Toni Dumitru
Mă simt ciudat: n-am emoţii deloc înainte de cursa asta. Sunt atât de nepregătit, încât n-am nimic de pierdut şi tocmai inconştienţa asta mă face curios să văd de ce sunt în stare.
Îl mai ţineţi minte pe colegul care nu se stresa deloc înainte de examen, deşi nu învăţase nimic? Ei, aşa-s eu înainte de Maratonul Olteniei! Recunosc că m-am cam culcat pe-o ureche şi din când în când tot ce-am făcut a fost să mă întorc pe cealaltă. Ştiu bine că la alergare n-ai cum să copiezi, dar eu stau liniştit. De fapt, sunt un inconştient. E abia a doua mea cursă montană şi eu n-am băgat măcar o pantă vara asta.
Cum? Nimeni n-are rucsac?
“Aterizez” în Râmnicu Vâlcea sâmbătă seară şi aflu că stau în acelaşi hotel cu Gabriel Solomon. Primul semn bun, îmi zic. Seara trece repede, în faţa unei porţii de paste, mistuită pe îndelete, laolaltă cu două beri, în compania camarazilor mei de alergare, Geo şi Claudiu. Până acum, totul merge şnur: dacă tot n-am tras din greu vara asta, măcar partea extrasportivă să fie la înălţime. Şi cum să nu fie, mai ales că, insomniac de fel, mai rad o bere nefiltrată în cameră, ca să fiu sigur că dorm la noapte. Tactica dă rezultate: dorm perfect, cum nici acasă nu aş fi reuşit. Oi vedea eu mâine ce-oi face.
“Mâine” vine aproape imediat. La start, mă trezesc şi eu un pic la realitate şi mă tot întreb cum e mai bine: cu sau fără rucsac? Am unul mic, fără cine ştie ce pretenţii, dar suficient ca să-mi duc în cârcă vreo trei sticle de apă, batoane energizante, banane, ce mai, juma’ de magazin. Mă uit în jur şi nu prea văd rucsaci. Ba chiar mulţi pleacă “cu mâinile goale” la “război”. Mă simt de parcă aş fi venit în pijamale în Parcul Zăvoi. Ce să fac, ce să fac? Dacă nu-l iau şi muşc din ţărână, deshidratat? Mai bine îl car cu mine, las’ să fie, decât deloc. Am cam dat cu banul la faza asta. Dacă aveam experienţă şi eram antrenat, renunţam la povara greutăţii în plus pentru a reduce oboseala. Ca de obicei, aleg calea cea mai complicată; păstrez rucsacul.
La şedinţa tehnică de dinainte de start ni se promite un traseu cu dificultate medie, nu foarte tehnic, mai dur în primii 5 kilometri, după care ne putem distra. “Zece, nouă, opt… trei, doi, unu!”. Când Cosmin Cernat termină numărătoarea inversă, o zbughim imediat toţi cei peste 230 de alergători inimoşi, dornici să ne distrăm, unii – să câştigăm, alţii – măcar să terminăm, cu toţii să donăm 10 sau 22 de kilometri pentru cauza copiilor născuţi prematur.
Pornim pe asfalt, aş alerga aşa mult şi bine! Din două viraje trecem însă în regim de off road. Începem urcarea. Curge muzica în căşti, curge şi sudoarea pe mine, creşte pulsul, iar şirul indian de “furnicuţe” din faţa şi din spatele meu o ia încetişor la pas, în “mersul piticului”. Urcuş, urcuş, urcuş. 5 kilometri la rând ne luptăm cu panta, cu mici pauze de alergare. “Pedeapsa” continuă şi nu mă pot gândi decât că eu am vrut-o, nu pot să dau vina pe nimeni. Boy, dar greu mai e!
Când credeam că acolo îmi va rămâne şepcuţa cea norocoasă, dăm de primul punct de hidratare. Hai că se poate! Dă-i cu apă, ia o felie de măr, bagă şi lămâie – încep să-mi aduc aminte cum mă cheamă şi ce caut acolo. Privesc în jur şi admir pădurea care ne fereşte de soarele care ne urmăreşte, doar-doar ne-o prăji niţeluş, să ne facă să suferim.
De aici încolo, traseul devine mai prietenos. Curând după punctul de hidratare, pe dreapta noastră se deschide o vale superbă în care sclipeşte Oltul şi nu mă pot abţine să nu zăbovesc pentru câteva poze.
După şedinţa foto lăsăm în urmă câteva gospodării izolate din Priba şi înaintăm hotărâţi. Rucsacul m-a stors de puteri, încă nu m-am deprins cu el. Noroc că îl preia tovarăşul meu de drum, Geo, şi atunci simt că prind aripi. Alergăm mai mult decât mă aşteptăm, prindem şi porţiuni de coborâre, pe care mai băgăm şi frâne, ca să nu ieşim în decor.
