Radu Atanasiu: Un ţel sportiv clar te trage spre el ca un resort
Am început să fac sport mai intens (alergare) prin 2008-2009. Îmi amintesc că alergarea plutea, cumva, în aer, brusc discuţiile cu prietenii ajungeau în mod natural la întrebări de genul „În cât faci tura de lac?”. Apoi unul dintre noi a depăşit pragul psihologic făcând două ture de Herăstrău, şi ceilalţi ne-am pus serios pe treabă. Şi nu ne-am mai oprit.
La început îmi era greu să alerg o distanţă mai lungă fără să mă opresc. Şi tot trăgeam de mine: „Hai, până la pod/debarcader/câinele urât!”. Prima tură de lac fără oprire a fost prima mea victorie în alergare. Apoi au urmat primele două ture, primul semi, primul maraton, primul triatlon, primul maraton sub 4 ore, primul sezon cu două maratoane. Şi cam atât, deocamdată, dar mai urmează.
Prima mea competiție ar fi trebuit să fie un semi în cadrul Maratonului Internaţional Bucureşti 2010. Din păcate în weekendul respectiv aveam un curs important fără de care nu aş fi putut termina MBA-ul, aşa că mi-am amânat ambiţiile cu un an (încă nu exista semimaratonul din primăvară). În octombrie 2011, pe o ploaie continuă, am alergat primul semi oficial. O oră, 59 de minute și ceva. Dacă până atunci eram aşa, un fel de simpatizant, experienţa alergării cu număr pe piept şi cu kenieni vâjâind pe lângă mine m-a cucerit definitiv şi m-am înscris cu arme şi bagaje în secta alergătorilor.
La Maratonul de la Berlin, in 2013, alaturi de un prieten
Antrenamentele mele sunt în funcţie de maratoane. Mă ţin destul de bine de un program de 3 luni înainte de fiecare maraton, cu 3-4 alergări pe săptămână, din care una lungă, care creşte până la treizecişiceva de kilometri cu trei săptămâni înainte de cursă. Vara mă antrenez pentru triatlonul de la Mamaia (înot în mare, mai biciclesc, dar nu sunt foarte bun), iar între maratoane folosesc drept jaloane cursele mai mici (Gerar, PBIHM, BTR, 1 Decembrie, 10 Mai, Wings for Life, Forest Run, Crosul Pădurii, Centrul Vechi etc.).
Sportul meu preferat este alergarea. Am o mie de motive. Mă face să mă simt bine, descopăr într-una chestii (despre mine, despre viaţă, despre business, despre cum să-ţi educi copiii), alerg (şi) cu fetele mele, cunosc oameni extraordinari şi aşa mai departe. Şi, apropo de „Ştii că iarna tu eşti marea mea”, iarna sportul meu preferat e skiul. E un fel de adrenalină controlată pe pâine, cu o intensitate a momentului care mă face să mă simt ca atunci când ascultam Metallica în buclă. Şi, era să uit, sportul meu preferat e şi tenisul. Pentru că mi se întâmplă destul de des să intru „in the zone” şi mă simt ca-n Matrix. Plus că berea de după…
Cea mai pregnantă amintire dintr-o cursă, în afara momentelor de elaţie când trec linia de finish, e una vizuală: momentul când, la Maratona di Roma, am dat un colţ şi fără avertizare m-am trezit în faţa Catedralei San Pietro, cu mulţimea adunată în faţă (era, evident, duminică). Pe Papa nu l-am prins, dar cei mai rapizi au avut bucuria asta. O cursă care mi-a mai rămas întipărită în minte a fost Semimaratonul Bucureşti de anul ăsta, când am făcut cu Roxana Lupu de la Adrenallina 🙂 echipă de pace-makeri şi am dus la liman o ceată simpatică de alergători.
Pacer la Semimaratonul BNucuresti
O altă serie de amintiri puternice are legătură cu faptul că, de ceva timp, alerg la curse îmbrăcat în Mickey Mouse. Unul din motivele pentru care fac asta este că toţi copiii de pe margine îmi zâmbesc şi vor să bată palma cu mine. Şi, hop!, 500 de metri uit că e greu. Seria de amintiri de care vorbeam e seria de mutre simpatice de pitici surprinşi: „Uite, tati: Mickey Mouse!”
Competiția mea preferată este Maratonul Internaţional Bucureşti. Anul ăsta am reuşit (în sfârşit) să alerg sub două ore (cu 23 de secunde!), iar anul trecut am alergat semi (cu o săptămână înainte alergasem Maratonul de la Berlin) într-un timp care m-a surprins şi pe mine: 1 oră 46, cu un pace de 5 minute pe kilometru şi zâmbetul pe buze. În 2012 am alergat aici primul maraton şi în 2011 primul semimaraton. Îmi place atât de tare cursa asta încât în 2013 am luat premiu de la organizatori pentru cel mai viralizat articol de presă (pe blogurile Adevărul)
Cel mai mândru sunt de fiecare dată de ultima alergare.
Prietenii mei care nu aleargă au impresia că să alergi un maraton („Cââât?! 42 de kilometri?! Eşti nebun!”) e doar pentru un fel de supraoameni, dar nu e deloc aşa. Oricine poate. Iar călătoria până la primul maraton e una extraordinară, în care afli o mulţime de lucruri despre tine.
Am aflat despre mine, spre exemplu, că limitele sunt în general mentale (şi, deci, uşor de depăşit), că munca disciplinată şi continuă te duce foarte departe, că un ţel sportiv clar definit te trage spre el ca un resort.
Sportul mă face să mă simt într-o mie de feluri, toate mişto.
Uneori, mi se întâmplă să mă lenevesc, dar apoi îmi aduc aminte că cel mai greu moment la un antrenament e acela când te decizi să te scoli de pe canapea. Toate celelalte curg lin din momentul iniţial.
Obiectivul meu în 2015 este să mă bucur cel puţin la fel de tare de alergare ca şi până acum.
Dacă ar fi să recomand ceva ar fi să vă înscrieţi la o cursă oficială şi să alergaţi cu număr pe piept. Există şansa să faceţi dependenţă.
