Am început să fac sport ….
în primăvara anului 2012, la 38 de ani, când am obținut permisiunea de a lucra de acasă, după opt ani foarte grei, în care am făcut zilnic naveta, pe o distanță de 300 de kilometri dus-întors, luptând din greu cu oboseala cronică, cu stresul și depresia care mă apăsa. Bunul meu prieten Emilian Isailă mi-a spus că dacă nu voi începe să fac mișcare, voi ajunge să zac în fiecare zi în fața computerului, iar monotonia cotidiană mă va toca psihic. Trebuie să sparg, cumva, rutina care se prefigura. Așa că am ales să alerg, îndrumat de la distanță de Emi. Maratonist cu vechime, el m-a ghidat și a anticipat multe dintre greșelile care m-ar fi măcinat fizic și psihic. Dar tot am reușit să comit câteva, unele elementare, ca să am și eu ce povesti altora.
Maraton Macin, 2015
Îmi amintesc că la început…
alergam în bascheți. Da, râdeți, așa-mi trebuie! Alergam cu tricou obișnuit, din bumbac, și cu un șort cu un număr mai mare decât măsura mea. N-aș putea spune că am mare experiență, dar acum, când privesc înapoi, realizez că habar n-aveam cum trebuie să te echipezi pentru alergare. Nu știam și nu-mi păsa. N-aveam nici minimul necesar, dar eram decis să nu mă opresc. Senzația incredibilă de libertate pe care am trăit-o după primii pași m-a copleșit. Nu mă mai simțisem așa din copilărie, mă redescopeream pe mine așa cum n-o mai făcusem niciodată.
Îmi amintesc că după primele zile m-am ales cu niște dureri serioase la tendoanele lui Achile, dar eu am continuat să alerg. Ultima încercare de a mai face asta a fost un chin, mai mult mă târam. Dar eu fusesem atât de entuziasmat, încât mi-am ignorat și instinctul de supraviețuire. Alergam ca un mânz scăpat din pripon și apoi eram convins că dacă voi continua îmi va trece. De fapt, aveam un început de tendinită și am fost la un pas de o accidentare urâtă. Abia mai puteam urca și coborî scările.
După două săptămâni de pauză, măcinat de îndoieli, speriat că nu voi mai putea relua alergarea, mi-am revenit cu greu și, încet-încet, am reluat alergările hai-hui prin parc. Să vă spun cum am început? Iar o să râdeți: 5 minute alergare ușoară (undeva pe la 7 min/hm), 5 minute de mers. Și am ținut-o în ritmul ăsta de pensionar vreo lună. Apoi am trecut la două reprize de 10 minute de alergare cu 5 minute de mers. Apoi 20 de minute de alergare cu 5 minute pauză. De aici am ajuns la două reprize de 30 de minute alergare cu 5 minute de mers. Spre toamna lui 2012, când am izbutit o oră de alergare, mă simțeam în stare de orice. Mi se părea incredibil.
Emi mă tot bătea la cap să-mi fixez un obiectiv, altfel mă voi plafona. Avea dreptate, dar eu eram atunci prea “boboc” ca să înțeleg. “Nu vreau presiune, vreau să alerg liber”, îi spuneam. Când mi-a propus să mă înscriu la maratonul de la București, m-am retras speriat în carapacea mea. “Ce să caut eu acolo? Nu-i de mine!”, mi-am zis. Dar simțeam că nu voi putea să mai alerg mult așa, singur, fără timp, fără obiectiv.
Prima mea competiție….
N-o s-o uit niciodată, desigur. 19 mai 2013. Semi-maratonul Petrom, de la București. Emi mi-a băgat în cap chestia asta și până am apucat eu să protestez, el deja mi-a făcut cinste și mi-a plătit înscrierea, ca să nu mai pot da înapoi. Apoi mi-a dat un program pentru nivelul intermediar, conceput de antrenorul american Hal Higdon. Mi-a dat și un ceas. Și primii pantofi, o pereche de Adidas Zero albaștri ușori, cu care fugeam de rupeam pământul – mă rog, așa simțeam eu. Omul ăsta avea ceva cu mine și mă ducea tot timpul acolo unde nu puteam emite vreo tentativă de refuz. În materie de alergare sunt creația lui, peste 95% din ceea ce știu despre alergare am învățat de la el. Am avut șansa să încep această aventură cu un mentor bun care m-a modelat cu toată priceperea lui și am scăpat de experimente care m-ar fi costat mult timp și bani, ca să nu mai pomenesc de riscuri.