Intră în scenă glezna dreaptă
Traseul e superb şi încep să regret că nu m-am pregătit mai mult pentru ziua asta, aş fi putut face o cursă memorabilă. Mda, vezi să nu! Mai bine aşa. Poate că dacă mă antrenam aş fi fost prea concentrat pe rezultat şi n-aş fi observat copacii, nu m-aş fi bucurat de potecile acoperite de frunze, n-aş fi auzit liniştea care m-a implorat să las naibii căştile alea şi să o ascult. Frumuseţe pură, ce pot cere mai mult? Nu-mi rămâne decât să mă bucur că sunt atât de norocos să fac aşa ceva şi sper să ajung teafăr şi nevătămat la finiş. Câteodată e mai mai bine să n-ai aşteptări prea mari şi să nu fii atâţ de încrâncenat pentru a obţine ceva. Câteodată. Acum.
Entuziasmul trece odată cu ultimul val de endorfine şi după ce ieşim în câteva rânduri sub soarele aspru simt că mă năruiesc. “Rucsacul ăla nenorocit m-a secat, nu trebuia să-l iau! Parcă plecam în Cosmos!”, numai asta îmi vine în cap. Colac peste pupăză, mă jenează şi glezna dreaptă, dar pot să ţin ritmul. Încep să cam merg acolo unde ar trebui să cam alerg, dar, şotânc-şotânc, trec prin Fundătura şi ajung la punctul 2 de hidratare, unde încarc bateriile.
Suntem la jumătatea cursei. Până îmi strâng eu şireturile pantofilor, trec uşurel pe lângă noi vreo trei concurenţi, dar zău dacă mă deranjează treaba asta, semn că nu mă mai agit. Mă doare glezna şi aş zăbovi puţin la ambulanţă, dar mă gândesc că atunci m-ar cam depăşi toată lumea şi chiar dacă important-este-să-participi, ar fi aiurea rău să ies chiar ultimul.
Bătălia spre finiș
Mai iau din mers un sfert de lămâie şi cu apa bâldâcăindu-se în stomac, ca într-un bidon agitat, o iau la pas. Începe coborârea. Frate, şi ce coborâre! Cu pantofii mei banali şi fără pretenţii, aproape că mă duc ca pe copcă, e rău tare fără ABS-uri. Am nişte flashback-uri din copilărie, când coboram râpa de la marginea oraşului cu ditamai Tohanul, fără să pişc frâna. Acum n-aş mai face aşa ceva pentru nimic în lume – acum alerg înghiontit din spate de o mână nevăzută care nu ţine cont că-s într-un picior.
Compensez cât pot din instinct şi din nimereală, dar izbutesc să scap netăvălit prin praf. Treaba merge strună, muşchii lucrează din plin, iar “arcurle” şi “amortizoarele” rezistă, deşi am frână doar pe piciorul stâng. Dreptul e doar pentru echilibru, mai mult nu mai am ce să fac cu el. Ba nu, pot să calc strâmb cu el. Încerc să-mi văd de drum, dar glezna doare, aşa că mă opresc, iar gelul antiinflamator din rucsacul enervant şi masez piciorul. E mai bine. După câteva minute, zburdăm iarăşi şi începem să-i ajungem din urmă pe cei care ne depăşiseră. Coborâm până ajungem din nou pe unde venisem, la primul punct de hidratare. Schimbăm câteva glume, bem apă, ne odihnim, n-avem de ce ne grăbi, deşi noi suntem singurii care stau acolo. Ceilalţi vin, iau ce au nevoie şi pleacă. Noi mai stăm.
Când în sfârşit ne înhămăm la ultimii cinci kilometri, am senzaţia că eu şi Geo ne vom bate pentru ultimul loc. Alergăm, coborâm, ne apropiem de revenirea în oraş. Pădurea e superbă şi nici nu mi-am dat seama că au trecut trei ore. Prindem în pădure doi concurenţi, apoi regăsim aleile dee asfalt, depăşim încă doi alergători şi revenim în oraş. De aici ar mai fi aproape doi kilometri până la linia de sosire.
Entuziasmul ne împinge la ultimul zvâc, pe asfalt, suprafaţa cu care eu şi Geo suntem obişnuiţi. Coborâm sub cinci minute pe kilometru. Şi tocmai când mai aveam vreo 300 de metri, stomacul meu se revoltă şi îmi vine să vomit. Mă agăţ cu ultimele puteri de gardul de plasă de pe marginea trotuarului şi încerc să rezist. Geo îmi toarnă apă în cap, iar eu mă simt tare neputincios. Urâtă senzaţie, n-am mai păţit aşa ceva.
Spre surpriza mea, îmi revin foarte repede. Doar trei concurenţi ne depăşisră şi prindem din urmă pe doi dintre ei. Trecem linia de sosire, şi eu şi Geo, în aplauzele voluntarilor inimoşi şi ale prietenului nostru Claudiu. Omul e bun, de o oră ne aştepta cu trei beri puse la rece.
Acum, să nu mă puneţi să vă zic al câtelea am ieşit şi alte treburi de-astea, că nu ştiu, nu m-am uitat pe listă. Tot ce pot să vă spun e că am trecut linia de sosire împreună cu “colegul meu de bancă” Geo, care mi-a ţinut admirabil de şase când am dat de necaz. Surprinzător, n-am fost ultimii. Cum-necum, corigentul a trecut clasa de data asta.