Ultra, maraton, semimaraton și mountainbike, în Călimani!
de Adelina Meilie
Anul acesta maratonul Via Maria Theresia 2015, care se află la cea de-a doua ediție, va avea loc pe 8 august.
Tăşuleasa Social şi Raiffeisen Bank România în colaborare cu Parcul Naţional Călimani au amenajat trasee pentru cinci provocări sportive, în în Pasul Tihuța, Călimani: ultramaraton, maraton, mountain bike, semi – maraton , dar și drumeții pentru cei care nu au chef de o competiție.
Probele ultramaraton, maraton, mountainbike şi semi-maraton au ca punct de plecare Fosta Exploatare Minieră de sulf din judeţul Suceva, traseele terminându-se la Piatra Fântânele, judeţul Bistriţa Năsăud. Pentru proba de semi-maraton punctul de Finish este la capătul drumului forestier Tihu.
În această ediție noutatea este ultramaratonul, un circuit care măsoară 81 km, o diferenţă pozitivă de nivel cumulată de aproximativ 4700 m!
Concurenții vor străbate creasta principală a munţilor Călimani, atât pe vârfuri, cât şi pe curbă de nivel. Traseul de mountain bike are o dificultate mare, iar organizatorii îl recomandă bicicliştilor cu experienţă pe trasee tehnice.
Pentru cei care aleg să nu participe la competiții pot să meargă pe un traseu din cele patru amenajate special. Acestea sunt clasificate după distanță, între 5 și 9 km, toate având o dificultate medie, putând fi parcurse și de copii.
Înscrierile la Maratonul VMT sunt deschise până pe data de 25.07.2015 şi se pot face online pe site-ul oficial – http://via-maria-theresia.ro. Pentru mai multe detalii şi noutăţi urmăriţi pagina de facebook şi cea a evenimentului.
Materiale foto şi video de la prima ediţie găsiţi aici, aici şi aici.
Drumul pe care se desfășoară maratonul Via Maria Theresia este unul tematic, construit la vechea graniță a Imperiului Austro – Ungar din Munții Călimani.
Acesta a fost restaurat anul trecut de Asociaţia Tăşuleasa Social, cu sprijinul Raiffeisen Bank 
România, făcându-l accesibil pentru public pe tot timpul anului.
Timp de peste 100 de zile 250 de voluntari au montat 395 de borne şi 465 de momâi din piatră la o altitudine de 1.700 de metri pe o distanță de 42 de kilometri. Înaugurarea noului drum astfel creat a constituit prima ediție a Maratonului Via Maria Theresia.
Poteca tematică este atât un îndemn la practicarea sporturilor şi mişcării în aer liber cât şi o modalitate informală de educaţie ce pune accentul pe interpretare, comunicare şi informare într-o manieră interactivă. Realizarea ei în munţii Călimani este o şansă pentru noi toţi să ne înţelegem mai bine trecutul (istoria) şi viitorul (cadrul natural şi pădurea) şi să le putem proteja.
Maratonul meu la Braşov: Cursa izbăvirii
Poate alergarea să-ţi vindece rănile? Poate să-ţi alunge tulburarea care te macină pe dinăuntru şi să te ajute să faci pace cu tine însuţi? Cu gândurile astea am luat calea Braşovului, la Maratonul Internațional Brașov, aflat la prima ediție, în încercarea de a mă linişti şi de a găsi o fărâmă de speranţă, la aproape două săptămâni după ce am pierdut un om drag.
M-am întrebat ce rost mai are să particip la un maraton dacă nu mai am suflu, dacă nu mai cred în fiecare pas pe care îl aveam de făcut, dacă plăcerea alergării era sufocată de durerea mistuitoare a despărţirii de socrul meu, la care am ţinut mult şi de la care mai aveam atâtea de învăţat. Dar am decis că de data asta nu voi alerga pentru mine şi va trebui să o fac pentru el. I-ar fi plăcut mult să vadă medalia, să o pipăie zâmbind şi să ne întrebe, pe mine și soția mea, cum a fost la Braşov.
Ştiam că va fi tare greu, pentru că după 10 zile negre nu mă simţeam în stare să mai alerg decent nici 5 kilometri, însă, în acelaşi timp, mă agăţam de fărâma mea de experienţă acumulată în trei ani de alergare. Simţeam că va fi o cursă cu totul diferită de ceea ce am trăit până acum, pentru că nu puteam alunga altfel presiunea pe care o acumulasem. Să alergi pentru cineva este mult, mult mai greu decât să faci asta pentru tine. Te temi că ai putea da greş, dar, pe de altă parte, ai o motivaţie uriaşă şi simţi că nu eşti singur. Eu am simţit asta.
Maratonul meu de la Braşov n-a fost cursa superbă pe care mi-am imaginat-o atunci când m-am înscris, deşi organizatorii s-au descurcat minunat şi au toată admiraţia mea pentru eforturile lor. După şocul prin care trecusem nu eram pregătit mental pentru acest start, aşa că n-am avut aşteptări mari – îmi doream doar să ajung la linia de sosire şi, pe cât posibil, să nu scot cel mai prost timp personal.
Am reuşit doar să nu abandonez şi poate că e mai bine aşa. Duminică, la Braşov, strivit de căldură, am învăţat să-mi accept limitele, să-mi înţeleg neputinţa şi să merg până la capăt. Da, da, să merg! Ceea ce altădată mi se părea de neconceput a devenit inevitabil, obligatoriu, firesc, după primii 15 kilometri făcuţi cu frâna trasă, din cauza unui junghi nemilos la ficat. 15 kilometri m-am târât, tot încercând să-mi păcălesc corpul şi să-l fac să demareze. Dar maşinăria complicată căreia computerul de bord îi dădea comanda de pornire refuza să-şi revină. Din când în când, reuşeam să zâmbesc spre obiectivele fotografilor, dar nu reuşeam deloc să-mi înving starea: înăuntrul meu era furtună.
În cele din urmă, când disperarea a început să lase loc panicii, “motorul” gripat a pornit, numai că “turaţia” nu era deloc potrivită. Am scăpat de junghi, însă nu mai aveam suflu, iar stomacul dădea semne tot mai puternice de revoltă. Crampe! “Păi eu n-am păţit niciodată aşa ceva!”, am protestat, exasperat, în mintea mea, chinuindu-mă să înaintez. “Uite ai acum! Ce-o să faci?”, mi-am servit singur continuarea.
