Obiectivele mele sportive în 2019
(C) Larisa Balta
În primul rând trebuie să spun: sunt foarte motivată de acest titlu! :)))
Însuși faptul că a venit vremea, din nou, să am și eu un obiectiv sportiv, ba chiar mai multe, schimbă felul în care privesc afară, pe geam. Viața e brusc mult mai interesantă. Ăsta este efectul ideii de competiție sportivă în cazul meu. Și mai sunt multe altele.
Anul trecut, înainte să o nasc pe fetița mea, m-am agățat de o competiție sportivă ca să îmi spun că o să trec peste spaima unei intervenții chirurgicale – am oroare de înghițit pastile, de operație ce să mai zic? Apoi ca să trec de ideea că sunt încartiruită pentru măcar jumătate de an într-o locuință.
Am început să alerg mult prea repede după operație, din disperarea de a nu uita că am libertate, chiar dacă sunt o mămică de bebeluș, și bună parte din ce fac de dimineață până a două zi dimineață este pentru el.
După două luni de la naștere m-am așezat la startul unei curse de trail de 10 km, cu o mică diferență de nivel. Care s-a simțit de parcă am urcat Everestul în alergare. Dar să fiu din nou, eu cu mine, pe poteca unei păduri, alături de alți concurenți, în alergare, m-a făcut să mă simt… normală; din nou.
Povestea cursei e aici:
https://adrenallina.ro/maratonul-olteniei-categoria-10-km-trail-cu-diferența-de-nivel-și-bebeluș/
Experiența acestui capitol răvășitor din punct de vedere fizic și afectiv, care este mămicia, înseamnă pentru un timp cu totul altceva decât știai despre tine și viața ta – te dă peste cap. Ar trebui vorbit mai mult despre asta și e nevoie de spart multe prejudecăți cu privire la ceea ce “trebuie” să fie o femeie, proaspătă mămică – în general, ea “ar trebui să fie” mămica bebelușului pe care l-a născut și… cam atât. Despre transformările emoționale pe care le traversează odată cu această uriașă schimbare, cum ar trebui ele abordate (și uneori tratate din punct de vedere medical) se vorbește mai puțin.
Așa că am avut nevoie de obiective sportive. Și le-am adaptat la situație: la faptul că alăptez cam la 3 ore, la programul de somn și masă al bebelușului, la munca mea în agenție (care a fost la un nivel mai redus dar neîntreruptă), la programul soțului meu, cu care împart toate responsabilitățile, și la tot ce mai apare zilnic, într-o viață de om.
Apoi a venit și obiectivul sportiv calat pe aceste coordonate: un maraton de înot. Triatlonul este exclus: înseamnă trei sporturi cu cel puțin 2 antrenamente de căciulă pe săptămână…
Citeste si: https://adrenallina.ro/cum-te-ajuta-bebelusul-la-triatlon/
Am decis să rămân anul asta fidelă unui singur sport, la care pot ajunge ușor la antrenamente și nici nu e nevoie de mai mult de o ora jumătate, două din timpul meu. Sigur, e ușor nebunesc ce mi-am propus, dar am vrut să aleg o distanță care să mă pună în mișcare; să mă sperie; să mă provoace. Iar câțiva kilometri de înot în mare se califică.
Sigur, în acest moment situația este asta: mai am mai puțin de o lună până la concurs și nu sunt pregătită. Am trei săptămâni de când efectiv nu am reușit să ajung la bazin + o întindere de ligament de la fotbal (INCREDIBIL, CITEȘTE AICI!!! O MĂMICĂ JOACĂ FOTBAL?!!??) în timp ce stăteam în poartă (se pare că este posibil să te accidentezi în timp ce STAI în poartă) + o groază de proiecte în agenție, deplasări în țară…
Nu știu ce va fi la startul acestei curse, sunt terifiată în cel mai pur înțeles al termenului. Să nu uităm că eu în continuare am panică de ape deschise. Am fost în vacanță de Paște în Thassos, hotărâtă să cuceresc Marea Egee și să rup cu antrenamentele de înot. M-am cărat degeaba cu 2 neoprene după mine: era pur și simplu prea rrrece apă aia ca să întru în ea.
Și sunt terifiată. Zilele se scurg și eu va trebui să mă așez la start. Vom vedea ce va fi. Dar ideea că există o strategie de abordare – așa șubredă cum e ea :)) – mă motivează să… orice; în fiecare zi.
Poate cel mai greu aspect al unei vieți care include un program de sport și un bebeluș este că trebuie să înveți să o iei mereu de la capăt. Să gestionezi pașii înapoi – acele setbacks. Săptămânile pierdute pentru că: bebe răcește (asta înseamnă că are nevoie și mai mult de atenția ta, vrea la sân mai mult, tu oricum ești cu gândul doar la el și nu te poți concentra major pe alte chestii) sau soțul are o perioadă mai intensă la job sau e plecat în deplasare (dacă nu ai bonă, bunică sau alt ajutor, asta înseamnă că timpul tău liber cam dispare- deci nu mai poți ieși la antrenamente).
Să o iei mereu de la capăt – exersezi tot timpul asta. De exemplu să vezi că ai reușit în sfârșit să scapi de 4 kilograme pentru ca apoi să te întorci din Thassos și să vezi că 2 le-ai pus deja la loc :)).
Să te uiți pe antrenamentele de pe ceasul gps și să vezi că începi să crești și apoi să vină ceva și să nu mai ajungi la bazin o săptămână… două. Și s-o iei de la capăt. Mereu de la capăt. E și asta o metaforă a vieții, cred.
de pe la antrenamente
Ce alte obiective am anul ăsta: vreau să fac câteva semimaratoane pe trail, în zone mișto din țară, unde nu am mai fost (any ideas?) și… și….TREBUIE să ajung la un maraton de mountainbike. Pur și simplu sufăr după bicicletă, este somatic deja. Ar trebui să fie o cursă care să nu dureze mai mult de 4 ore maximum (insemnand ca am zero antrenament pe bici, dei probabil sub 40 km si diferenta de nivel micuta), așa că voi alege cursele și distanțele și în funcție de asta. Va aștept cu sugestii – dacă ați fost la concursuri în zone faine de la noi; aș vrea să încerc curse mai micuțe și insolite, nu neapărat consacrate.
Mă uit pe geam și văd că astăzi e soare. Nici săptămâna asta nu voi ajunge la bazin: întinderea de ligament, soțul în deplasare… Începând de săptămâna viitoare ar trebui să recuperez tot. 😀 Pare imposibil. Pe 16 iunie e cursa. A doua zi e ziua mea. 😀 Oricum va fi, va fi interesant. Nu îndrăznesc să mă uit pe prognoza meteo: știu că dacă marea e agitată va fi complicat să îmi depășesc panica de apă. E gălăgie în capul meu. Dar tremurul asta înainte de o cursa grea… întrebările, fricile, mobilizarea, așteptarea – e tot ce îmi doresc să trăiesc mereu.
Va țin la curent! 😀
Text în cadrul campaniei #letsdoitMAMA, powered by Anca Bucur, sportiv Herbalife: multiplă campionă mondială în fitness, Anca se pregătește să participe la un nou Campionat Mondial.
Este proaspătă mămică, bebelușul ei are câteva luni, dar asta nu o oprește să lupte pentru visul ei.
Hidratarea în competiții sportive
(c) Run to the finish
Raluca Mihăilă
Atunci când ne pregătim pentru un obiectiv sportiv trebuie să avem în minte, dincolo de antrenamente și odihnă, un plan alimentar corect, de susținere a efortului.
Și, în primul rând, trebuie să știm să ne hidratăm corespunzător, deoarece asta ne poate influența rapid performanța, atât la antrenamente, dar mai ales în timpul cursei.
Mai întâi, despre deshidratare
Să pornim puțîn invers și să analizăm ce înseamnă deshidratarea: este un fenomen care se întâmplă atunci când corpul nostru pierde apă și/ sau sodiu astfel încât nu mai poate funcționa optim.
În timpul efortului există o tendință permanentă de pierdere de apă prin transpirație – în toate sporturile, cu excepția înotului.
Pierderea se poate întâmpla atât la nivel extracelular (unde se adăpostește aproximativ 1/3 din volumul de apă din corp), cât și intracelular (care conține 2/3 din acest volum). Pierderile intracelulare sunt cele mai periculoase deoarece refacerea, adică rehidratarea celulară, durează mai mult.
