Zarurile au fost aruncate, şi eu tocmai am aflat ce să fac cu alergarea din viaţa mea: o s-o duc pe drumuri şi poteci de munte, şi-o s-o scot din cenuşiul asfaltului de Bucureşti!
Am fost weekendul trecut la prima mea cursă de alergare trail, la Maratonul Olteniei, powered by CEZ Romania şi vreau să mă întreb doar atât: de ce naiba n-am încercat treaba asta până acum?!
Sâmbătă a fost proba de MTB, dar pentru că marea mea revelaţie mi s-a întâmplat la alergare, încep să vă povestesc despre asta.
So, în dimineaţa cursei eram cu moralul în galeria de sub pământ a unui hârciog. Simţeam oboseală din cursa de cu o zi înainte, de la mountainbike, unde băgasem 33 de kilometri cu o diferenţă de nivel de cam 900 de metri, ingramadită în distanţa asta. Dar, dincolo de oboseală, eram aproape panicată. Mă uitam în jur şi vedeam obişnuiţi ai alergărilor de trail. Mă întrebam ce naiba a fost în capul meu când m-am înscris la două competiţii consecutive, cu un MTB muult mai hardcore decât îmi imaginasem înainte de a ieşi pe traseu, şi, iată, acum cu un semimaraton cu urcări groaznice în faţă. În condiţiile în care nu prea am alergat în ultimul timp. Faptul că ştiam ce nebunie mă aşteaptă în urcare nu avea cum să mă calmeze – traseul de trail a coincis în mare partea cu ce băgasem la mtb. Şi acolo urcasem, frate!
Cum urma eu să şi aleerg chestia aia, habar nu aveam. Nu îmi făceam probleme că nu o să termin, dar mi-e era groază că îmi va lua enorm trebuşoara asta, şi că, well, o să mă chinuie.
Este incredibil câtă forţă poţi descoperi în tine atunci când te chinui şi când ţi-e greu, şi dacă vreodată staţi prost cu încrederea în sine, participaţi la un concurs sportiv. De orice natură ar fi el. Fie că vă stabiliţi un target sau nu. Întotdeauna veţi termina cursa aflând ceva nou şi simţindu-vă grozav cu voi înşivă.
S-a dat startul şi am pornit şi eu cam fără chef aşa – îmi trecuse prin cap să mă mut la cros, la 10 km, dar mi-a fost ruşine. Dacă am decis ceva, ce sens are să mă mai întorc.
Începutul nu e promiţător
Primul kilometru a fost pe şosea, şi abia apoi începea urcuşul, pe traseu forestier. Simţeam că mă mişc încet, dar ştiam că nu pot accelera în faza asta, că o să fiu varză în curând. Îmi trebuia şi mie o strategie de cursă! În orice caz, acestea fiind spuse, am început să accelerez! :))
M-am gândit totuşi că aş face bine să prind o poziţionare acum, cât încă nu ajung la urcările criminale, cine ştie dacă o să pot depăşi ceva acolo. Aşa că am început să alerg mai tărişor, trăgând cu ochiul la fetele cu număr roşu – concurenţa mea la semimaraton (mai erau şi concurenţii de la cros). Am dat apoi de Roxana Câmpian, partenera mea de distracţii încă de ieri, de la MTB, în joculeţul intitulat acum te depăşesc eu, apoi mă depăşeşti tu!
Am intrat apoi pe urcarea criminală nesfârşită, iar aici deja începusem să alternez mersul cu un fel de alergare. Nu trecuseră 15 minute de cursă şi de pe mine curgeau apele. Îmi intra transpiraţia în ochi, îmi curgea pe adidaşi. Mă întrebam ce naiba o să fac în cursa asta dacă o ţin aşa 21 de kilometri, cu respiraţia deja pe câmpii şi pierzând atâtea minerale.
Cam aşa a arătat harta traseului, vedeţi urcările, daaaa? 😀
Aşa că mi-am zis că o să încerc să depăşesc toate fetele din raza mea vizuală, aşa cum o să pot. Am început să trag de mine, până când am ajuns la o altă urcare şi mi-am dat seama că sunt depăşită. Venea Ana Săftiuc, şi ea participantă la mtb cu o zi în urmă. S-a dus în faţă şi deja câştiga teren. Eu simţeam că nu pot să-i dau mai mult. Eram pe o potecă şi mă uitam în faţă, şi Roxana şi Ana erau în faţa mea, îndepărtându-se. De multe ori o las moale când sunt depăşită şi am tentaţia de a renunţa: asta e, sunt mai buni, mai antrenaţi, nu am cum să îi mai iau… Asta îmi trece prin cap când rămân în urmă. Renunţ la cursă şi mă mulţumesc cu atât cât fac, pentru că nu am încredere că pot mai mult.
Şi apoi se întâmplă ceva. Adică, aici s-a întâmplat ceva: am descoperit că nu mai e urcarea aia pieptişă, că respiraţia mi s-a reglat şi că traseul alternează un povârniş cu o micuţă coborâre, apoi e răcoare în pădure, şi aerul ăsta răcoros îmi şterge transpiraţia, şi eu încep să alerg… şi mă simt grozav!
Hai să furaţi măcar o privelişte de pe traseu:
https://www.youtube.com/watch?v=G99koXvFcC4
Mă simt grozav să fiu aici, şi să îmi mişc picioarele şi să simt cum îmi fuge pământul de sub picioare, cum sar peste rădăcini, cum prind viteză pe coborâre… Tocmai le-am depăşit pe fete. Şi o ţin în ritmul ăsta până când ajung la kilometrul 5, acolo unde cei de la cros fac stânga în pădure şi se întorc spre oraş – mai au 5 kilometri şi termină cursa. Eu o iau tot în sus, pe traseul lung, şi mă uit pentru prima dată la ceas: 50 de minute??? Cum naiba am făcut 5 km în 50 de minute?! În ritmul ăsta o să termin competiţia în… trei ore şi jumătate! Nu e bine. Apoi îmi amintesc că e o porţiune bună de coborâre, şi că acolo voi recupera. Dar am un drum luuung în faţă.