După 21 de kilometri, mă gândeam serios ce aş putea scorni ca să termin cursa asta, cum aş putea să mă mint ca să nu mă prăbuşesc. Am făcut un mic inventar al situaţiei, iar concluzia a fost jalnică:moralul – la pământ, durere la stomac, stare de oboseală acută, accentuată de căldură. După startul greoi, în care problema de la stomac părea tolerabilă, şi după primele două segmente de 10 kilometri în care m-am străduit să nu cedez, am văzut trecând pe lângă mine mulţi concurenţi.
Cursa mea era în pericol, ştiam asta. Singura şansă pe care o aveam era să accept că va trebui să merg şi că nu e nicio ruşine că nu mai pot alerga. Am tras de mine ca de o mârţoagă agonizând de sete în deşert, dar era clar că aveam o singură alegere posibilă: încercam să alerg şi riscam să mă prăbuşesc sau o luam încetişor, la pas, aşteptând să-mi revin. Jenat, dar determinat să termin cursa, am ales să merg. Cea mai bună decizie, singura posibilă, pentru că imediat cum încercam să mai alerg uşor, gambele intrau în mici blocaje. “Dumnezeule, acum am şi cârcei?! Păi nici n-am alergat azi!”, m-am gândit.
M-am oprit, mi-am masat puţin muşchii, apoi am continuat să merg. M-am rugat să nu cedez. Recunosc că mi-au dat lacrimile de supărare, pentru că tot nu puteam accepta că am ajuns să merg la un maraton. M-am oprit la fiecare furtun cu apă şi mi-am revenit în simţiri. Şi în timp ce storceam câteva felii de grapefruit, m-am relaxat şi mi-am dat seama că am uitat esenţa acestei ocupaţii… important e să particip. Şi că tot e mai bine să fiu acolo decât în scaun, la volan, înjurând maratonul pentru că a blocat centrul Braşovului. Tot ce trebuia să fac era să ajung la finish. Din acel moment mi-am revenit. Cam târziu, pentru că mai aveam doar vreo 5 kilometri în faţă, dar eram fericit că am reuşit să trec singur prin lecţia asta înainte de linia de sosire.
Căldura aiuritoare emanată de asfalt i-a sleit de puteri pe mulţi dintre colegii de suferinţă, transformându-i în pietoni condamnaţi să se târască pe lângă maşinile din care zeci de oameni încercau să priceapă de ce ar face cineva aşa ceva. Mă simţeam obosit, eram dezamăgit că nu am prins o zi bună, dar “hei, ar fi plictisitor să prinzi numai zile bune!”, mi-am spus. Măcar atât mai puteam face, să mă târăsc până în Piaţa Sfatului.
Crampele la stomac au încetat pe ultimii cinci kilometri şi aşa am putut să alerg, cât de cât. Am ajuns din urmă un concurent la vreo 50 de ani, pe care mi-am propus să-l depăşesc, semn că îmi reveneam după faza critică a agoniei. Îl vedeam că suferă, iar în clipa în care am ajuns în dreptul lui, s-a întâmplat ceva magic. Într-o secundă, am uitat ideea de a-l întrece şi am simţit nevoia de a-l bate pe umăr şi de a-l încuraja. “Mai e puţin! Hai să alergăm împreună până la capăt!”, i-am spus. Am simţit cum îşi revine uşor, apoi a slăbit ritmul şi ne-am înţeles să nu ne grăbim.
Am trecut amândoi linia de sosire şi l-am văzut uimit cum refuză medalia. Mi-a explicat că nu a fost înscris şi a alergat în afara concursului. Abia atunci am observat ce era diferit la el: alerga într-un tricou din bumbac alb şi pantaloni crem din tercot, cu pantofi sport obişnuiţi. Nici fata care oferea medaliile nu observase că nu avea număr. M-a impresionat că a alergat atât şi că nu a trişat – ar fi putut lua medalia. Îmi voi aminti mereu de el.
Finalul a fost emoţionant. Soţia şi grupul de prieteni m-au aclamat de parcă aş fi câştigat maratonul. Şi, într-un fel, l-am câştigat, ca dealtfel fiecare participant.
Am ajuns la finish chinuit, dar mulţumit că nu am cedat psihic la tentaţia abandonului. Mi-a fost dor de socrul meu, l-am simţit alături, ajutându-mă în clipele dificile şi am fost fericit că am alergat, atât cât am reuşit, pentru el.
Cu 04:38:29, locul 28 la categoria de vârstă +35 şi poziţia 50 în clasamentul general, mi-am trecut în “palmares” un “Personal Worst” de excepţie. Sincer, mă aşteptam chiar la mai rău, aşa că sunt tare mulţumit că am ieşit pe picioarele mele din “Triunghiul Bermudelor”, junghi-crampe-cârcei. Mi-aş fi dorit să marchez cu o cursă în forţă acel 10, cel mai frumos număr de concurs pe care l-am purtat până acum. Dar asta e o neîmplinire cu care pot trăi.
XC Race Sărata Monteoru – start înscrieri
Asociaţia XC Riders invită la aventură montană pe două roţi şi adrenalină toţi pasionaţii de competiţii sportive, pe data de 21 iunie 2015, la cea de-a doua ediţie a maratonului de Mountain-Bike “XC Race – Sărata Monteoru”.
Competiţia are startul în staţiunea balneară Sărata Monteoru, la aproximativ 100 de km de Bucureşti, pe dealurile împădurite ale Subcarpaţilor de Curbură din judeţul Buzău.