În eforturile de lungă durată, de anduranță, transpirația provine în special din apă extracelulară, în timp ce în eforturile de intensitare mare ea provine din apă intracelulară.
Pentru a înțelege care sunt efectele unei hidratări incorecte haideți să vedem ce se întâmplă atunci când nu bem suficientă apă: la o deshidratare redusă, de doar 1% din greutatea noastră totală, apare senzația de sete și organismul are probleme în reglarea temperaturii, ceea ce duce la scăderea capacității de efort fizic.
Mai mult, o deshidratare între 3-5% din greutatea corpului afectează abilitatea organismului de a utiliza oxigenul eficient, ceea ce influențează semnificativ performanța sportivă.
În plus, apar simptome precum gură uscată, piele uscată, greață și oboseală.
Senzația de sete este de obicei un bun indicator al faptului că suntem deshidratați, dar uneori organismul ne poate da semne contradictorii. De aceea, pentru a fi siguri că nu suntem deshidratati, putem încerca un test foarte simplu, scoatem limba și întrebăm un prieten :). O limba lucioasă înseamnă că suntem bine hidratați, un aspect aspru înseamnă că trebuie să aducem apă în corp.
Sigur, în timpul unei curse un astfel de gest poate fi interpretat ușor diferit de către ceilalți concurenți :D. Așa că te poți ține de o regulă simplă: bea apă (simplă sau cu lămâie) la interval regulate, chiar dacă nu simți senzația de sete.
Efectele negative depind și de rapiditatea cu care se instalează deshidratarea – o deshidratare rapidă, chiar dacă nu foarte mare, modifică mult mai mult capacitatea noastră de efort. Asta se întamplă de obicei la efort intens pe temperatura crescută.
Este important să testăm reacțiile organismului nostru încă din perioada antrenamentelor, pentru a urma cel mai corect plan de hidratare în funcție de specificul nostru și tipul de efort depus, pentru a obține rezultatele maxime în cadrul cursei finale.
Cum prevenim deshidratarea?
Ne hidratăm, clar! 😀 Dar ce bem, când, cât și cu ce frecvență?
Să analizăm un pic băuturile pentru sportivi – acestea sunt de 3 tipuri:
- Hipotonice (care conțin glucide și electroliți în cantitate mică, sub concentrația normală din lichidele organismului);
- Izotonice (similare, din punct de vedere al concentrației glucidelor și electrolitilor, cu lichidele organismului);
- Hipertonice (concentrație crescută de de glucide și electroliți, peste nivelul lichidelor corpului).
Inainte de cursă
Procesul de hidratare al organismului începe încă înainte de cursă.
Se recomandă astfel prehidratarea, respectiv consumarea unei cantități de 0,5 l lichide înainte de începerea efortului. Putem consuma apă simplă, o băutură hipotonică sau o băutură preparată de noi, slab îndulcită (25 gr de miere/ zahăr la 1 l de apă).
De asemenea, în timpul efortului trebuie să avem grijă să bem lichide regulat, cam 200 ml la fiecare 5 km alergați, de exemplu.
Ce bem? În funcție de tipul de efort depus putem alege apă, o băutură hipotonică (efort de 1 oră), izotonică (efort intens, rezistență și forță), săruri de hidratare.
Atunci când vorbim despre ciclism, să avem în minte faptul că sărurile de hidratare sunt foarte importante în timpul efortului, iar post efort sa administrăm electroliți.
Temperatura lichidelor este foarte importantă și depinde atât de temperatura mediului, dar și de gradul de încălzire a sportivului. Cele mai indicate sunt cele de 10-15 grade, deci nu foarte reci.
Atenție, băutură ideală nu trebuie să taie senzația de sete, ci trebuie să o mențină la un anumit nivel, pentru a ne putea continua constant rehidratarea!
Cu sare sau fără sare?
Îmbogățirea lichidelor cu sodiu este recomandată în cazul în care pierderile prin transpirație sunt semnificative iar timpul de rehidratare este scurt – în acest caz consumăm băuturi sărate sau îmbogățite cu săruri de hidratare.
Pentru un efort de tip maraton este recomandat consumul de apă alcalină, pentru a contracara acidoza (proces ce intervine în organism prin eliminarea acidul lactic). Astfel, este indicat să consumăm o băutură alcalină în primele 20 de minute după efort. O putem face noi acasă – apă și bicarbonat de sodiu, în proporția 1/2 linguriță la 1 litru.
Dar înainte să consumăm apă alcalină trebuie să acordăm atenție la analizele medicale – dacă avem deja un fond crescut de calciu nu consumăm apă alcalină, pentru a evita depunerile de calciu în organism.
Post cursă
Un alt aspect de care nu trebuie să uităm este perioada de refacere după efort, care trebuie să includă și rehidratarea, mai ales în cazul eforturilor de lungă durata.
Astfel, putem bea apă ușor îndulcită (pentru a reface și depozitele de energie ale organismului), apă cu sodiu, o băutură hipotonică sau izotonică, în funcție de efortul depus.
Să nu uităm că pierderile de lichid continuă și după efort, în perioada de refacere, deci trebuie să consumăm lichide timp de 2 – 4 ore după încheierea efortului, chiar dacă nu mai resimțim senzația de sete.
Nu în ultimul rând, trebuie să limităm factorii care duc la pierderi suplimentare de apă, precum:
– aportul de cafeină (Coca-Cola) și alcool, care duc la pierderi prin urină;
– activitățile care stimulează transpirația, de exemplu saună, expunerea la soare, băi foarte fierbinți.
Să nu cădem nici în extrema cealaltă și să ajungem să ne hiperhidratăm – o problema întâlnită mai frecvent în sporturile de anduranță, precum maratonul și ciclismul pe distanțe lungi.
(c) New York Nutrition Group
Sonia Argint-Ionescu: Antrenamentele mele sunt constante de 20 de ani
Sonia Argint-Ionescu
Am început să fac sport în jurul vârstei de 12 ani, atunci când mergeam cu mama la gimnastică aerobică.
Iar pe cont propriu am început să fac sport pe la 17 ani, atunci când trebuia să slăbesc câteva kilograme. De atunci, sportul, sau mai bine zis mișcarea fizică, s-a transformat într-un obicei așa cum este și spălatul pe dinți.
Îmi amintesc că la început încercam să alerg pe o distanță mai lungă și mi se încingea atât de tare capul după doar 2 km, încât aveam senzația că dacă voi sări în lac, apa va sfârâi la contactul cu trupul meu.
La momentul respectiv nu era accesul la internet așa că am fost autodidactă și am înțeles că trebuie să am răbdare, s-o iau pas cu pas. Mai alergam, mai mergeam… nici nu mai știu când am reușit să alerg o tură de parc completă (6km)… Uite, aici, pe site-ul meu www.doer.ro, am scris despre primii pași pe care cineva ar trebui să îi urmeze atunci când vrea să se apuce de alergat.
Prima mea competiție a fost o probă de 10K și eram foarte emoționată. Așa mi se întâmplă la orice presupune un soi de întrecere. Mi-era teamă că nu o voi finaliza. Pentru mine asta este cel mai important: să duc la capăt ceea ce încep să fac.
Antrenamentele mele sunt constante de aproape 20 de ani, în sensul că nu am făcut pauze.
Dar am schimbat frecvent forma antrenamentelor. Am trecut prin ore de body pump (cu niște greutăți cărora acum chiar nu le mai înțeleg sensul), am făcut Tae Bo de curgeau apele pe mine, am mers o perioadă la cycling, apoi am descoperit interval training (mult mai apropiat de ceea ce îmi doream), apoi am avut perioada TRX (pe care încă îl mai practic, dar ocazional).
Pentru antrenamentul la sală, preferatul meu este acum Functional Training, un mix de exerciții cu sau fără greutăți, care urmărește îmbunătățirea mișcărilor naturale ale corpului. Apoi, mai recent, am introdus în viața mea yoga și pilates, care cred că sunt minunate nu doar pentru trup ci și pentru minte. Și abia acum pot spune că mă uit în oglindă iar trupul meu este clădit așa cum îmi doresc: antrenat, dar feminin (adică am pe mine în continuare acel strat subțire de grăsime care este și foarte util sănătății). În rest, doar alergatul a rămas fără drept de apel.
Sportul meu preferat este, în acest moment al vieții mele, fără discuție, pilates-ul pe Reformer, și diverse alte aparate specifice.
