile de alergare montană Retezat Trail Race, ambele pentru peisajele ce îți taie răsuflarea. Și să mai amintesc de o competiție mai altfel, care mie îmi place la nebunie, Maratonul de alergare pe scări Skyrun :).
Duatlon Retezat Trail Race 2013 (foto sursa proprie)
Maraton Ciuc 2013 (foto MTB Ciuc)
Cel mai mândră sunt de faptul că am intrat în lumea asta a sportului de amatori și că în cei 3 ani de până acum am și ceva rezultate frumoase și am fost chiar și fundraiser :).
Prietenii mei spun că exagerez câteodată cu sportul, că sunt nebună să alerg la -12 grade pe zăpadă, atâția km pe munți, să cobor cu bicicleta pe cine știe ce coclauri. Spun să mă mai potolesc odată cu alergarea și să las genunchiul în pace!
Am aflat despre mine că pot mai mult și sunt mai ambițioasa decât îmi imaginam; sunt încăpățânată și nu concep ideea abandonului; îmi place și sportul făcut pe ploaie și prin noroaie.
Aici mă luptam cu noroaiele la Cozia MTB 2014, iar prietenii Cătă și Lucian mă încurajau și îmi spuneau că ce a fost mai greu a trecut 🙂
Sportul mă face să simt… că trăiesc cu adevărat !!! Mă face să mă simt foarte bine din punct de vedere fizic și psihic, sigură pe mine, liberă, fericită, împlinită, puternică :).
Uneori, mi se întâmplă să mă lenevesc, dar îmi trece repede 🙂
Obiectivul meu în 2015 este să fac imposibilul să ameliorez dacă nu să rezolv problema pe care o am la genunchi, și care mă împiedică să mai particip la toate competițiile pe care mi le-am propus, să mă antrenez mai mult și să îmi fac și mai mult timp pentru sport!
Dacă ar fi să recomand ceva din experiența mea, aș spune că nimic nu te face să te simți mai fericit și mai bine fizic și psihic decât mișcarea în aer liber. De când particip la concursuri am văzut multe locuri frumoase din țara noastră și am cunoscut o mulțime de oameni minunati. Lumea asta, a sportivilor, e o lume tare frumoasă!
Întoarcerea la alergare: învinge demonul îndoielii!
de Toni Dumitru
Mulți cred că iarna e tare greu să alergi. Și aici trebuie să fim de acord: nu toți au chef să înfrunte nămeții. Dar când se apropie Mărțișorul și frigul se înmoaie, plăcerea de a alerga începe să înmugurească. Întoarcerea nu-i ușoară, mai ales când arzi de nerăbdare să reintri în formă, așa că, înainte de a-ți pune din nou picioarele la treabă, trebuie să-ți folosești mai întâi mintea.
Nu doar cei care se mulțumesc cu jogging-ul ajung să stea pe tușă; mai sunt și nefericiții care se accidentează sau cei care, vrând-nevrând, au altele pe cap și rămân cu kilometrajul blocat toată iarna. Cumva, fiecare dintre noi ajungem la un moment dat la această fază: repornirea “motorului”.
Chiar dacă știi că ai mai făcut asta de sute, poate de mii de ori, tot nu-i simplu să te întorci la alergare, mai ales dacă obișnuiești să participi la maratoane și să dai tot pentru un timp mai bun. După o pauză lungă, de câteva luni, te gândești la o grămadă de lucruri când îți legi șireturile pentru prima ieșire pe anul ăsta: nu-i prea frig? E bine cum sunt îmbrăcat? Cât să fac azi? Cum naiba reușeam eu să fac distanțele alea, că acum abia mă mișc?
Dar dintre toate întrebările, cel mai mult te frământă asta: oare mai sunt în stare să alerg ca înainte? Demonii îndoielii îți dau târcoale și încep să-ți roadă încrederea cu care îți plănuiai revenirea.
Senzația că ai uitat să alergi este o proiecție falsă. Corpul nu-și pierde ușor memoria efortului – exact asta scrie și Diane Stopyra într-un articol publicat de Runner’s World despre cum să te întorci la alergare.
În viață se întâmplă tot felul de lucruri neașteptate, iar planurile se mai schimbă pe parcurs. La un moment dat, ești nevoit să renunți la alergare pentru o vreme. Îți schimbi serviciul. Devii părinte. Sau, Doamne ferește, te îmbolnăvești. Te accidentezi. Sau pur și simplu ești începător și te temi de iarnă.