Organizatorii propun două trasee, potrivite atât pentru cicliştii cu un nivel avansat de aptitudini, cât şi pentru cei amatori care vor avea posibilitatea să descopere un cadru natural de vis, cu păduri întinse şi liniştite. Pentru cei mai experimentaţi a fost pregătit traseul de Maraton cu o distanţă de 65 km şi 1800 m diferenţă de nivel, care va pune la încercare pregătirea fizică şi tehnică a concurenţilor, iar pentru cicliştii de nivel începător sau mediu a fost gândit traseul de Semimaraton cu o distanţă de 30 km şi 800m diferenţă de nivel. Din dorinţa de a oferi posibilitatea parcurgerii traseului în orice condiţii meteo, organizatorii au căutat rute noi care ocolesc zonele de exploatare forestieră, îmbunătăţind traseul de la ediţia precedentă.
Înscrierea participanţilor la concurs se face online, pe www.xcriders.ro, până pe 14 iunie 2015. Pentru mai multe informaţii accesați site-ul www.xcriders.ro sau pagina de Facebook a evenimentului.
Competiţia este organizată de Asociaţia XC Riders şi se bucură de sprijinul partenerilor oficiali Skoda şi Direcţia Judeţeană Pentru Sport şi Tineret Buzău, şi a sponsorilor: Alascom, Bergenbier, Multiprod Service, Multiprod Energo, Sistem Euroteh, Sara, Trident Service, Sloop, Euro Print şi Le Big.
CONCURS: 2 invitații gratuite la Maratonul Internaţional Braşov!
Braşovul intră de anul acesta şi pe harta maratoanelor de şosea din România, alături de Bucureşti, Cluj şi Arad. Pe 14 iunie 2015 se va desfăşura prima ediţie a Maratonului Internaţional Braşov! Va fi o alergare memorabilă pe cele mai importante străzi şi pe lângă cele mai frumoase obiective turistice din oraș.
Vrei să fii acolo? 😀 Well, e posibil. Adrenallina scoate la bătaie 2 invitații gratuite la cursă, una pentru distanța de 10 kilometri și una pentru 21 de km, semimaraton.
Hai să vedem cum le câștigați: comentați aici, la finalul acestui post, completând această frază:
“Alergarea înseamnă….”
Nu contează lungimea frazei, poate fi și un singur cuvânt. Vom trage la sorți 🙂 cei doi câștigători, săptămâna viitoare, miercuri. Rămâneți pe poziții pe pagina de Facebook Adrenallina, acolo facem extragerea. 🙂
Pentru mai multe detalii despre această primă ediţie a Maratonului International Braşov, accesați site-ul maratonulbrasov.ro sau pagina de Facebook a evenimentului. Competiţia este organizată de Asociaţia Şapte Scări Braşov, în parteneriat cu Primăria Braşov.
Succes la concurs! 🙂
Ce m-a învățat primul meu maraton montan
Alexandru Kelerman
Tocmai am terminat primul meu maraton montan, la Brașov Marathon 2015! 🙂 A fost un regal de limite depășite, de la cele peste șase ore și jumătate petrecute pe munte, până la distanța de 38 de kilometri, cea mai lungă distanță parcursă de mine până acum.
Experiența acestui prim maraton montan mi-a oferit mai multe ocazii, pe care le așteptam de ceva vreme. În primul rând, am vrut să văd dacă mă lovesc de vreo limită. Pentru că încă nu le-am descoperit pe-ale mele și pot să spun că e bine că nici în cursa asta nu s-a întâmplat. Mi-am arătat mie că pot să alerg 38 de kilometri, adunați cu aproape 1.900m diferență de nivel pozitivă, într-un timp decent. Limită dragă, sper să fii cât mai departe, sau cel puțin mai departe de cei 105 km care mă așteaptă în septembrie la maratonul de trail Ciucaș. 🙂
A doua ocazie a fost legată de nutriție și hidratare. Parcurgând până acum numai semimaratoane, majoritatea pe plat, n-am avut prea multe tangențe cu hidratarea și alimentarea în timpul cursei, pentru că n-am simțit nevoia și m-am descurcat cu ce-am găsit în posturile de alimentare din curse. Dar în momentul în care bariera unor ore și distanțe se sparge, e nevoie să introducem nutriția și hidratarea în ecuație. Nu știam prea bine cum reacționează corpul meu la diverse produse, la un anumit tip de hidratare și mai ales, la tipul ăsta de efort. Din acest punct de vedere, am învățat foarte multe lucruri, pe care promit că vi le spun în alt articol.
Zona în care am avut ocazia să descopăr cele mai multe lecții este cea care ține de mental. Peste tot, în toate cărțile și rapoartele de curse pe care le-am citit despre alergat și ultra-alergat, scrie că mentalul joacă un rol foarte mare în rezultatul final pe care îl obții. Dar este una să citești aceste lucruri, să zici: ”Ok, deci mentalul e important” și să fii de acord cu treaba asta și e alta să experimentezi pe propria piele cât de esențial este, de fapt, tot jocul ăsta cu mintea.
Hai să vedem ce-am învățat:
Ar fi bine să-i acordăm mentalului cel puțin la fel de multă pregătire pe cât îi acordăm fizicului
Sau, cu alte cuvinte, nu te baza doar pe pregătirea fizică și antrenamente, mai ales într-o cursă montană, pentru că pe asta mă concentrez. De ce spun mai ales într-o cursă montană? Pentru că pe plat e cu totul altă poveste. Pe munte, dacă ești pus în fața unei urcări la care nu te așteptai sau pe care o înjuri în minte, ai pierdut. Pe plat, n-ai provocarea asta. Pe munte, ea există permanent.
Cu o zi înainte de cursă, am stat câteva ore bune și-am analizat traseul, kilometru cu kilometru, astfel încât să-mi fac o idee de ansamblu cât mai precisă despre ceea ce urma să parcurg: Unde urc și unde cobor? Cât de mult urc și cât de mult cobor? Cât de dificilă va fi o urcare și cât de abruptă? Cât de lungă va fi coborârea și aproximativ cât timp îmi va lua? Unde sunt punctele de alimentare și unde sunt cele de hidratare?
Toate astea și alte detalii sunt jaloane importante pe care ar fi indicat să ți le setezi în minte, chiar dacă n-o să fie 100% corecte și vor exista mici elemente de surpriză. E bine să te pregătești pentru tot și să fii conștient de cursa și de traseul pe care urmează să le parcurgi. Iar dacă acoperim bine acest punct…
Șansele de reușită cresc atunci când ești pregătit mental pentru ceea te așteaptă
Bine, nu știi niciodată cu siguranță, 100%, ce te-așteaptă pe traseu. Dar poți încerca să fii cât mai bine pregătit.