Îmi place pentru că antrenează toți mușchii, chiar și pe cei despre care nici nu știam că există.
Se lucrează cu antrenor one to one și asta înseamnă că toate mișcările sunt super controlate și foarte conștiente. Iar rezultatul este un corp super feminin și echilibrat, un abdomen plat, un spate definit și musculatură alungită.
Ce mai pregnantă amintire dintr-o cursă este atunci când am trecut linia de finish, la primul meu semimaraton, si am bufnit în plâns: de durere, de fericire, de mândrie.
Competiția mea preferată este alergarea montană de la Maratonul DHL.
Vara trecută am alergat chiar pe o ploaie torențială, prin pădure…; la final aveam noroi până la genunchi. Dar a fost o alergare eliberatoare. O senzație genială.
Nu competiția propriu zisă este cea care mă interesează sau care mă motivează și nici rezultatul. Îmi place atmosfera din timpul marilor evenimente sportive de stradă și faptul că sunt sănătoasă și că am un trup puternic, capabil să facă față.
Finish DHL Maraton
Cel mai mândră sunt de consecvența mea.
Este dovada cea mai bună că practic ceea ce predic și că nu este doar propagandă de imagine.
Și mă bucur că am înțelepciunea de a face din sport o plăcere, o activitate care îmi aduce beneficii pentru sănătate și că am trecut de faza în care mergeam la sală cu îndârjire, în căutarea trupului de sportiv de performanță.
Prietenii mei spun că sunt ambițioasă și că datorită mie s-au apucat de mișcare, deci, implicit, că le-am îmbunătățit viața. Asta este cu adevărat o mare realizare personală.
Am aflat despre mine că sunt ambițioasă.
Mult timp credeam că această atitudine îmi lipsește cu desăvârșire.
Sportul mă face să mă simt fericită și foarte bine în pielea mea. Și optimistă.
Uneori, mi se întâmplă să fiu obosită și să simt că trebuie să mă odihnesc. Și fix asta fac.
Obiectivul meu în 2018 este să nu mă opresc din ceea ce fac acum.
Dacă ar fi să recomand ceva din experiența mea, aș spune că cel mai important aspect de care trebuie să ții cont este să faci sport toată viața, fără exagerări, iar dacă te apuci târziu (după 30 de ani) să nu vrei ca într-un an să alergi un maraton.
*Fotografii arhiva personala
Roxana Siboiu: Aş înlocui studiul inconştientului cu alergarea ultra
Roxana Siboiu
Am început să fac sport din curiozitate. Am fost cea mai comodă persoană de pe planeta toată copilăria şi tinereţea.
Să transpir sau să mă murdăresc era de-a dreptul inacceptabil. Până acum 3 ani, când întâmplarea a făcut să mă aflu la linia de finish a Transmaratonului.
Priveam cu ţigarea in colţul gurii (da, la vremea respectivă eram fumătoare de 15 ani, cu o medie de 2 pachete pe zi) cum soseau la finish alergatorii, ii aplaudam şi eram de-a dreptul stupefiata de bucuria lor…Conversând cu mai mulţi dintre ei, am auzit în ziua aia cuvintele ” Şi tu poţi,trebuie doar să încerci”… care au ramas undeva acolo şi au rezonat până m-au determinat să încerc.
Îmi amintesc că la început era cumplit.
Nu puteam respira, ma sufocam şi mi se părea îngrozitor de greu totul. Îmi plăcea însă teribil momentele pe care le aveam eu cu mine, în parc, cu muzică sau fără.
Cumva, eram obligată să mă suport doar pe mine în timpul alergării, doar eu cu gândurile mele, le măcinam şi le întorceam pe toate feţele, iar când terminam antrenamentul eram eliberată de toată presiunea de peste zi.
Prima mea competiție a fost cursa populară de la Maratonul Bucuresti, alături de o colega de serviciu.
Doar că a fost prea scurt ca să-mi dau seama ce s-a întamplat acolo, aşa că la doar 2 luni am participat la Baneasa Trail Run. Mi se pare şi acum amuzant cum mă ascundeam prin pădure să fumez înainte de cursă pentru că mi-era cumva ruşine printre atâţia alergători să am astfel de vicii.
De fumat m-am lăsat in anul următor – cumva, am simţit ca trebuie să fac această alegere pentru a putea continua să alerg. Şi nu regret nici o secundă.
Antrenamentele mele au fost foarte mult timp la nivel mental. Mai întâi de toate a trebuit să-mi antrenez mintea să accepte disciplina cu care eu n-am fost niciodata prietenă.
La început erau joacă, alergări de seară în parc, nimic planificat sau structurat. La finalul lui 2016 am intrat într-un program de antrenament serios cu Radu Milea (TeamRun) si lucrurile s-au schimbat. În bine zic eu, cu rezultate vizibile, dar şi cu mai multa muncă, mai mult timp investit, mai multe bombăneli în barbă sau chiar cu glas tare. 🙂
Am noroc că in ultimul timp mă antrenez alături de Mela (Rădutoiu) şi conştiinciozitatea de care dă dovadă de fiecare dată mă ajută teribil şi mă motivează. Au fost zeci de dăţi în care dacă aş fi fost de capul meu probabil aş fi ales să nu mă ridic din pat sau să mă opresc după prima tură de gâfâituri (în special la bucăţile de viteză pe care le iubesc din toată fiinţa mea), însă faptul că era acolo, că trăgea alături de mine, a contat maxim. Mulţu’, Iepurila!
Alaturi de prieteni: Mela Radutoiu, coach Radu Milea
Sportul meu preferat este alergarea pe distanţe lungi, la munte, pentru că acolo sunt eu cu adevărat.
Nu-mi place asfaltul, ma plictiseşte – deşi e oarecum ipocrit să spun asta dupa 5 alergări, săptămână de săptămână, în veşnicul parc IOR. În plus, cumva în mintea mea asfaltul este asociat cu viteza. Pe munte lucrurile se schimbă, nimic nu e la fel, e ca în viaţă: după urcări abrupte întotdeauna vor urma coborări, şi invers. 🙂 Nu te poţi plictisi.
Iar cu cât drumul ăsta e mai lung, cu atât ai ocazia de a căuta cât mai adînc în interiorul tău.
Ce mai pregnantă amintire dintr-o cursă este primul DNF, Maratonul International Cluj, unde cu fractura de stres la piciorul stâng incercam să mă conving că durerea e doar în capul meu…
N-a funcţionat prea mult. Apoi, primul duş rece din partea lui Boss Milea, chiar după abandonul din 2016 la Maraton 7500. O replica de genul – asa-ţi trebuie dacă te înhami la ce nu poţi să duci. Am bombănit săptămâni întregi încercând să mestec dezamăgirea.
Apoi o alta amintire din cursă: zăpada de la Maratonul Braşov de anul trecut. Feeria albă şi rostogolirile pe moale care au făcut deliciul intregii curse. Doamne, cât m-am putut distra prin nămeţii din pădure şi mai apoi bălăceala în noroiul de pe Tâmpa….
Urmează în topul amintirilor de cursă ultima urcare spre Şaua Strunga in vara lui 2017 – Maraton 7500 Elite – când mă luptam cu o foame de lup însă nu mai puteam înghiţi nimic din ce aveam la mine şi dormeam cu ochii deschişi visând prăjituri.
Voluntarul de pe vârful Grohotiş care m-a întâmpinat cu Eşti a doua fată, frumoasa mea! . Am zâmbit tâmp până la baraj Mâneciu, hrănindu-mă cu energie din vorbele lui.
….Salomon Cappdocia Ultra Trail 119km, când oficial erau anunţaţi doar 110 km şi nu se mai apropia finish-ul. Când după km 60 mi s-a blocat genunchiul drept şi m-a forţat să şchiopătez până la final, îngropând în nisipul până la glezne ideile de abandon.
Transylvania 50 k 2017
Cappadocia Ultra Trail 2017
Competiția mea preferată este verticalul.
Nu am reusit să concurez încă la unul, dar asta îmi doresc printre altele pentru anul ăsta: o pantă pe care să trag la maxim de picioare. 🙂
Cel mai mândră sunt de cum am evoluat până acum.