Am început antrenamentele, am dat de gustul vitezei și am descoperit miza alergării cu presiunea timpului. Dar, mai ales, am descoperit alergările pe distanțe lungi în afara orașului. Țin minte că la prima “evadare” m-am simțit ca și cum aș fi fost un puști fugit de acasă, a fost o aventură inedită.
Am terminat programul cu bine și eram încrezător, dar mă și temeam. În noaptea de dinaintea cursei n-am închis un ochi. Totul părea să meargă pe dos. Dimineața n-am apucat să mănânc nimic sau măcar să beau o cafea. Era foarte cald pentru acea perioadă, iar prognoza meteo anunța o temperatură record. Și așa a fost. Înainte de start, îmi zic că e mai bine să tai de pe listă orice lucru neprevăzut, așa că mă așez la coadă la toaletă. Apoi intru în zona de start. Agitat, frământat, nedormit, nemâncat, încep să mă încălzesc ușor, mă uit la ceilalți, încerc să mă calmez. Și, dintr-o dată, simt că pulsul mi-o ia razna: de ce au toți numere de altă culoare decât mine? Și de ce nu mai pornim spre linia de start? Întreb unde trebuie să mă așez pentru statul la semi și mi se spune că “ai mei” au tulit-o deja. Ăia la care mă zgâiam eu se pregăteau pentru startul la 10 km! O iau panicat spre start și întreb dacă pot să trec mai departe, iar voluntarii dau din mâini ca agenții de la Rutieră în intersecție: “Du-te, trebuia să pleci de mult!”. Toată strategia mea s-a făcut praf: publicul de pe ambele părți ale traseului aplauda de zor ultima “rățușcă”, care încerca speriată să-și prindă din urmă “suratele” grăbite.
Alături de Ani, soția lui, și Emi, prietenul care l-a inspirat să alerge
Știu doar că am alergat cât am putut de repede. Și că după un kilometru i-am ajuns pe ultimii. Și după cinci kilometri am depășit sute de oameni. Cu lacrimi în ochi de ciudă, supărat pentru greșeala prostească, îmi făceam loc cum puteam prin fluviul de alergători, alergând în zig-zag, când pe dreapta, când pe stânga, disperat să îndrept startul ratat. Apoi căldura m-a topit. După coborîrea de pe Calea Victoriei simțeam cum intru în agonie. Iar după primul kilometru pe Splai am simțit că nu se mai termină. Îmi doream să alerg fără oprire, era prima mea cursă și n-aveam de gând să o stric nici pentru doi pași de mers, dar căldura mă strivea; îmi venea să mă arunc în apa liniștită a Dâmboviței. Mă rugam ca următorul pod să mă ducă pe celălalt mal, unde-i vedeam pe fericiții care mai aveau doar un kilometru până la finish. Apoi am ajuns la ultimul punct de alimentare. Apoi la ultimul kilometru. Am mai găsit putere și pentru un sprint de 100 de metri. Am ajuns la finish și am primit întâia mea medalie. Am încheiat cu un timp net de 1:56:30. Eram fericit.
De atunci am mai participat la o cursă de semi-maraton și patru maratoane. Astăzi pot spune că 21 de kilometri înseamnă o alergare de rutină pentru mine. Dar tot acea cursă rămâne cea mai grea pe care am făcut-o până acum.
Antrenamentele mele …
Mă bazez întotdeauna pe un program pentru că, am învățat asta, te ajută să vezi cum evoluezi și lucrezi organizat. Din mica mea experiență pot spune deja că în zilele în care nu alerg sunt mai puțin eficient în programul de lucru. În plus, nu te plictisești, pentru că de fiecare dată ai altceva de făcut. Timpii și distanțele sunt calculați în funcție de obiectivul pe care ți-l propui la maraton.
La început am lucrat cu schemele concepute de Hal Higdon, cu șase alergări pe săptămână, fără timpi. Apoi am trecut pe un program cu timpi, extras din cartea “Run less, run faster”, care așa cum spune și titlul, îți dă mai rar de lucru, dar te solicită mai mult. Fac acest program pentru maraton pentru a patra oară și încă nu m-am plictisit de el. În plus, m-a ajutat de fiecare dată să scot timpi mai buni în curse.
