Toni Dumitru
S-a mai dus o săptămână şi eu bat pasul pe loc. Am crezut că va fi etapa în care voi demara decis pe drumul spre Paris (episodul 1, aici), dar se pare că am un ghinion teribil: nu reuşesc să mă antrenez deloc, iar apropierea maratonului îmi dă emoţii. Dacă tai din calendar săptămâna care se încheie în ziua startului, pe 12 aprilie, mai rămân doar 21 de zile în care ar trebui să fac măcar o alergare de 30 de kilometri. Şi eu nu izbutesc să trec de 5!
După o lună de stat, durerea de picior părea uitată. Mai mult mă durea capul de nervi că după atâta timp pierdut cu accidentarea, m-a lovit o gripă cruntă. Nu vreau să fiu fatalist, dar pur şi simplu nu pot să nu observ că tot timpul mi se întâmplă câte ceva care mă împiedică să mă pregătesc pentru maratonul ăsta. Parcă ar fi un blestem!
Chiar nu eram pregătit de boală (cine poate fi?) mai ales că în ultimii trei ani, de când alerg, nici guturai n-am avut. Mă lăudam cu o imunitate ridicată, plesneam de sănătate şi îmi plăcea să glumesc că virusurile se sperie de mine. Coincidenţă sau nu, exact în perioada în care n-am mai putut să alerg gripa s-a cuibărit în mine şi şi-a făcut damblaua o săptămână. Am crezut că am gripă aviară combinată cu porcină – trei zile am tuşit şi mi-am zdruncinat plămânii. Şi pe deasupra, mi-a clătinat zdravăn moralul. prea devreme, “protejându-mă” de o recidivă. Pe naiba! “M-a protejat” de n-am mai putut…
Când tusea a început să se înmoaie, iar eu am reuşit “să văd din nou color”, m-am enervat: nu mai rezistam fără alergare. Trecuseră cinci săptămâni de când m-am oprit – dacă nu făceam nimic săptămâna asta, pe urmă nu mai conta, ar fi fost prea târziu. Nu poţi avea doar condiţii ideale pentru a alerga. Uneori, pur şi simplu trebuie să te răzvrăteşti împotriva sorţilor potrivnici, oricât de greu ar fi.
Lunea trecută am început promiţător, cu 5 kilometri în 30 de minute. Am preferat pământul cu iarbă de pe digul de la marginea oraşului meu, Slobozia, pe malul râului Ialomiţa – deşi e o suprafaţă cam accidentată, m-am gândit că e bine să evit asfaltul la început. Am intrat mai uşor decât mă aşteptam în ritm, dar la un tempo de 6 minute pe kilometru m-am simţit excelent, iar piciorul a lucrat bine. Pe ultimii 500 de metri mi s-a părut că dă semne de oboseală, dar m-am oprit la timp. Am trăit din nou libertatea şi mulţumirea pe care alergarea ţi le oferă. Cât de mult mi-a lipsit alergarea!
A doua zi am făcut stretching în casă, cu atenţie la mişcările de flexare a piciorului. Totul a fost în regulă. Încep să cred că nu e totul pierdut.
Miercuri am făcut iar 5 kilometri, de data asta în parc, pe asfalt. Am alergat mai încet, cu 7 minute pe kilometru şi nu s-a aprins niciun senzor în bord. Dacă totul merge bine, în weekend mă gândesc să cresc distanţa la 15 kilometri, evident pe un ritm easy.
Joi am venit la redacţie, în Bucureşti, unde lucrez. Şi în timp ce-l ascultam pe “profesorul” meu de alergare, Emi Isailă, care-mi prezenta încântat noul lui ceas pentru triatlon, am făcut o mişcare care m-a secerat: durerea a reapărut brutal. Schimonosit de durere, m-am târît spre biroul meu, am luat un ibuprofen şi, cu inima sfărâmată, mi-am jurat că a doua zi mă voi duce la medic.
Cam aşa arată genunchiul meu sărăcuţul:
Am oroare de doctori, dar acum mi-e mai teamă de durerea asta duşmănoasă care s-a întors când mă aşteptam mai puţin. Nu-i de joacă!
De ce mă doare piciorul? Când o să-mi treacă durerea? Cum scap de ea? Calm, domnul Constantin Pitea, un medic experimentat, bonom, cam la 60 de ani, specializat în medicină sportivă, îmi răspunde la toate întrebările şi mă asigură că nu e atât de grav cum credeam eu. După câteva verificări de rutină, îmi spune diagnosticul: miozită a bicepsului femural – o întindere a muşchiului care ajută la îndoirea piciorului.
Dacă ar fi fost ligamentul colateral exterior, cum credeam eu, aş fi avut dureri atroce, îmi spune doctorul în timp ce îmi scrie reţeta. Voi lua antiinflamator, Ketorol şi Clorzoxazon, de trei ori pe zi. Deocamdată, mă asigură el, nu e nevoie de proceduri, în două-trei zile ar trebui ca durerea să cedeze, inclusiv la nivel lombar, unde am probleme mai vechi. Şi trebuie să o iau din nou de la zero, încet, cu alergări uşoare de 2-3 kilometri. Paşi mici şi răbdare.
Medicul mi-a ridicat moralul. În două ore după ce am ieşit pe uşa cabinetului eram din nou pe dig, încercând o alergare uşoară pe pământ şi iarbă. Mai mult de un kilometru n-am reuşit – durerea muşca din picior până sus, spre şold. Seara voi lua prima porţie de pastile.
E momentul în care realizez că după o lună pierdută aiurea am ajuns acolo unde ar fi trebuit să încep: la medic. Doar frica mea copilărească de doctori m-a făcut să pierd timp preţios, crezând naiv că mă pot “repara” singur. Evident, am greşit; uneori sunt atât de imposibil încât nici eu nu mă mai înţeleg.
Am pierdut timpul degeaba, dar proiectul Paris continuă. Cu durere, cu chin, cu frământări.