Că am continuat în nebunia mea începută târziu, că am tras de mine să văd până unde. Şi încă nu am aflat. Şi de fii-mea. Căreia până acum am reuşit să-i insuflu dragul de voluntariat, târând-o după mine la concursuri. Şi poate, în viitorul apropiat, voi avea un partener drag de curse. Încă aştept să se decidă la prima ei participare…poate o ştafetă mamă-fiică. 🙂
Legat de alergare, marea mea realizare a anului trecut este locul 3 open feminin la Ultra Ciucas.
Am dat tot ce-am avut mai bun la cursa aia şi mi-a ieşit. Sper să mai pot repeta experienţa şi în alte situaţii, sentimentul este unic.
Cred că preocupările triază şi prietenii. 🙂 Acum, mare parte din prietenii mei sunt alergători şi ne întâlnim cu mare drag în antrenamente sau competiţii. Cei care au rămas necorupţi, să zicem, deşi sunt doar câteva excepţii, au mers măcar o dată la o oră de cycling sau o plimbare pe munte. Şi se aşteaptă să nu renunţ uşor!
Am aflat despre mine că pot fi disciplinată, că pot lupta pentru ceea ce îmi doresc.
Că cea mai bună şedinţă de autoanaliză se face pe Bucşoiu sau pe Valea Gaura. Freud scria: De cînd am început studiul inconştientului îmi par mie însumi extrem de interesant. Păcat numai că trebuie păstrată tăcerea despre ce este mai intim. Eu aş înlocui studiul inconştientului cu alergarea pe distanţe lungi.
Şi-am mai aflat că sunt ambiţioasă. Şi că uneori mă iau prea mult în serios.
Sportul mă face să mă simt liberă.
Acolo, pe munte, eşti tu cu tine. Şi dacă cele 2 entităţi nu sunt prietene… devine problematic în cursele de ultra.
Uneori, mi se întâmplă să am nevoie de extra motivaţie pentru a ieşi din casă şi a duce la capăt antrenamentele.
Alteori trebuie să înteleg că există zile bune şi zile proaste, că există eşecuri şi nu sunt neapărat capat de ţară.
Obiectivul meu în 2018 este să am un an mai bun decât 2017.
Să mă surprind cu ce pot face şi unde pot ajunge. Să continui să evoluez, cu rezultate bune care să-mi facă mândru antrenorul şi echipa din care am onoarea să fac parte incepând din acest an – SportGuru BCR Racing Team. Să dau tot ce am mai bun la Ultra Trail du Mont Blanc şi să pot spune că m-am bucurat la maxim de experienţă.
Dacă ar fi să recomand ceva din experiența mea, aș spune că lucrurile se fac cu răbdare şi pasiune.
Şi cu încăpăţânarea de a merge mai departe, în ciuda semnelor raţionale care te îndeamnă să renunţi. Că bucuriile vin câteodată şi din inconştienţa de a visa.
*Fotografii arhiva personala
“Mantre” pentru sportivi amatori, de la pros
Vârsta este doar un număr (Shalane Flanagan)
2017 NYC Marathon Weekend, NYC, NY November 4-5, 2017, Photo: Giancarlo Colombo@PhotoRun, www.photorun.NET
Shalane Flanagan este atleta care a câștigat pentru America după 40 de ani Maratonul New York la feminin (Miki Gorman mai câștigase la feminin în 1977).
Shalane a făcut asta la 36 de ani, intr-un mare stil: pe ultimii 5 kilometri ai cursei, a depășit-o pe kenianca Mary Keitany, actuală deținatoare a recordului feminin la maraton (stabilit de ea la Londra, în 2017, cu timpul de 2:17:01). A terminat cu un minut înaintea keniencei. (cu timpul de 2:26:53).
Când s-a apropiat de finish, camerele de vederi i-au citit pe buze un FUCK, YEAH!, de toată frumusețea :D. Era momentul la care Shalane visa de mică, și iată că i s-a întâmplat aproape de finalul carierei, așa cum anunțase după cursă – dar între timp contemplează serios participarea la Maratonul de la Boston, de anul ăsta :D.
Așadar, chiar dacă noi, sportivii amatori, descoperim destul de târziu sportul, în cele mai multe cazuri, nu înseamnă că este o vârstă limită pentru: semimaraton, maraton, ultra, triatlon, curse de mountainbike/șosea, crosuri și orice altceva!
Și nu înseamnă că nu ne putem seta obiective îndrăznețe (cu un plan deștept, adaptat la corp).
Chiar dacă am 36 de ani, m-am decis să mă întorc la maratonul de la New York, pentru că am simțit în cele din urmă acumularea muncii depuse în ultimele două decenii. E ca și cum am ajuns în cele din urmă la lucrurile bune, devenind alergătorul de anduranță care mi-am dorit să fiu. Simt că am mai mult de spus și sunt încântata de asta. Sunt într-o competiție majoră cu mine. Vreau să-mi explorez limitele, să văd de ce sunt pe deplin capabilă – și cred că încă mai am în mine câteva spectacole speciale de arătat lumii.
Jos pălăria, doamnă!
Mai jos veți descoperi un video cu o analiză riguroasă a stilului de alergare a Shalanei, să vă folosească:
Motivația este contagioasă!
O spune aceeași Shalane, insistând pe cât de important este să ai la antrenamente colegi, prieteni care dau totul și care te inspiră să faci la fel.
I-auziți ce spune Shalane: Puterea mea de muncă crește cu 100% atunci când sunt înconjurată de alți sportivi care mă provoacă. Colegii mei de antrenament mă inspiră și eu înfloresc grație energiei lor.
Trebuie să îți placă! Dar găsește-ți un echilibru! (Gwen Jorgensen)
(c) TRS Triathlon
Așadar, dă tot ce poți, dar nu uita că există totuși anumite limitări în ceea ce privește performanța: oricât te-ai strădui, corpul tău nu îl poate ajunge/întrece pe cel al atletului care se antrenează din copilărie… În plus, chiar dacă să presupunem că ajunge să poată, îți supui organismul la un stres enorm, iar repercursiunile (accidentări, oboseală, s.a.) nu vor întârzia să își facă apariția.
Iată o lecție frumoasă de la triatlonista americană Gwen Jorgensen, campioană ITU World Triathlon Series în 2014 și 2015 și campioană olimpică în 2016 în triatlon:
Îmi place ceea ce fac. Și mentalitatea mea este că dacă îmi place, atunci merg până la capăt, dau totul și vreau să arăt lumii munca mea. În același timp, o fac pentru că mă face să mă simt bine, e fun! Nu vom fi atleți toată viața și odată cu vârsta vin oboseala, accidentările… E foarte important să găsești cât mai curând un echilibru și alte lucruri care îți fac plăcere, în afară de sport. Păstrează lucrurile în perspectivă și fă sport pentru că îți place, în același timp în echilibru cu celelalte aspecte ale vieții tale.
Dormi! Dormi! Dormi! (Michael Phelps)
(c) Swimming World Magazine
Michael Phelps nu mai are nevoie de nicio introducere. Cel mai premiat olimpian din istorie dezvăluie unul dintre marile secrete ale
performanței lui: Încă de la o vârstă fragedă am aflat cât de important este somnul, spune Phelps. Când se antrena la Jocurile Olimpice, înota șapte zile din șapte, acoperind cam 100 de km pe săptămână…
Acorda în regimul său de antrenament o atenție deosebită somnului: cel puțin 8 ore pe noapte și alte 2, 3 ore de somn pe zi!
De asemenea, verifica prin date științifice nu doar cât de mult a dormit ci și cât de adânc…
Ok, n-om fi noi Phelps, dar a fi sportiv amator implică o anumită rigurozitate a programului de peste zi, mereu încărcat, mai ales dacă în grafic întră, alături de antrenamente, și job, familie & copii, viață socială…
Dacă nu ai un echilibru și exagerezi cu numărul de ore sau intensitatea antrenamentelor & curselor, fără a acorda atenție odihnei, riști oboseală cronică, chiar depresie și probabil randament scăzut pe toate palierele.
Așa că cea mai bună recuperare este odihna.
Amintește-ți clipele grele din curse și antrenamente anterioare, pe care le-ai depășit (Kara Goucher)
Kara Goucher (c) Running Competitor
Alergatoarea americană Kara Goucher, acum retrasă, (medaliată cu argint la 10 km la Campionatele Mondiale de Atletism din 2007 și sportiv olimpic la Beijing 2008 și Londra 2012), împărtășește ce funcționează pentru ea atunci când îi este greu într-o cursă, în momentele în care se îndoiește de ea.