Programul include trei alergări pe săptămână, pe care le fac luni, miercuri și sâmbătă. Lunea fac viteza, pe distanțe de la 200 până la 1.600 de metri. Miercurea am alergările tempo, de la 9 kilometri până la 13 spre finalul programului. Sâmbăta am distanțele lungi – 13 kilometri în prima săptămână, apoi ajung la un 29 și un 32. Programul se încheie cu alergarea pentru care mă antrenez: maratonul.
La ultima cursă, maratonul din toamnă de la București, am scos cel mai bun timp al meu, 3.45. Acum îmi doresc să cobor mai mult sub acest record personal.
Sportul meu preferat este…. pentru că ….
Alergarea, 100%. Pentru că te lupți cu tine, cu distanța și cu timpul. Pentru că îți faci prieteni pe viață și cunoști mulți oameni buni. Pentru că nu poți să trișezi și să te vaiți, că n-ai de ce. Și pentru că e singurul sport din lume în care participi la spectacolul sportiv alături de profesioniști. Pentru că îți dă cele mai puternice senzații – ești, pe rând, slab și puternic, pierdut și încrezător, sfârșit și învins.
Alergarea e mama tuturor sporturilor, iar mama asta are grijă de tine și te învață tot ce trebuie să știi: ce valoare are o secundă, de ce e bun frigul, cât să mănânci, când să bei, când să tragi tare, cum să-ți asculți corpul. Tot. Te apără de demoni și îți ucide toate fricile. Te face puternic, te organizează și îți dă încredere în tine. Te schimbă mult și doar în bine.
Și, așa cum scrie Christopher McDougall în “Biblia alergătorilor”, “Născuți pentru a alerga”, dacă nu găsești răspunsul la o problemă după patru ore de alergat, nu-l vei găsi niciodată. Am găsit mereu răspunsul căutat.
Cea mai pregnantă amintire dintr-o cursă este …
Am trei și nu pot alege care e mai puternică.
– Primul meu start la o cursă oficială, cu stângul. Din fericire, finișul a fost cu dreptul.
– Panta de pe Calea Victoriei, de la semi-maratonul Petrom, din mai 2012, când am descoperit ce pot face căldura, oboseala și deshidratarea. Am fost șocat să văd oameni alergând ca niște zombie, cu ochii dați peste cap, prăbușindu-se inconștienți pe asfalt. Am văzut un alergător târându-se pe trotuar în coate și în genunchi, încercând să se ridice, neputincios, până la leșin. Mi-au rămas în minte privirea sa goală, țeasta spartă și sângele curgându-o pe obraji, în timp ce oamenii încercau să-l trezească până la sosirea ambulanței. Am fost îngrozit, nu credeam că o cursă poate oferi astfel de scene. Atunci mi-a fost teamă să nu ajung și eu pe targă. Din câte îmi amintesc, 7 alergători au ajuns atunci la spital, iar unul a rămas internat o săptămână.
– Makoto Takeuchi, un alergător exotic, pe care l-am întâlnit, în timpul maratonului de la Berlin 2014. N-ai cum să nu-l observi: poreclit “Marathon Jesus”, aleargă toată cursa în bustul gol și în tălpile goale, cu o cruce imensă legată în spate. Am sacrificat secunde prețioase pentru a-l poza și pentru a-l încuraja. A meritat.
Competiția mea preferată este…
Maratonul. Dar simt tot mai mult tentația de a trece la ultra. Maratonul te ține printre oameni. Alergi pe străzi, voluntarii te ajută, publicul te susține. În ăia 42 de kilometri alergi cât de tare poți, dai tot ce poți. Din ce am citit, ultra înseamnă mai mult decât atât – te scoate din oraș și te lasă doar cu tine, ore în șir, în care trebuie să-ți dozezi bine resursele și priceperea.
Dintre maratoane, Berlinul, cea mai rapidă cursă din lume grație traseului foarte plat, va avea mereu un loc special în sufletul meu. Am ajuns acolo printr-o șansă neașteptată și am trăit fiecare clipă ca într-un vis. Dintre cursele la care n-am participat îmi plac Bostonul și New York-ul. Normal, cui nu-i place?