Cel mai bun exemplu care-mi vine în minte este numărul de alergători pe care i-am lăsat în urmă pe două dintre urcările de pe traseu, la Peștera de Lapte și ultima urcare spre Șaua Tâmpei.
Asta s-a întâmplat pentru că le-am studiat bine înainte și știind cam în ce punct urma să le parcurg, le-am străbătut cu relativă ușurință și fără prea multe plângeri, cel puțin din partea creierului meu. Te vei lovi, inevitabil, de multe momente dificile, crede-mă. Nu spun asta ca să te sperii. Spun asta ca să știi că se va întâmpla, fie că vrei sau nu. nu
Am auzit alți alergători spunând, într-o formă sau alta, același lucru: ”Voi mai puteți?”.
Pentru că, da, va veni momentul când fizicul o să înceapă să doară. Când o să vrei să te oprești pentru că ai senzația că nu mai poți. Când o să blestemi traseul și-o să vrei să renunți la următorul punct de alimentare.
Și vei avea dreptate, o să vină momentul în care fizicul tău n-o să mai fie în stare să facă prea multe multe.
Aici intră în joc mintea. Aici stă diferența dintre a termina o cursă și a abandona-o. Iar cu o pregătire mentală puternică, poți depăși orice, absolut orice moment dificil care-ți apare în cale. Pot să-ți promit asta! 🙂
Brașov Marathon a fost o experiență prin care mi s-a confirmat că fac bine ceea fac. Și că planurile de acasă s-au potrivit, într-o măsură destul de bună , cu cele din târg. Sau mai bine zis, cu cele de pe poteci și din pădure, că doar am fost pe munte, da? 🙂
Urmează EcoMarathon Moeciu de Sus, pe 9 mai 2015. Urmează cei 42 de kilometri oficiali ai unui maraton pe care îi voi parcurge cu drag și spor. Și da, tot pe munte vor fi, cu vreo 2300 m diferență de nivel pozitivă.
În două vorbe: abia aștept!
Ne-auzim la povești după,
Alex
Mountainbike la Târgu Ocna – pe forestier, poteci și în mina de sare
Pe 16 mai 2015 va avea loc a 3-a ediţie a concursului de ciclism mounatinbike Călătorie între Cer şi Pământ, la Tîrgu Ocna, Bacău. Concursul este special datorită traseului, care se desfăşoară atât la suprafaţă, pe drumuri forestiere şi poteci, cât şi în subteran, prin tunelurile din mina de sare Trotuş. Organizatori sunt Societatea Naţională a Sării SALROM, Primăria Tîrgu Ocna, Asociația Sportivă Adventuremania şi Asociaţia Sportiva Transalpin Bike.
foto credit Dragos Constantin
Călătorie între Cer şi Pământ face parte din seria evenimentelor organizate în minele turistice de sare administrate de Societatea Naţională a Sării SALROM. În plus faţă de drumurile forestiere, potecile şi pădurile pe care traseul le traversează concurenţii vor străbate şi tunelurile salinei Trotuş.
Partea deosebită a concursului este parcurgerea serpentinelor care coboară spre centrul pământului, la 240 m adâncime. Traseul din subteran are 3,1 km, iar concurenţii pedalează prin tuneluri sporadic luminate, după care ajung în mina turistică (luminată), unde mai au de parcurs încă 600 m. Apoi tot ce s-a coborât trebuie urcat, aşadar încă 3,1 km de pedalat la deal pentru a ajunge înapoi la suprafaţă, la lumina naturală. Traseul continuă apoi peste mina de sare, traversând pe drumuri forestiere şi poteci dealurile şi pădurile din regiune.
Înscrierile se fac aici.
foto credit George David
Traseul special al evenimentului necesită şi o pregătire specială a concurenţilor. Porţiunea din subteran reprezintă o adevărată velo-aventură întrucât iluminarea, deşi bună şi suficientă, ridică gradul de tehnicitate al concursului. Acesta este motivul pentru care regulamentul concursului dispune de obligaţii suplimentare pentru concurenţi, obligaţii pe care nu le întâlneşti în general la concursurile de ciclism. În plus faţă de obligativitatea purtării căştii de protecţie concurenţii trebuie să monteze pe bicicletă o lumină albă în faţă şi una roşie în spate. Fără aceste două accesorii plus casca de protecţie ei nu pot pleca în concurs.
Concursul Călătorie între Cer şi Pământ este de tip cross country olimpic şi dispune de un traseu în buclă cu o lungime totală de 15 km, aproape în mod egal împărţiţi între subteran şi suprateran. Evenimentul durează două ore, timp în care concurenţii trebuie să parcurgă cât mai multe ture de 15 km. La finalul celor 120 minute, câştigători la fiecare categorie de vârstă vor fi declaraţi cei care au efectuat cele mai multe ture.
foto credit George David
Introdusă drept o surpriză de proporţii la ediţia anului trecut, traversarea clădirii Primăriei Tîrgu Ocna de către biciclişti în cadrul concursului se păstrează şi anul acesta.
Călătorie între Cer şi Pământ în cifre:
16 mai 2015 – data concursului;
15 km – lungimea traseului;
120 minute – durata concursului;
+533 m – altitudinea maximă a traseului;
-240m – adâncimea maximă a traseului;
527m – diferenţa totală de nivel a traseului per tur;
12 grade – temperatura constantă din mină;
7.100 lei – valoarea totală în bani a premiilor;
50 lei taxa înscriere până la data de 5 mai;
60 lei taxa înscriere până la data de 12 mai şi în zilele de 15, 16 mai.
foto credit Petrut Floroiu
Larisa Cobianu: de la domniță urbană la rideriță Enduro
Salutare!