Cred că toți avem acel punct într-o cursă când începem să ne îndoim de noi. Eu mereu am avut aceste momente, chiar și în cele mai bune curse ale mele: mă gandeam că nu pot să fac asta, că mă simt groaznic, că nu alerg suficient de repede… Ca să depășesc, mă întorc la momente și locuri în care am luptat.
Știm cu toții că nu fiecare zi este una minunată. Orice alergător știe că sunt multe zile proaste… Poate că e un moment în timp în care nu am reușit timpul pe care mi-l propusesem, dar am fost acolo, străduindu-mă! Și încercând.
Mă gândesc la asta în cursă, când mi-e greu. Că am mai fost aici, în punctul asta greu, și l-am depășit.
Și mai fac ceva: în noaptea de dinaintea cursei mă uit în jurnalul meu de antrenament, la antrenamentele reușite, la timpii scoși. Asta mă impulsionează și îmi aduce aminte că sunt suișuri și coborâșuri în fiecare cursă. Și că depinde de mine să le gestionez, spune Kara.
Cu toate cuvintele astea frumoase în minte, sper că noul sezon să ne găsească puțin mai pregătiți 🙂 Si… mai întelepți! 🙂
Adriana Neaga: Mereu m-au atras sporturile de anduranță
Am început să fac sport în liceu, după ce niște dureri de spate au scos la iveală o scolioză care,în opinia multor specialiști, era operabilă. Am reușit să scap de operație însă, cu mișcări specifice, înot și exerciții aerobe ușoare.
Din acel moment am descoperit plăcerea sportului. De atunci tot ce am făcut nu a mai avut ca scop îndreptarea spatelui ci pur și simplu plăcerea efortului fizic.Faptul că spatele nu m-a mai durut a fost bonus.
Lucrurile au evoluat și am trecut prin mai multe etape în care am practicat cu predilecție anumite sporturi: tenis de câmp, snowboarding, tenis de masă, motociclism enduro, apoi alergare, bicicletă și triatlon.
Îmi amintesc că la început aveam impresia că fac mult sport și nu aveam repere de antrenament precum puls, pace, power.
Cele câteva ore de mișcare pe săptămână îmi păreau suficiente și intensitatea ridicată. Acum, când săptămânile au și 10 sau 12 ore de antrenament, sunt de altă părere și urmăresc mai mulți indicatori pentru a stabili dacă antrenamentul a fost unul reușit sau nu. Singurul reper neschimbat este senzația de bine de la final ?.
Prima mea competiție în cadru organizat, sub egida unei federații, a fost la motociclism enduro. Au fost niște ani minunați, în care am străbătut pe motocicletă munți, dealuri și câmpii din multe zone frumoase din țară noastră (de la Baia Mare, la Botoșani, Deva, Sibiu, Constanța, Miercurea Ciuc, Buzău și așa mai departe).
Pentru că la acest sport se depune mult efort fizic iar competițiile erau aproape în fiecare weekend, la un moment dat am simțit că e bine să introduc în antrenamentele mele alergarea, bicicleta și înotul.
Antrenamentele mele s-au desfășurat mereu în limita timpului disponibil.
După apariția celor doi copii am fost nevoită să devin mai eficientă și mai atentă la calitatea antrenamentelor. Am învățat din mers să îmi construiesc programe de antrenament care să mi se potrivească și să îmi permită să evoluez, dar să îmi facă plăcere în același timp.
De la începutul anului 2017 fac parte din echipa Velox Cycling Team și cu ajutorul coechipierilor am evoluat mult la proba de bicicletă.
Sportul meu preferat este alergarea montană pentru că muntele este preferatul meu. Ador senzația de libertate totală pe care mi-o oferă. Spre deosebire de mtb, care este imediat în topul preferințelor, alergarea montană îți permite să mergi peste tot și nu exclude cățărările.
Poți ajunge oriunde dorești, pe oriunde ai poftă. Îmi place diferența de nivel și prefer alergarile de tip sky-race (desfășurate la peste 2000m altitudine, cu o diferența de nivel de peste 1300m). Sunt câteva competiții de acest gen la noi, foarte bine organizate.
Cea mai pregnantă amintire dintr-o cursă, de fapt din orice cursă!, este combinația de adrenalină, efort și bucurie. Eu las libere senzațiile și îmi alimentez din ele starea de bine multe zile după ce evenimentul s-a sfârșit.
Competiția mea preferată este triatlonul pe distanță semi-lungă (half ironman). Este o competiție suficient de lungă (în cazul meu în jur de 5h 30min) să te epuizeze dar și îndeajuns de scurtă să te țină în priză în permanentă și să facă fiecare minut să conteze la clasamentul general. Trecerea de la o probă la altă îmi da o senzație fascinantă de reset.
Întotdeauna m-au atras sporturile de anduranță și triatlonul îmbină perfect trei probe care îmi plac foarte mult. La început mi-au plăcut concursurile de triatlon off-road dar apoi am descoperit plăcerea asfaltului și în special a catararilor de tip Transfăgărășan. Din acest motiv Transfier este, din punctul meu de vedere, cea mai frumoasă competiție de triatlon de la noi din țară și este competiția care mi-a îndeplinit un vis: podium la campionatul național de triatlon pe distanță half-ironman (locul 1 la categoria de vârstă și locul 2 la general).
Cea mai mândra sunt de familia mea. Sunt fericită că, împreună cu soțul meu, pot să le arăt celor doi băieți de 5 și 3 ani ce frumoasă este lumea sportului și mă bucur de fiecare ieșire pe care o facem împreună pe bicicletă sau cu motocicletă. Încerc să îi iau cu mine la cât mai multe evenimente, sau să îi implic în organizarea diferitelor evenimente sportive. Sportul este modalitatea noastră de a petrece timp împreună, făcând ce ne place.
Prietenii mei spun că triatlonul este un sport care nu-mi va permite să ating maximul de performanță la niciuna din probe din cauza că trebuie să împart timpul de pregătire între înot, alergare și bicicletă.
Ei cred că bicicleta este punctul meu forte și că ar trebui să mă axez pe asta. Eu îi ascult și le dau dreptate dar ce să fac dacă momentan asta îmi place ??
Am aflat despre mine că pot face ceea ce îmi propun și apoi mai mult de atât. Că mereu va exista un vârf de cucerit, un obiectiv de atins și mă bucur să le descopăr treptat. Constat că îmi place la fel de mult să mă documentez, să îmi construiesc programul de antrenament și să îl urmez, precum îmi place să concurez.
Sportul mă face să mă simt sănătoasă și puternică. Îmi dă un sentiment de libertate pentru că tot ceea ce fac este din plăcere. Nu sunt sportiv de performanță și asta îmi permite să mă bucur de fiecare moment, fără presiune. Sunt competitivă, dar totul este în limita sănătății și a plăcerii personale.
Uneori, mi se întâmplă să particip la prea multe evenimente sportive și să uit că recuperarea este cel puțin la fel de importantă ca antrenamentul.
Obiectivul meu în 2018 este să descopăr un nou vârf de cucerit și mijloacele de a îl atinge.
Dacă ar fi să recomand ceva din experiența mea, aș spune că unul dintre cele mai importante lucruri în viață este să ai o pasiune și să o urmezi.
Testez. Salomon Speedtrack, asalt la trail
Când am pus ochii pe frumușeii ăștia, mi-au plăcut la ei contrastul coloristic dintre negru și galben, forța pe care o inspiră prin design, crampoanele hotărâte 🙂 și ideea cu care veneau la pachet: aventură pe teren accidentat, nămolos, cu rocă, pietriș…
Îi am de două luni și ceva, i-am luat de la Summermag.ro și am avut ocazia să ne împrietenim la mai multe genuri de curse și ceva antrenamente.
I-am testat și pot să vă spun cum este să alergi în ei și ce alte modele ar mai fi potrivite pentru alergarea de trail.
Când îți alegi încălțările potrivite pentru asta, trebuie să ții cont de nenumărate aspecte, dar le menționez pe cele fundamentale:
- Tipul de teren pe care îl preferi
Suprafețe uniforme, precum poteci, forestier, dealuri
Teren variat, precum suprafețe instabile, pietriș, noroi, rocă sau lemn alunecos
Offtrail: teren extrem de accidentat și variat, vreme foarte capricioasă, cu multă umezeală;
2. Tipul de amortizare dorit (minim, mediu, maximal);
3. Pronația – modul în care piciorul tău se rotește spre interior în timpul mișcării. Mai multe despre pronație, ce este și cum poate fi determinată, aici.