Important e asta: cu fiecare alergare pe care o vei faci îți vei reactiva “amintirile” pe care corpul tău le-a înmagazinat. Mușchii, oasele, tendoanele, ligamentele, inima și plămânii n-au uitat ce au făcut până atunci. “Cu cât te întorci la memoria alergării, cu atât ea va dura mai mult”, spune Amadeus Mason, profesor asistent de ortopedie și medicina familiei la Emory University, din Statele Unite.
În fond, e logic: este mai ușor să reiei un sport pe care l-ai practicat decât să te apuci de o activitate nouă. Iar încrederea se instalează repede. După primii pași, începi să-ți amintești tot ce știi. Poate că va părea teribil de greu să-ți regăsești ritmul, dar hei, de ce trebuie să fugi rupând pământul la prima tură?
Există și dovada științifică a faptului că niciodată nu pornești de la zero când te apuci iarăși de treabă. Când faci din nou efort și îți pui mușchii la lucru, fibrele musculare produc mai mulți nuclei, care sintetizează proteinele și conțin totodată ADN-ul necesar pentru mărirea masei musculare, explică Kristian Gundersen, profesor de fiziologie la Universitatea din Oslo, citat de Runner’s World. Un studiu pe care el l-a realizat în 2010 confirmă că după ce încetezi să mai faci mișcare acești nuclei sunt încă prezenți în mușchi.
Asta înseamnă că un alergător este întotdeauna cu un pas în față atunci când decide să-și reia antrenamentele.
Cu alte cuvinte, niciodată nu uiți să alergi. “Când faci efort, creierul transmite mesaje către mușchi sub forma unor semnale electrice prin intermediul sistemului nervos central, iar mușchii trimit mesaje înapoi. Acest feedback constant determină ce mușchi se activează și cu ce forță pentru a îndeplini sarcina care le este impusă. Dacă faci asta de multe ori, sistemul nervos e deja obișnuit cu acest mod de lucru, ceea ce înseamnă că niciodată nu uiți să mergi pe bicicletă sau să alergi”, explică dr. Matt Silvis, specializat în medicina sportivă, la Penn State Milton S. Hershey Medical Center.
Cel mai bun lucru pentru alergători este că aceste mecanisme nu se formează doar în cazul mușchilor voluntari, cum sunt cei din picioare, ci și la cei involuntari, precum inima: “În cazul atleților bine antrenați, inima este capabilă să se relaxeze mai ușor, ceea ce reduce durata ciclului de respirație. De asemenea, sistemul nervos parasimpatic (sistemul nervos pentru odihnă și digestie) este mai dominant decât cel simpatic (responsabil de așa numita reacție fight or flight adică reactia de fugă sau luptă în cazul unui pericol), ceea ce înseamnă că inima este mai puțin stresată de efort. Aceste două aspecte se bazează pe memoria corpului”, arată Alfred Bove, fost președinte al Colegiului American de Cardiologie.
Adam Knight, profesor asistent de biomecanică la Universitatea din Mississippi, mai are o veste bună pentru cei care își pun din nou pantofii după o perioadă de lâncezeală: “Chiar și după o pauză lungă, veți alerga mai eficient și veți consuma mai puțină energie decât cineva care este nou în acest sport. Așa că e de așteptat să reintrați în formă mai repede”.
Așadar, nu-i atât de greu precum pare. E nevoie de încredere și de răbdare. Mai departe, trebuie să ne ocupăm mintea cu altceva și să lăsăm corpul să-și intre în drepturi. Este important să știm că atunci când încălțăm din nou pantofii și ne apucăm să cucerim primul kilometru suntem mult mai puternici decât atunci când am făcut primul pas.
I am Ironman. Andrei Dudu: „În 2015 vreau să termin cursa în 10 ore și jumătate”
Am o dedicație pentru toți cei care și-au stabilit drept obiectiv o cursă de Ironman – acest interviu cu Andrei Dudu, care ne-a povestit despre cum a fost prima lui cursă pe aceste distanțe de parcă ar fi alergat puțin prin parc. În iunie 2014, la Oradea, totul a decurs pentru el așa cum și-a setat cursa (cu foarte mici excepții), a ajuns pe locul trei național, a mâncat o pizza și a plecat fericit acasă cu soția și băiețelul.
Daaar, să nu ne grăbim sau amăgim – în spatele acestei povești cristaline stă multă muncă și un parcurs de film – Andrei a suferit o operație de refacere de ligamente, apoi a slăbit 30 de kilograme, pentru că era ușor supraponderal, abia după asta s-a apucat de ceva alergare, ca să ajungă în cele din urmă aici, la acest loc trei național la Ironman. Unde nu dorește să rămână prea mult. Merge mai departe.
Andrei Dudu
Adrenallina: Cum arată începuturile tale în sport?