Sunt Larisa Cobianu, am 36 de ani, două pisici și un soț 🙂 (ordinea este aleatorie)
Am început să fac sport de-adevăratelea… de aproape 3 ani. Știu că perioada este scurtă, însă așa stau lucrurile! Bine, aș putea spune că am iubit sportul dintotdeauna, însă din păcate nu am avut norocul să îi înțeleg importanța încă din copilărie, și să îl practic susținut. Chiar și așa însă, am jucat handbal în echipa clasei mele, am jucat tenis… în tinerețe, și am început să schiez la 25 de ani, după ce am avut șansa să îl cunosc pe Simon (instructor de schi atunci, actual soț acum :)).
Larisa si Simon, foto arhiva personala
Și de aproape trei ani (care se împlinesc în mai), pot să spun că practic „datul cu bicicleta” la nivel amator, însă cu aspirații de profesionist (spiritul competitiv nu îmi dă pace nicicum :)).
Îmi amintesc că la început, a fost efectiv cumplit 🙂! Pai da, pentru că începutul s-a vrut să fie acum vreo 10 ani, când soțul din dotare, văzând ce succes a avut cu lecțiile de schi, a sperat că va scoate la iveală și biciclista din mine! Din păcate (pentru mine!), încercările lui s-au soldat cu un eșec major: atâta m-am văitat că vrea să mă omoare, să îmi rup gâtul, să scape de mine (!), încât omul s-a lăsat păgubaș! (Îmi permit aici să concluzionez sec: oamenii vor face sport doar dacă își doresc, niciodată la insistențele altora!).
Anyway, dupa mai mulți ani am stabilit cu o prietenă să ieșim împreună „să ne dam”! Mi-am cumparat chiar și bicicleta pentru asta, însă ce să vezi: prietena s-a apucat de alte activități, iar eu am rămas cu vehiculul pe inventar! Și pentru că tot o aveam, și asta la inițiativa mea (nu îl mai puteam acuza pe Simon pentru asta), am început să o folosesc!
Prima mea competiție a fost acum doi ani și jumătate, la Surmont Azuga (unde am terminat pe locul 10), și ca multe chestii faine din viață, a fost ceva neplanificat. Îmi amintesc exact că mă aflam în toiul unei activități profund intelectuale (călcam!), când mi-a sunat telefonul! Bunul meu prieten Dragoș mi-a propus, ca nuca în perete, să mergem și noi la Azuga la concurs, să ne distrăm, că de ce nu, că e frumos, că e noroi, că e lume, că e adrenalină! Eu pe principiul: good friends + great days = unforgettables memories, am zis ok, și uite așa am participat la mega noroiala din ziua cu pricina, cap de pod către viitoarea mea carieră amatoricească în datul cu bicicleta!
Antrenamentele mele s-au constituit întotdeauna doar din turele cu băieții! Asta a fost tot, dacă mă pot exprima așa! Necunoscând fete cu care să ies, am fost nevoită să ies numai cu băieții și să mă transform în câinele găștii (mă rog, nevoită sună cam rău, pentru că în realitate am avut șansa să ies cu Simon și prietenii lui, care mergând într-un ritm „băiețesc”, m-au ajutat și pe mine să evoluez).
Sportul meu preferat este Enduro MTB, pentru că mă regăsesc cel mai bine în acest format de concurs! Am participat la multe maratoane, m-au ajutat la acumularea de anduranță, însă clar NU sunt o maratonistă. În egală măsură nu sunt o downhill-eriță, și nu am participat la niciun concurs de downhill.
Ca idee, tiparul de Enduro MTB este total diferit de cel de Downhill (în primul caz trebuie să și urci cu bicicleta, pentru a ajunge la startul specialelor de concurs, care sunt cronometrate, pe când în cadrul concursurilor de Downhill există numai mersul la vale).
Am participat la toate concursurile de enduro organizate până acum, și ca element particular, vă pot spune că nicio premiere de la vreun maraton unde am reușit să termin pe podium nu a semănat cu premierile de la concursurile de enduro: vuietul și larma făcută de băieții enduriști este atât de generoasă și de …gălăgioasă încât cu greu pot egala bucuria și mândria simțită de mine în astfel de momente!
Ce mai pregnantă amintire dintr-o cursă este cea de la competiția Avalanche On The Rocks (desfășurată în Masivul Postăvarul), la care am participat pentru prima dată în 2014 alături de alte 8 fete, și unde am reușit să termin pe locul 2 (formatul acestui concurs de tip enduro este unul cu start de tip Le Mans, adica cu start în bloc al tuturor participanților). Atâta frică și emoție nu am simțit în viața mea: adrenalina pură îmi circula prin vene, la un nivel de-a dreptul alarmant. Nici nu știam exact ce să simt: mândrie că sunt alături de alți 160 de rideri mega buni, frică de coborârea care urma, pe un pietriș alunecos și pe o ceață rece și potrivnică, spaima de accidentări..huh! Mi le-am învins pe toate, și la final a fost foarte bine: cu siguranță am să revin și anul acesta!
Competiția mea preferată este fără nicio urmă de îndoială, Metal Enduro Reșița!
Am scris despre asta aici http://larisa.orbea.ro/?p=104, însă pot să reamintesc pe scurt de ce: pentru că la Reșița, în afară de un concurs cu rezultate, este despre oameni minunați, și despre sportivitate, pe unele dintre cele mai frumoase trasee din țară!
Pe podiumurile de la Resita m-am simțit în primul rând un om deosebit, și asta datorită băieților minunați de acolo – le mulțumesc și aici!
Cel mai mândră nu sunt de un rezultat, ci de o atitudine :). Mulți dintre voi nu mă cunoașteți, decât de pe facebook, prin prisma concursurilor la care am participat, și poate mulți vă gândiți că asta fac dintotdeauna. Ei bine, nu: așa cum am mai spus merg cu bicicleta de nici 3 ani, și până atunci am fost o împătimită a ….hiking-ului urban! Pantofii cu toc mi-erau prieteni la bine și la greu, și nici prin cap nu mi-ar fi dat că aș putea renunța (măcar periodic) la ei! Așadar sunt mândră pentru că am putut să ies din casă, și că am repetat, iar și iar, până în punctul în care am găsit un sens în toate aceste ieșiri!
Prietenii mei spun că am innebunit! Că nu mă recunosc, că sigur am pățit ceva cumplit, că pierd vremea pe coclauri, etc :)))! Tot ce pot să spun este că sunt bine!