Un articol extins despre cum să vă alegeți pantofii de alergare pe trail găsiți pe RunningCompetitor, aici.
Să revenim la pantofii Salomon Speedtrack. Sunt destinați așadar mai ales unui traseu de trail accidentat, deci alergare montană cu traseu dificil ca abordare. Nu sunt recomandați pentru șosea.
Au câteva specificații tehnice deosebite și am putut să îmi dau seama în ceva curse că acestea nu sunt doar pe hârtie: talpa absoarbe șocurile, are o aderență foarte bună pe suprafețele ude (asta se cheamă în termeni tehnici talpă Wet Traction Contagrip), materialul de tip plasă previne pătrunderea noroiului în pantof.
Plasa asta mai face ceva pentru mine și anume îmi ține piciorul relaxat în interior – eu am ceea ce se cheamă monturi. Nu vreți să știți cât îmi ia să îmi găsesc de încălțat, în general… Iar la alergare este cu atât mai complicat.
Summermag are destule perechi de pantofi de alergare pe teren accidentat, dar și, câțiva, tot Salomon, care sunt speciali pentru monturi, de exemplu X-MISSION 3 CS. Nu mă omor după albastru, însă, și nu erau disponibile alte culori.
Să revenim. Șireturile, cu care eu mereu am o problemă, pentru că fie mi se desfac în cursă fie sunt prea lungi și nu știu pe unde să îi mai bag, în acest caz avem șiret quicklace, adică șiretul acela “automat“. Care îmi permite mie să nu îmi mai dau corigența în făcut fundițe ridicole care oricum se desfac.
Un alt avantaj al șiretului rapid Quicklace este că ajută pantoful să îmbrace mai bine piciorul și nici nu creează puncte de presiune, ca în cazul șireturilor clasice.
Iată alte câteva avantaje ale acestui tip de pantofi:
– pe lângă materialul de tip plasă care împiedică noroiul să pătrundă, pantoful mai are o caracteristică interesantă – limba este cusută de restul pantofului pentru a nu lăsa pietricele sau noroiul să pătrundă în interior.
– fiind destinați alergării montane sau curselor cu obstacole, Salomon a prevăzut vârful pantofului cu un strat protector din cauciuc tare. Este util mai ales pe coborâri, când profilul pantofului este îndreptat către sol.
– Profilul pantofului este jos (low profile), pentru a oferi o bună stabilitate, atât de necesară atunci când alergi pe teren accidentat. Sunt prevăzuți cu un drop de 6 mm – dropul este diferența dintre înălțimea călcâiului și cea a părții frontale.
– în poza de mai jos sunt crampoanele fioroase :D. Sunt proiectate cu spațiu larg între ele, tocmai pentru a lăsa noroiul să curgă (spre deosebire de alte crampoane, care blochează noroiul și se adună pe talpă).
Look-ul lor este într-adevăr unul mai masculin (sunt pentru bărbați, de fapt) dar niciodată nu am fost genul girlish sweet, așa că… :).
Hai să vă povestesc pe unde am fost cu ei și cum s-au comportat.
Asaltul lupilor, cursă cu obstacole
Un traseu de 5 kilometri cu scări suspendate, gropi cu apă și noroi, diverse obstacole inspirate din antrenamente militare. De fapt, multe obstacole unde e nevoie de aderență – și-au făcut treaba excelent, mai ales la cățărat pe acest placaj alunecos (foto mai jos)… Pe care urcai deja înnămolit de la probele anterioare prin groapa cu apă și noroi :D.
(c) Asaltul Lupilor
Călătorie între cer și Pământ 2017, Târgu Ocna
Un semi inedit pe trail într-o zonă submontană, ce a presupus vreo 7 kilometri de alergare în mina de sare Trotuș, pe un ciment umed și ceva mici bălți. (aici e Jurnalul de cursă, dacă vreți să știți cum a fost toată aventura). Am băgat ceva viteză pe coborârea din mină, așa umedă și întunecoasă cum a fost, și nu m-am simțit nesigură nici măcar o secundă: când se înfig, se înfig. Iarăși, finalul cursei a fost pe coborâre – orice ai face nu alunecă, așa că dacă stai bine la capitolul echilibru, poți să îi dai pe văi cât poți :).
Salomon Speedtrack, dreapta, post concurs, plini de sare după alergarea prin mină 🙂
Am făcut semimaraton și aici, de data asta pe trail montan în toată regula: cu plecare din Râșnov și sosire pe platoul din fața Stânei Turistice, în Poiana Brașov. A, și pe ploaie torențială! 😀
Traseul a fost cam jumătate asfalt și a fost foarte interesant să alerg cu crampoanele astea pe șosea :D. Ceea ce nu vă recomand. Păream cam tristă aici :))
(c) Maraton DHL
În schimb, pe forestierul înglodat, pe coborârile cu pietre, pe coborârile cu noroi au fost cel mai bun partener de alergare. Vedeam urme de alunecare în noroi, pe coborâre, am și văzut oameni în cursă care cădeau pe lângă mine din cauză că alunecau pe noroi. Nu are cum să ți se întâmple asta cu Speedtrack.
Nu sunt un alergător pur sânge, alergarea a venit firesc pentru mine, după bicicletă, așa că nu am nenumărate perechi de pantofi și nici nu am luat până acum în calcul foarte mult specificitățile tehnice. Poate că aspectul fundamental luat în calcul era: asfalt sau trail.
Anul acesta încerc să experimentez și alte tipuri de curse, așa că o să încerc și un semimaraton montan mai dificil – cu diferență de nivel semnificativă, undeva prin toamnă. Și, în general, chiar dacă alergarea nu este neapărat my thing vreau să ne mai împrietenim sezonul ăsta, cât a mai rămas din el. Poate mă decid și pentru un nou semi pe asfalt, voi vedea.
Vă țin la curent, până la noi vești de pe tărâmul alergării, spor la curse și antrenamente!
Cristina Dobre Calman: Am început să practic ciclismul la 45 de ani
la antrenament in Parcul Tineretului, Bucuresti
Am început să practic ciclismul la vârsta de 45 de ani, nu că n-aș mai fi încercat până la această vârstă şi alte sporturi. Am mai practicat gimnastică, handbal, scrimă şi bowling, însă am renunţat uşor.
Cu 4 ani în urmă, mi-am cumpărat o bicicletă, cu scopul de a face mişcare. Nu mă pricepeam deloc la biciclete, aşa că în momentul în care am fost intrebată ce vreau să fac cu ea am răspuns că vreau să mă plimb prin parcuri.
Într-una din zile, mai exact pe 1 decembrie 2013, am hotărât împreună cu soţul meu să mergem la o defilare pe biciclete, în București. Pe drum am întâlnit un grup de biciclişti, care ne-a întrebat dacă nu vrem să-i insoţim. Cu timpul, am cunoscut şi alte grupuri şi am început sa ies tot mai des la ture. Preferam traseele offroad (pădurea Cernica, Comana, Moara Vlasiei).
Îmi aduc aminte că la o ieşire pe Valea Prahovei, un prieten biciclist mi-a spus ca aş putea participa la concursuri pentru că mă dau bine şi am foarte mult curaj. La acea vreme nu ştiam nimic despre concursuri.
Întâmplarea a făcut ca la o lună de zile după acea discuţie să aflu că la Câmpina are loc un concurs mountain bike.
M-am dus. A fost un traseu cu multe emoţii si peripeţii. La jumătatea traseului am facut pană. Cum nu mă pricepeam să schimb camera, am luat-o pe jos pe lângă bicicletă, epuizată si dezamagită că nu puteam termina concursul.
Am mers vreo 300 m pe langă bicicletă, până în momentul în care am întâlnit un voluntar de pe traseu. L-am întrebat care este cel mai scurt drum spre linia de finish, dar el mi-a spus să nu renunţ la cursă pentru că la aproximativ 200 m există un punct de alimentare, unde se acordă şi asistenţă tehnică.
Am început să alerg pe lângă bicicletă (nu ştiu de unde am găsit atâta energie!), până acolo şi am fost surprinsă să întâlnesc un grup foarte mare de cicliști de la Catena, care era oprit la punctul de hidratare. Atunci am realizat că nu sunt chiar ultimul concurent de pe traseu şi imediat după remedierea penei am plecat în mare viteză.
prim plan cu pana de atunci 🙂
Surpriza și cea mai mare bucurie a fost să aflu că la categoria mea de vârstă eram prima concurentă care termină cursa :).