Andrei Dudu: De mic copil am făcut înot, schi, încă de pe la 4 ani. Am făcut înot de performanță până pe la 12 ani. Am făcut școala de schi din Poiana Brașov. În liceu mi-au plăcut mult sporturile de echipă, baschetul de exemplu. Mi-am rupt genunchiul drept la baschet. M-am operat atunci dar nu mi-am refăcut ligamentele, le-am refăcut ulterior, în 2009, în anul când s-a născut băiețelul meu. Am zis să fiu pregătit pentru provocarea asta :).
Cum ai ajuns la triatlon?
M-am apucat de alergat, în primul rând. Când m-am operat la ligamente a fost o perioadă în care m-am îngrășat destul de mult. M-am apucat de un regim de slăbit, am slăbit cam 30 de kg, și apoi m-am apucat de alergat. Am slăbit doar nutrițional kilogramele astea, mi-a spus și doctorul că așa e mai bine, altfel puneam presiune pe articulații prin greutatea mea.
Când am început să alerg parcurgeam în fiecare seară tura de parc IOR. Am ajuns la 69 de kg.
Și cum ai făcut pasul următor?
Am participat la o cursă de semimaraton în primăvara lui 2013, maraton am făcut apoi în toamnă, și prima oară la un triatlon am participat anul trecut, la Triatlonul Mamaia. Am fost 12 la categorie și 20 la general. Îmi luasem bicicleta de 2 săptămâni și era a treia oară când mergeam pe ea, în concurs. La bazin fusesem de vreo două, trei ori, dar eram antrenat la alergare, așa că stăteam bine la capitolul cardio.
Când a apărut Ironman în peisaj?
Când am vorbit despre asta cu un amic, Andrei Bălănică. Am zis să încerc, la maraton stăteam bine, scosesem 3 ore 30 la prima mea cursă de acest gen. Făceam față bine anduranței, stăteam bine cu alergatul, cu înotul…
Ce înseamnă “stăteam bine”?
Am început antrenamentul pentru Ironman imediat după triatlonul de la Mamaia. Începusem să scot la înot un minut 50 de secunde pe suta de metri, era ok. Urmam și un program de pe triathlete.com, pentru Ironman beginner, varianta free; am părăsit varianta asta căci mi-am dat seama că nu am timp să urmez chiar tot programul așa cum era acolo, și așa că am început să fac eu singur. La fiecare dintre cele trei discipline, o sesiune scurtă și intensă, una de recovery și una mai lungă, săptămânal.
Cât anume te-ai antrenat pentru Ironman?
Din septembrie 2013, dar serios așa din ianuarie 2014. (n.r. concursul a fost în iunie, la Oradea)
Cum a fost pentru tine să introduci acest program în viața ta de zi cu zi?
A fost destul de solicitant. Este băiețelul, care are nevoie de atenție, soția mea lucrează și ea destul de mult. Am încercat ca antrenamentele lungi să le fac în weekend, antrenamentele scurte și intense în timpul săptămânii, înot făceam dimineața, la 6, înainte de program, sau poate dacă era iarnă mă trezeam și urcam pe home trainer și pedalam… Și, ce să zic, mai stăteam seara să pedalez și îl puneam pe fiu-meu să se uite la desene animate… m-am descurcat, în mare. Am ajuns la maxim 16 ore de antrenament pe săptămână.
Cum ai stat cu nivelul emoțiilor, cu așteptarea momentului cursei?
Pentru mine a fost… hai să mă antrenez ca să termin un ironman. Cred că se vorbește despre acel vârf de antrenament, eu cred că l-am atins exact în cursă. Pe bune. Nu mersesem mai mult de 160 de km cu bicicleta – am mers o dată până la mare pedalând, București-Fetești. Și am mers foarte bine în cursă. Îmi spunea Mugur Frățilă, frate, ai mers ca un avion. Chiar am mers bine, nu mă antrenasem să stau pe aerobare, ci în dropuri, dar am stat foarte bine pe bicicletă în cursă, până la urmă. Îmi propusesem un timp de aproximativ 12 ore – cam o oră și ceva înotul, 6 ore bicicleta, 4 ore maratonul, cu tot cu tranziții și tot.
Și au ieșit calculele?
Da, am făcut în final 11 ore și 9 minute.
Și nu au ai avut momente critice în cursă sau vreun incident sau altceva. A decurs totul cristalin?
Am ieșit bine din apă, mi-am pus încălzitoarele la bicicletă, bucle bucle bucle ușurel, am mâncat foarte multe mineral, așa că nu am avut deloc crampe, am avut noroc de echipa mea de suport – soția, copilul și maică-mea, care mi-au dat mereu isotonic. Am băut foarte mult, m-am hidratat, și am intrat foarte ok în proba de alergare. Alergam cu 5 minute pe kilometru doar că la un moment dat mi s-a întâmplat că nu am mai putut înghiți nimic – dulciuri, geluri sau orice altceva. Tot am zis, o sa iau tura următoare, tura următoare, până am început să amețesc de la căderea glicemiei.