Nici nu ştiam cât de lung până când nu a apărut în spatele meu, în pustietate, când deja începusem să.. merg pe o altă urcare simpatică, ei bine, a apărut Roxana Câmpian.
Jocul
Am făcut ca în filme, aproape că mi-am pus mâna la cap : Oh, no, când m-a ajuns?!
Venea în stilul ei de picătură chinezească, cu care aveam să mă familiarizez aproape toată cursa: persistentă, hotârătă, fără să încetinească, accelerând şi depăşindu-mă odată ajunsă în dreptul meu. Super! Avem o cursă interesantă azi.
Mi-am propus să o menţin în vizor şi să nu o las să avanseze şi să crească distanţa. Dar ce te faci că prindea curaj de fiecare dată şi accelera. Apoi mi-am zis că am nevoie şi eu de ascendentul ăsta psihic, aşa că o voi depăşi şi eu, măcar să ştie că va avea de lucru cu mine. Aşa că am depăşit-o, ca să mă poată, bineînţeles, depăşi din nou.
A fost minunată experienţa asta pentru mine şi graţie acestui joc. Când reuşeam să fiu eu în faţă, trăgeam tare ca să nu fiu ajunsă, şi la prima mea secundă de încetinire, prima dată când încercam să îmi trag suflul, să îmi odihnesc picioarele, Roxana era acolo, ritmic, continuu, mereu în spatele meu, şi mereu forţând o depăşire. Am tras de noi maxim în cursa asta, dar nu doar fizic a fost acolo. Ne-am urmărit una pe cealaltă, ne-am calculat paşii şi am folosit orice fereastră ca să ţâşnim.
La un moment dat m-am gândit că suntem la acelaşi nivel, şi poate că această cursă ar trebui s-o încheiem mână în mână. Dar apoi am văzut-o cum trece pe lângă mine iar şi iar, deşi paşii îi sunt obosiţi, deşi chipul ei arată, ca si al meu, suferinţă. Am realizat că nu va renunţa o secundă.
Nu ai cum să nu respecţi asta la „adversarul” tău de cursă. Dacă nu era ea, nu cred că scoteam timpul final de 2 ore şi 40 la traseul ăla, cu antrenament de trail zero. Mi-am amintit că Roxana a intrat în cursa asta după o zi de mtb la traseul lung, deci cu mai multă oboseală decât mine – am aflat apoi că s-a şi rătăcit şi a făcut câţiva kilometri în plus faţă de cei 51.
Cred că am avut baftă, dacă se poate numi aşa, că am depăşit-o pe ultimii 5 kilometri, cred. Era în faţă şi ajunsesem la una dintre coborârile dubioase, pe care cu o zi înainte am făcut-o pe lângă bicicletă, şi pe care azi nu reuşeam să înaintez fără să alunec – pământul era extrem de instabil, poteca şerpuitoare, alunecam ca la nebuni şi nu puteam sta în picioare, trebuia să mă ajut de tot corpul, şi uneori şi de copaci.
Eram pe ultimii kilometri şi stiam amândouă că de data asta chiar trebuie să ne detaşăm.
Aproape că o pierdusem pe coborârea asta. Mai încercase o detaşare când am ajuns la punctul de alimentare şi eu a trebuit să opresc să îmi iau apă – am alergat cu bidonul după mine, în mână, şi mi se terminase apa. Îmi turnasem şi în cap, că era foarte cald, şi băusem destul de mult când luasem cele două geluri. Aşa că am oprit, iar ea a luat-o la vale, cu viteză. În câteva minute o ajunsesem, şi treceam prin cel mai frumos moment al acestei curse: eram pe un drum de coborâre cu pietre multe, în jur erau nişte case răzleţe, şi pe drumul ăsta pustiu, erau vreo doi băieţei, bucuroşi să ne vadă. Au întins lateral braţul şi am bătut palma succesiv – mai întâi Roxana, care conducea, şi apoi eu. A fost un moment incredibil, suspendat în timp. Am trecut mai departe, eram frântă, dar fericită, din cauză că bătusem palma cu băieţii ăştia, în pustietate, fără să ne spunem nimic.
Aşadar, după coborârea buclucaşă dispăruse din vizor. Între timp mai apăruse în pustietea asta, pe care o împărţisem doar noi în cea mai mare parte, un tip. O luase înaintea mea şi el. Apoi am luat eu conducerea. Şi i-am dat pe coborâri pe parcă mă urmărea Jack Spintecătorul. A fost grozav. Urcare, coborâre, urcare, coborâre, single track, pârău cu mâl de traversat, perete vertical de urcat, crengi atât de dese încât nu mai vedeam soarele. M-am tot uitat în urmă, dar nu mai venea nimeni.
Pe asfalt, ultimul kilometru, atunci mi-a fost parcă greu. Mă reîntorsesem la platul plicticos, la soarele nemilos, ieşisem din magia pădurii.
M-am bucurat să aflu că sunt pe locul doi la categorie şi cinci la general. Dar chiar dacă nu prindeam podium eram la fel bucuroasă – făcusem tot ce îmi stătuse în putere. Nu abandonasem cursa. Am stat acolo până la final şi am tras.
Trebuie să încercaţi experienţa asta odată! Eu m-am simţit ca prima dată când am intrat într-o pădure cu bicicleta, ca atunci când m-am îndrăgostit de sport şi n-a mai fost cale de întoarcere.