Fiind primul concurs la care am participat, Campina MTB rămane concursul meu de suflet.
Au urmat şi altele, Cozia MTB, Topoloveni, BikeXpert Challenge Pucioasa, Bucovina MTB si multe altele. Erau luni în care participam la câte două concursuri. Începuse să-mi placă atât de mult bicicleta, încât era nelipsită şi în perioada concediilor.
Mersul pe bicicletă mă aduce mai aproape de natură, mă ajută să-mi recapăt echilibrul interior şi-mi dă acea senzaţie de libertate şi de satisfacţie.
Am început să-mi intensific antrenamentele, în special în Parcul Tineretului, pe traseul de la Moon Time Bike şi am căutat să particip la curse tot mai lungi. Prima tură cu cei mai mulţi kilometri a fost cu Adevaraţii VeloPrieteni, un traseu de 160 km, urmat de Turul Munteniei, de 300 km. Cea mai lungă cursă a fost Cupa AV-Rovelo 2016, unde am obținut brevetul care atestă că am parcurs 400 km, cu 2000 de metri diferență de nivel. Am pedalat cei 400 de km în 23 de ore, continuu, limita de timp fiind de 27 de ore.
A fost cea mai lungă si cea mai grea tură. Practic, am plecat din Bucureşti, sâmbătă dimineaţa la ora 6 şi ne-am întors a doua zi la 5 dimineaţa. S-a pedalat încontinuu, cu opriri la cele patru puncte de control şi o pauză de masă la Târgovişte.
Pe parcursul traseului s-au format mai multe grupuri, în funcţie de viteza de rulaj. Grupul alături de care am pedalat a fost de aproximativ zece ciclişti, trei fete – eu, Roxana Ghilţ şi Simona Iuliana, restul baieţi. Îl menţionez pe liderul de grup, Florin Munteanu, pentru că este cel care m-a încurajat să particip la acest brevet şi nu numai, şi care a adaptat o viteză de mers astfel încât sa ramanem un grup compact pană la sfârşitul traseului.
Pe traseul de 400 de km, alaturi de o prietena, Roxana Ghilt
După un an de mers pe bicicletă și la îndemnul unui prieten, am început să alerg. Nu mai alergasem din școala generală. După primele două alergări, am fost tentată să renunț. Am făcut o pauză de o lună de zile, după care am reînceput să alerg și în anul următor când am participat la primul meu semimaraton – la Gerar.
in actiune la Gerar
Prietenii mei spun că am înnebunit şi nu pot înțelege cum de am căpătat această pasiune pentru sport tocmai la această varstă 🙂.
Singurul care îmi inţelege nebunia şi mă susţine în tot ceea ce fac, este soţul meu, căruia îi sunt recunoscatoare pentru răbdarea pe care o are cu mine.
La începutul anului trecut am primit propunerea de a face parte din prima și echipă de ciclism feminin pentru amatori din România, Daimon Women Cycling Team. A fost începutul unei poveşti frumoase, alături de nişte oameni minunaţi.
Odată intrată in această echipă, am început să particicp şi la concursurile de şosea, însă pasiunea cea mai mare rămane mtb-ul.
Obiectivul meu în 2017 este să particip la un semimaraton montan şi sper să mă pot bucura de cât mai multe competiţii pe bicicletă.
Dacă ar fi să recomand ceva din experienţa mea, aş spune că începi să te cunoşti mai bine atunci când îţi depăşeşti limitele. Celor care spun că vârsta reprezintă un impediment pentru a practica sport vreau să le transmit că doar încearcă să găsească o scuză :).
Alaturi de echipa Daimon
Ingrid Mutter: “Eu trăiesc cu ideea că e imposibil să eșuez”
Este alergătoarea de trail a momentului în România și începe să se impună și în circuitul internațional. Anul acesta a fost anul ei, a reușit câteva performanțe uimitoare, câștigând Bellagio Skyrace (27km, +1.840m diferență de nivel, din circuitul Skyrunner Series Italia și celebra Giir di Mont, cursă de skyrunning – 32km +2.400m diferență de nivel, parte din La Sportiva Mountain Running Cup.
Dar cine este Ingrid Mutter? Am vrut să aflăm mai multe despre ea și planurile de viitor în alergare, așa că am întrebat-o.
Iată ce am aflat:
Adrenallina: Cine este Ingrid Mutter? 🙂 Spune-ne câteva lucruri definitorii despre tine, pentru cei care nu te cunosc.
Ingrid Mutter: Am 24 de ani și sunt studentă în anul 5 la Medicină la UMF Iuliu Hațieganu Cluj-Napoca. Sunt alergătoare montană, legitimată la CSM Cluj-Napoca; la cursele din afară alerg pentru Valetudo Skyrunning Italia și fac parte din echipa CompresSport România.
Am ca hobby-uri alergatul, mersul pe munte, pe bicicletă, schiul și călătoriile. Sunt genul de om care pur si simplu nu poate sta în casă 🙂
(c) Maraton 7500
Povesteşte-mi cum ai început să alergi şi cum ai ajuns la maratoane montane.
Am început să alerg chiar de 1 martie 2012, cu Cătălina Serbu, o amică ce mi-a devenit cea mai bună prietenă. Era anul în care învățam ca să intru la Medicină și nu prea aveam alte activități în afară de asta; toți prietenii mei intraseră la facultate, plecaseră din Brașov și simțeam nevoia să mai ies, simțeam nevoia să fac sport.
Cătălina alerga dinainte și m-am bucurat că, deși nu mă cunoștea foarte bine, a acceptat să ieșim la alergat împreună și de atunci am început să alerg zilnic. Eram hotărâtă să îmi schimb viața, sport am mai făcut în copilarie, dar, în timpul liceului, cam din clasa a 10-a am cam neglijat sportul, deși îmi plăcea foarte mult, mai ales mersul pe munte.
Ce sport ai practicat în copilărie?
Tenis 3 ani si jumătate, iar apoi Ashihara Karate pana în clasa a 9-a, când nu am mai făcut sport, însă continuam să merg pe munte și la schi.
Apoi a apărut ideea de concurs…
De când am început să alerg viața mea s-a schimbat, alergam pentru mine, pentru că mă simțeam bine să fac asta. La concursuri am început să particip din 2013, întâi la crosuri, apoi și la curse de alergare montană.
La ultramaratoane încă nu am ajuns, nu am alergat niciodată mai mult de un maraton și nici nu cred ca o voi face prea curând. Nu mă atrage deloc ideea unui ultramaraton, în următorii 10 ani, clar nu. Cât încă mai am viteză, nici nu vreau să mă gândesc la distanțe mai lungi, mie și 30 de km încă mi se par mulți, iar maratonul deja e ceva foarte lung pentru mine. Poate pe la 35-40 de ani voi începe să mă gândesc și la astfel de curse 🙂
Care crezi că sunt cursele cele mai interesante din România pe alergare montană?
Mie imi place foarte mult Retezat Skyrace, este o cursă foarte grea dar extrem de frumoasă. Și Eco Marathon-ul are farmecul lui, deși în fiecare an îmi promit că nu mai alerg maratonul, iar când se pornesc înscrierile, evident că nu merg la Moeciu ca să alerg doar prima buclă, doar bucla a 3-a face totul, nu?
Și nu în ultimul rând Maraton Piatra Craiului, pe care însă nu l-am alergat în cursă niciodată, dar am alergat pe traseu, am fost spectator, intr-un an și voluntar și este foarte frumos, iar atmosfera e una aparte.
arhiva personala
Cum se desfăşoară o zi obişnuită de-a ta?
Depinde, dacă e vacanță sau nu, dacă sunt în timpul facultății sau în sesiune, dar în mod sigur ies la alergat în fiecare zi. Am și zile în care fac pauză de la alergat, dar atunci fac altceva, de exemplu bicicletă, mers pe munte sau schi. Fără mișcare clar nu rezist.
Anul acesta a fost unul extrem de bun pentru tine, atât pe plan naţional, cât mai ales internaţional, ai câștigat curse importante. Cum ai reuşit aceste performanţe?
Aș vrea să zic că m-am antrenat cu cap, dar nu prea e cazul, poate ca am fost un pic mai organizată în ceea ce privește antrenamentele față de anul trecut.