Am aflat despre mine că sunt un om normal, cu limite și slăbiciuni, și că nu sunt nici pe departe atât de invincibilă, pe cât mă credeam când purtam cu mândrie pantofii cu toc, de la tot felul de firmoace! Mi-a luat o vreme până am plâns prima oară pe un coclaur, însă prima dată a fost mai greu! Am mai aflat de asemenea despre mine și că pot să îmi depășesc toate limitele, că ele toate se află de fapt în capul nostru, și că doar dacă nu vrei, nu o să se întâmple :).
Sportul mă face să mă simt, ca nimic altceva, o invingătoare! Și asta nu pentru momentele de altfel minunate de pe podium, ci pentru că am reușit și reușesc constant să depășesc durerile – la propriu – pe care ți le provoacă activitatea asta minunată care se întâmplă (din punctul meu de vedere) întâi în capul omului, și de abia apoi în corpul lui. În afară de asta, sportul mă face să mă simt mai bună! Nu aș ști exact să explic, dar așa mă simt: mai bună, mai modestă, mai generoasă! Poate pentru că mă simt ca făcând parte dintr-un grup frumos de oameni, care se străduie constant să se autodepășească? Habar nu am, dar eu așa mă simt!
Uneori, mi se întâmplă să rămân cu gura căscată, la rafturile din living, pline cu cupe și medalii, muncite din greu de mine și de Simon, și nu îmi vine a crede că unele sunt și ale mele!
Obiectivul meu în 2015 este sa particip la cat mai multe concursuri de enduro, și la maratoanele unde îmi plac traseele în mod special. În particular, îmi și doresc să câstig Metal Enduro Reșița 🙂 !
Larisa Cobianu
Dacă ar fi să vă recomand ceva din experiența mea, ar fi să încercați să cumpărați din prima un echipament bun: este mult mai simplu decât să îmbunătățiți pe parcurs, iar în cazul bicicliștilor, cumpărați-vă protecții de calitate, și nu uitați niciodată de cască!
Ca idee finală, aș îndemna pe toată lumea să iasă din casă, și să facă sport! În iureșul ăsta nesfârșit către… nu se știe ce, unde toată lumea vrea să fie „altfel”, sportul vă oferă cel mai scurt drum către acest deziderat! Vă ajută să arătați bine, să aveți picioare faine, să cunoașteți oameni minunați, și într-un fel aparte, casa în care locuiți o să arate unic decorată cu medaliile de participare sau podium pe care le puteți agăța cu mândrie pe perete!
Drumul spre Paris. Jurnal (IX): Între un mic dejun franţuzesc şi ciocnirea medaliilor
de Toni Dumitru
A venit vacanţa cu avionul de Franţa! Gata cu poezia, cu gândurile adânci, cu închipuirile mele despre ce şi cum va fi! Astăzi e plecarea şi lucrurile încep să se aşeze, aşa, în general, dar şi în valiza mea. Ultimele două zile le-am petrecut pe “repede-înainte”, într-un continuu dute-vino, străduindu-mă să-mi rezolv sarcinile de serviciu, să acopăr necesarul pentru deplasare şi să vă ţin şi pe voi la curent cu mersul “experimentului Paris”. Sunt mulţumit că am reuşit să bifez tot ce am avut trecut în “Top To Do List”. Las totul “la cheie” şi de acum mă pot îndrepta spre Paris.
Mă simt cam obosit, dar e normal, sunt obişnuit, aşa păţesc mereu când trebuie să plec la drum lung, se adună multe lucruri de făcut şi consumul fizic şi mental este pe măsură. Dar îmi place această stare de febrilitate, ar fi nefiresc să n-o resimt.
Psihic stau bine şi sper să nu fie o senzaţie înşelătoare. Cred că pot face un maraton bun. Fizic, mă simt puţin obosit şi asta pentru că, fiind de felul meu o fire nocturnă, nu am adormit în această săptămână mai devreme de miezul nopţii. Ultima alergare am făcut-o miercuri, 5 kilometri, un easy run de dezmorţire şi de verificare. Totul e în regulă pe plan sportiv, ceea ce contează enorm.
Mi-am pregătit gelurile, vitaminele (am mers pe Supradyn, de luni), medicamente şi unguente antiinflamatoare, echipamentul, de la suportul de telefon pentru braţ până la centura cu bidoane, care mă va scuti de opririle la punctele de hidratare. Voi lua cu mine şi “Biblia alergătorilor” (“Născuţi pentru a alerga”), care m-a inspirat de fiecare dată şi m-a motivat foarte mult.
Se anunţă cald la Paris în ziua cursei, cu o maximă de 18 grade Celssius, dar prefer să iau mai multe lucruri la mine, pe principiul “mai bine să le ai decât să plângi după ele”. Mi-am pregătit pantofii, şosetele, tricoul şi şapca nelipsită. De data asta voi purta un element în plus, o eşarfă neagră pe care o voi lega pe braţul drept – un semn distinctiv în memoria studenţilor creştini masacraţi în Kenya de către membrii unei organizaţii islamiste. Este micul meu semn de omagiu.
Organizatorii şi-au făcut bine treaba şi ne-au ţinut la curent cu toate informaţiile necesare. Voi încerca să ajung vineri seară în Parc des Expositions de la Porte de Versailles, locul de întâlnire pentru ridicarea numerelor de concurs, dar cum aterizarea e la ora locală 17.20 iar expoziţia se închide la ora 20.00, nu cred că am timp suficient să ajung la hotel ca să las bagajele şi apoi să rezolv toate formalităţile.
Sâmbătă va fi, aşadar, o zi plină. La ora 9.00 voi participa la The Paris Breakfast Run, o cursă lejeră de 5 kilometri pe străzile din centrul oraşului, la care iau parte 3.000 de oameni, maratonişti şi joggeri de ocazie sau pur şi simplu debutanţi, şi care se încheie cu un mic dejun parizian, pregătit de organizatori. E o cursă populară, deschisă oricui, unde, pentru o sumă modică (7 euro) oricine poate simţi plăcerea de a alerga pe străzile oraşului împreună cu mii de oameni.