Am început să merg – am făcut asta cam 3 ture de parc, timp în care am înghițit un baton foarte dulce, extrem de dulce, grețos de dulce, dar mi-am revenit. Am reînceput alergarea și nu a mai fost nicio problemă. Ce îmi aduc aminte este un moment deosebit pentru mine: știi că în parcul de la Oradea unde se face alergarea este în mijloc un loc de joacă pentru copii, unde era nevastă-mea cu fiu-meu, și ăsta mic se dădea în carusel și țipa de acolo haide, tati!, haide, tati! Era mortal piticul.
Da, ce să zic, o cursă foarte lină de Ironman 🙂…
Bine pregătită, mai ales, aș spune. Nu am avut surprize mari.
Te-ai antrenat și la detalii, mișcările din tranziție, hidratare și altele…
M-am antrenat la concursurile de până la Iron – triatloane, duatloane, tot ce am prins.
Pe scurt, cum a fost pentru tine experiența asta… Ai simțit ceva deosebit la finish?
Am fost foarte mulțumit, am mâncat o mare pizza la finish. Am luat întâi o felie de la Istvan și echipa de organizatori, apoi am mers cu nevastă-mea și am luat o pizza întreagă de unde comandaseră ei. Mi-era o foame incredibilă.
Ceva mai în zona spirituală a lucrurilor s-a întâmplat?
Am fost fericit că am reușit să termin și când am auzit că sunt și pe locul 3 național, îți dai seama, am fost super mega încântat. M-am bucurat că am reușit să accelerez ritmul pe finish, așa cum îmi propusesem, am ajuns pe finalul cursei la sub 5 minute pe km.
Ce urmează pentru tine? Ai un țel?
Pentru anul ăsta obiectivul ar fi să fac în 10 ore jumătate Ironmanul, ceea ce cred că e posibil. Vreau să fac în iunie cursa de la Oradea, în iulie halful la Transfier, și în toamnă sper să mai fac un Ironman în toamnă, în afară.
O să intensifici antrenamentele pentru asta, nu?
Îmi trebuie o bicicletă cu un cadru mai mare, așa că o să-mi iau o bicicletă de contratimp, apoi o să mă antrenez pe ea. Am început înotul cu un antrenor, cu Matei Giurcăneanu, și am scăzut deja din timpul pe sută. Sincer, nu vreau să intensific antrenamentele, chiar vreau să le reduc. Mă simt cam obosit, am avut niște crampe la Maratonul București, și cum fac un pic de mișcare – alergare adică, îmi apare febra musculară. Așa că vreau să reduc puțin din program, pentru că nu am luat nicio pauză.
Nicio pauză?!
Păi după cursa de Iron în iunie, după două săptămâni a fost triatlonul Metropolitan Brașov, unde am ieșit pe 9 general și 2 la categoria mea de vârstă, în spatele lui Sorin Boriceanu. De aceea am mers la antrenor de înot, poate anul ăsta ies și eu în fața lui din apă. 🙂
Este o declarație publică, da? Să știe și el ce îi pregătești 😀
Da da. Merge mai bine ca mine pe distanțele lungi la înot.
Cum ți-a schimbat viața sportul? Căci ai vorbit despre cursa de Ironman ca și cum ar fi un concurs oarecare.
Eu am fost destul de speriat înainte de concurs, dar după ce l-am terminat și modul în care am făcut-o… Să îl fac mai bine este ceea ce îmi doresc. Nu vreau să renunț la chestia asta.
De ce?
Mă face să mă simt bine, activ, energic. Îmi place sportul. Nu mă plictisesc făcând sport – înot continuu o oră în apă și nu mă plictisesc, aleile din Tineretului le-am învățat pe toate în alergare, îmi place și bicicleta. Încerc și să fiu un exemplu pentru piticul meu. Deja pedalează la doi ani fără roți ajutătoare, este deja încântat de sport.
Ion Trandafir: “Freeskiing-ul va dispărea în 10-15 ani din cauza temperaturilor”
Am stat de vorbă cu Ion Trandafir, freeriderul român care a obținut de-a lungul timpului niște rezultate bune în competițiile internaționale, acum și organizator de competiții sportive de alergare montană și mounatinbike, despre ce ne pregătește sezonul ăsta. Cuvântul cheie este, bineînțeles, hardcore 😀
Ion Trandafir