Ceea ce a fost cel mai important pentru mine (și a fost și momentul în care am avut un salt foarte mare) a fost faptul că mi-am tratat anemia.
Eram anemică, nu știam asta și mă antrenam așa până să îmi fac analizele. Ajunsesem să am hemoglobina 9,7 ceea ce e foarte puțin. Dar asta a fost în cazul meu, de aceea nu am putut progresa în 2015 și orice făceam nu funcționa, nu reușeam să progresez nicicum, ba chiar am avut momente de regres și nu înțelegeam de ce, nu îmi puteam da seama unde greșesc.
(c) Rosetta Skyrace
Cum anume te-ai antrenat diferit anul acesta? Cum te antrenezi acum pe frig?
Nu am un plan de antrenament anume, în afară de faptul că lunea mereu o las să fie o zi ușoară și sâmbăta sau duminica fac o alergare mai lungă și cam atât. Mai am zile in care fac și viteză, tempouri, dar contează foarte mult și cum mă simt în ziua respectivă, dacă simt că nu merge și văd că nu sunt în stare să fac un antrenament mai greu, nu îl fac și gata.
Am un singur antrenament pe zi, uneori mai fac si forță. Ca sfaturi, foarte mult am învățat de la Gyorgy Szabolcs și de la antrenorii mei de la CSM Cluj – Sergiu și Cristina Dascăl. Pe frig mă antrenez la fel ca pe căldură, doar că mă îmbrac mai gros. Nu cred că aș putea să alerg pe bandă, nu aș rezista psihic și nici nu îmi place. Se poate alerga afară pe orice fel de vreme.
Care este performanţa la care ţii foarte mult, cea care contează cel mai mult pentru tine?
Giir di Mont în mod sigur, a fost o victorie total neașteptată. Îmi doream foarte mult să vin în primele 5, dar nu am visat nicio clipă că voi câstiga această cursă.
La începutul anului nu am visat nici măcar că voi participa la această cursă, nici vorbă de victorie. Giir di Mont a însemnat pentru mine foarte mult, de când am început să alerg pe munte mă tot uitam pe YouTube la filmulețe despre cursele mari din afară, îmi doream să ajung acolo, știam că se poate, vedeam la Ionuț Zincă, la Gyorgy Szabolcs, la Denisa Dragomir.
Faptul că am câștigat mi-a dat mai multă încredere în mine, m-a motivat mult mai mult. Sincer mi-au trebuit câteva zile să îmi dau seama că eu chiar am câștigat, nu pot să descriu exact ce am simțit în momentul acela, dar a fost o cursă incredibilă de la început până la sfârșit.
(c) arhiva personala: Giir Di Mont, alaturi de alti 3 romani pe podium: Denisa Dragomir, loc 2 general feminin, Andrei Preda, loc 3 categorie de varsta, masculin și Gyorgy Szabolcs, loc 3 la general masculin
Te simţi altfel la o cursă internaţională faţă de una din circuitul intern?
Este puțin diferit la cursele din afară, ceea ce mie mi se pare cel mai important sunt spectatorii de pe traseu. La cursele mari sunt foarte foarte mulți oameni peste tot, în vârf de munte, pe poteci, este incredibil câtă forță îți pot da oamenii care te încurajează.
Și la noi sunt curse mari care sunt foarte bine organizate, nimic de reproșat în această privință, însă lumea care nu aleargă nu prea conștientizează încă ce înseamnă și nici nu îi prea interesează, o să mai treacă ceva timp.
În afară, în Italia, că momentan doar acolo am alergat, e cu totul altă cultură. Pe de altă parte, la noi în țară alergi înconjurat de prieteni, toată lumea cunoaște pe toată lumea și din punctul ăsta de vedere e foarte frumos la cursele de la noi.
Ce sporturi alternative practici, pentru a susţine ultrarunningul?
Pentru a-mi susține alergarea merg cu bicicleta, merg pe munte, merg la sală, mai și înot dacă trebuie (nu îmi place foarte mult apa), iarna mai merg la schi, deși nu sunt foarte bună la asta.
Anul acesta îmi doresc să încerc ceva nou, și anume schiul de tură, am fost de cinci ori pe schiuri de tură anul trecut și mi-a plăcut foarte mult, așa că iarna asta îmi voi cumpăra schiuri de tură.
Ce planuri de viitor ai?
Să alerg în continuare, să văd lumea (îmi place foarte mult să călătoresc) și să particip la circuitul mondial de Skyrunning, dar pentru a avea rezultate bune și acolo trebuie să mă mai antrenez. A, da, și să termin Medicina, mai am anul ăsta și încă unul. În rest, nu mi-am făcut planul pentru anul viitor, depinde foarte mult și de cum va decurge pregătirea de iarnă și în funcție de asta îmi voi alege și cursele la care voi merge.
Care consideri că este elementul cel mai important, de care oricine ar trebui să ţină cont pentru a avea succes?
Să aibă încredere în sine, indiferent de ceea ce zic sau cred alții și să fie perseverent/ă. Atâta timp cât crezi că se poate și muncești pentru a-ți atinge scopul, poți face orice.
Ce ai face dacă ai avea garanţia că este imposibil să eşuezi?
Eu încă trăiesc cu ideea că e imposibil să eșuez. Părerea mea e că fiecare trebuie să creadă asta, atunci când te gândești la eșec înainte să încerci ceva, nu vei realiza nimic.
Desigur, nu întotdeauna îți ies lucrurile așa cum vrei, mai și cazi, dar atunci trebuie să ai puterea să te ridici, să vezi ce ai făcut greșit, ce trebuie să schimbi și să mergi mai departe. Să îți fixezi un scop și să nu te lași până nu îl atingi. Dar asta cred eu, fiecare face cum vrea, poate că unii m-ar contrazice și mi-ar zice că viața nu-i chiar așa roz.
Doar că, cel puțin până acum, la mine așa a fost: mi-am dorit ceva și am găsit o cale de a obține ceea ce am vrut.
(c) fabiomenblog, Zacup Skyrunning,, 2016
S-a lansat primul board game de triatlon din România!
“Triathlon Series” este primul dintr-o serie de board game-uri destinate sportivilor amatori și e un joc care încurajează întâlnirile prietenilor preocupați de aceleași subiecte: de la cum ne antrenăm până la ce înseamnă un life-style sănătos, fie că e vorba de mâncare, relații, stress management sau brain fitness. De astăzi, “Triathlon Series”, primul produs profesionist de acest fel dezvoltat la nivel european, este disponibil pe www.afterracegames.com.
Despre “Triathlon Series”
“Triathlon Series” este un “turn based game”, cu următoarea poveste: ești un triatlet amator, ce încearcă să găsească timpul necesar pentru a se antrena, precum și pentru a-și găsi starea mentală și energia de care are nevoie ca să ducă la bun sfârșit competiția cu un rezultat cât mai bun.
Îți antreneazi skillurile sportive necesare (înot, ciclism, alergare), dar și pe cele interne (energie, mindfulness) și ești pus în situația de a-ți stabili strategia și de a alege modalitățile potrivite pentru a valorifica oportunități pe care ți le oferă diverse evenimente, într-un anumit moment.
Alegerile, felul în care îți gestionezi resursele de timp, îți dozeazi energia și îți menții motivația la un nivel ridicat, la fel ca și nivelul de pregătire fizică, au influență directă asupra performanței tale pe durata competiției și fac diferența în clasament. Dacă te antrenezi susținut, îți construiești inteligent tacticile și știi să faci echipă cu tine însuți, ai șansele cele mai mari să urci pe podium.
“Find your Inner TRI” este ceea ce “Triathlon Series” te îndeamnă și te susține să faci, fie că ești sportiv amator, iubești sportul sau pur și simplu vrei să-ți petreci timpul cât mai cool, atunci când ești împreună cu prietenii.
Triathlon Series este disponibil pe www.afterracegames.com, cu un preț special de lansare în perioada 10 septembrie-10 octombrie 2016 și poartă semnătura unei echipe de creativi români, construită în jurul a doi game-designeri pasionați de good life, sport și strategie: Andrei Dordea, triatlonist amator dependent de sport și Cristian Cătălin, primul game designer român membru al Spiele Autoren Zunft (SAZ), organizație profesională europeană, ce reunește creatori de jocuri din 19 țări.
AfterRace este un creative shop ce își concentrează activitatea pe ceea ce înseamnă fun în viața noastră de după antrenamente.