Va fi ultima verificare, o plimbare de dezmorţire. Iar după prânz, “înarmat” cu notificarea de participare, certificatul medical şi actul de identitate, mă voi prezenta la “Le salon du Running“, un fel de “mall” al alergării, unde voi lua kitul de concurs care conţine numărul şi chip-ul de înregistrare a timpului. Este locul în care uiţi cu uşurinţă valoarea timpului, căscând gura în stânga şi-n dreapta, într-un pavilion imens care adăposteşte 200 de expozanţi. Tot ce e nou şi important în materie de alergare există acolo, iar doritorii pot testa şi cumpăra mii de produse şi servicii.
Seara voi căuta să fiu devreme la hotel şi destul de obosit ca să-mi înving neliniştile şi obişnuita insomnie. Dacă dorm bine, a doua zi voi fi liniştit şi voi putea urma planul pe care mi-l trasez.
Duminică va fi ziua cea mare. Maratonul va fi difuzat şi în România, de Eurosport, de la ora 9.30, într-o transmisiune directă de 150 de minute.
Fiecare alergător va lua startul dintr-o zonă de culoare aferentă timpului propus. Eu voi pleca din sectorul mov, unde obiectivul este 3 ore și 45 minute. Când m-am înscris, socoteam că pot atinge acest obiectiv.
Voi lua startul la ora locală 9.15, 10.15 ora Bucureştiului. Accesul în sectorul nostru va fi închis cu 15 minute înainte de start, aşa că va trebui să fiu devreme la locul faptei, mai ales că mă aştept la măsuri de securitate foarte stricte după atentatele din ianuarie. Sper să fie o duminică liniştită, în care să triumfe spiritul curat al alergării. Apoi, de Paştele ortodox, românii vor ciocni medalii la Paris. 🙂
Drumul spre Paris. Jurnal (VII): Un maraton cu şarm – date inedite
de Toni Dumitru
Mi-am dorit enorm să pot alerga la cursa de pe 12 aprilie, pentru că este un eveniment special. Schneider Electric Marathon de Paris îţi dă ocazia să alergi legendara distanţă de 42,195 de kilometri pe străzile celui mai romantic oraş din lume. O dată pe an, preţ de o jumătate de zi, capitala Franţei se opreşte din tumultul cotidian, pentru a primi pe arterele sale infuzia de adrenalină a celor 50.000 alegători din 138 de ţări.
Fiecare dintre ei are ocazia de a cunoaşte un alt Paris decât îl ştiu ca turişti. Traseul include cele mai cunoscute atracţii turistice – Arcul de Triumf, Catedrala Notre Dame, Place de la Bastille, Turnul Eiffel şi dacă nu cumva tragi tare ca să-i umileşti pe kenyeni, poţi admira în timp ce alergi tot ce are Parisul mai frumos.
Chiar dacă nu face parte din World Marathon Majors (Berlin, Londra, Boston, New York, Chiacago şi Tokio), maratonul de la Paris are şarmul său. Foarte bine organizată şi mediatizată, această competiţie este inclusă de publicaţiile de profil, precum Runner’s World în topul celor mai importante 10 maratoane din lume şi atrage alergători din toată lumea. Pentru ediţia din acest an au fost disponibile 54.000 de locuri, un record, cu 4.000 mai multe decât la ediţia din 2014.
Anul trecut, din cei 50.000 de alergători înscrişi 10.373 (21%) au fost femei şi 38.579 (79%) au fost bărbaţi. 33,75% (16.875) din cei înscrişi au venit din afara Franţei. În afara ţării-gazdă, cu 32.077 de participanţi, statele cu cei mai mulţi alergători au fost Marea Britanie – 4.644, Statele Unite – 1.393 şi Belgia – 1.007.
Câteva cifre interesante despre maratonul de la Paris, prezentate de organizatori:
50.000 – numărul de alergători înscrişi
1 – locul ocupat de etiopioanul Kenenisa Bekele, învingător cu timpul de 2:05’04”
85 – de ani avea cel mai vârstnic participant, Charles Bancarel, care a terminat cursa cu un timp de 6:16’38
1.632.524 – numărul total de kilometri alergaţi de participanţi în 2014, echivalent cu înconjurul Pământului de 41 de ori
41 – vârsta medie a bărbaţilor care au alergat la ediţia din 2014
40 – vârsta medie a femeilor
170.000 – de euro a fost suma colectată în scopuri umanitare
3.000 de voluntari
32 de paceri
250.000 de spectatori
7 puncte de prim ajutor
45 de defibrilatoare pregătite pentru urgenţe
300 de maseuri şi preparatori fizici la finiş
10 puncte de hidratare (la fiecare 5 kilometri)
23 de tone de banane
15.8 tone de portocale
2,2 tone de fructe uscate
7 tone de mere
412.500 de cuburi de zahăr
35.600 de litri de Powerade
436.497 sticle de apă
Pentru cei care îşi doresc să participe la viitoarea ediţie a maratonului de la Paris, care va avea loc pe 3 aprilie 2016, este bine de ştiut că primul val de înscrieri va începe miercuri, 15 aprilie, la ora 8.00 AM şi va dura până la 13 mai 2015. Înscrierea va avea loc pe site-ul asochallenges.com, pe care trebuie să vă înregistraţi în prealabil. Primul preţ va fi de 80 de euro, apoi locurile rămase libere vor fi scoase din nou la vânzare, dar cu un tarif majorat. Detalii despre înscrierea la ediţia din 2016 găsiţi aici.
La sfârşitul săptămânii trecute, organizatorii au difuzat şi videoclipul oficial al ediţiei 2015, un generator puternic de motivaţie. Nu pot să promit că în timpul cursei voi izbuti să fiu foarte atent la detaliile arhitectonice superbe ale catedralei Notre Dame, dar sigur voi răspunde la încurajările oamenilor de pe margine şi voi atinge palmele întinse ale copiilor. Pentru că, dincolo de aşteptările cu care pornim o nouă aventură de 42 de kilometri, aceasta e plăcerea pură a maratonului: faptul că adună laolaltă zeci de mii de oameni care aleargă şi sute de mii care îi aplaudă şi îi susţin.