Cel mai mândru sunt de …
Soția mea, Ani, care mă urmează. După un an în care m-a încurajat, a început și ea să alerge, iar acum vine tare din urmă. N-am pisat-o niciodată la cap să alerge, fiindcă am socotit mereu că trebuie să ai acel impuls de neoprit ca să o iei din loc. Ea singură s-a apucat. Iar când Emi Isailă a pariat că ea poate alerga mai bine decât noi doi, m-a făcut să o iau mai în serios. E mai puternică decât mine și are toate calitățile pentru a evolua rapid. A făcut deja o cursă de 10 km și un semi-maraton, iar acum țintește primul său maraton. Trebuie neapărat să trec la ultra, văd că se ține scai de mine 🙂
Prietenii mei spun că …
Am prieteni din două categorii. E simplu: cei care aleargă și cei care nu aleargă. Eu țin la toți.
Cei care nu aleargă spun că e bine să alergi, dar ei nu pot face asta. Sunt norocos că am mulți prieteni și toți sunt încântați de ocupația mea, atât timp cât rămâne doar a mea 🙂 Un amic mai șugubăț, îmi spune în glumă că “alergarea nu-i bună, îți dă organismul peste cap”.
Prietenii care aleargă mă înțeleg perfect și mă ajută. Am nevoie de ei ca de aer! Deși am început ca un singuratic, am înțeles că fără Emi, Geo și Cătălin alergarea n-are același sens. E tot alergare, dar e mai săracă, nu-mi dă tot atâta împlinire.
Am aflat despre mine că …
În primul rând, am aflat că nu am 40 de ani. Bine, se pare că mai am puțin și fac 41, dar de ce v-aș minți, chiar nu-i simt! Cel mult, aș zice că percep vreo 30 și câteva zile 🙂
Serios acum, am aflat că sunt puternic. Că pot să îndur. Că pot mai mult, că nu mă predau. În singura zi când s-a întâmplat să mă dau bătut, la un antrenament în care mai aveam doar 3 kilometri de parcurs, am înțeles că acel “nu mai pot” a fost o iluzie căreia i-am cedat, iar eu am căzut în capcana propriei minți. Foarte bine mi-a prins, am învățat și din asta, sper să nu se mai repete!
Am aflat despre mine că nu mă mai tem și că pot înfrunta provocările cu mai multă forță. Pentru că un om care aleargă 42 de kilometri nu se mai teme de nimic.
Sportul mă face să mă simt…
Fericit. Puternic. Liber. Naiv ca un copil.
Uneori, mi se întâmplă să…
dorm cam mult dimineața. Iar asta nu uneori 🙂
Să sperii câinii (ce animale inteligente, întotdeauna analizează perfect situația și decid rapid să nu riște atacând un om care aleargă hotărît în direcția lor) sau oamenii, care mă privesc contrariați.
Să văd fazani, iepuri și căprioare atunci când alerg în afara orașului.
Să mă iau la întrecere cu bicicliști sau căruțe.
Să treacă câte o mașină cu retrovizoarea la doar o palmă de mine.
Să mă avertizeze un echipaj de Poliție Rutieră, prin megafonul mașinii: “Vă rugăm circulați pe trotuar!”. Dar eu nu circul ca orice pieton, alerg, chiar nu se vede?! Așa că trebuie să o țin înainte pe contrasens ca să mă păzesc de mașinile care vin din față, dar trebuie să stau pe șosea, pentru că acolo e o vale, cel mai rapid sector de pe traseu, iar pe trotuar fie pierd timp, fie îmi pierd dinții dacă nu reduc viteza. Așa că mai bine să-mi dea amendă. Dacă mă prind!
Să-mi doresc să alerg un ultra. Și să-mi fie frică de asta. Cum naiba o să izbutesc asta? Și cum rămâne cu omul care aleargă 42 de kilometri și nu se mai teme de nimic? Păi nu se mai teme de nimic până la 42, de acolo totul este necunoscut. Poți să știi cum e cu necunoscutul ăsta? 🙂
Dacă ar fi să recomand ceva din experiența mea, aș spune că…
Alergarea e un dar minunat, care te face mai bun și mai puternic, așa că bucurați-vă de el cum puteți mai bine. Cu sau fără program, cu sau fără un obiectiv, alergarea trebuie să fie o plăcere.
Din mica mea experiență le pot spune celor care se află la început că întotdeauna afară nu e atât de frig pe cât pare atunci când te uiți pe fereastră. Și că febra din primele zile n-o să dureze o veșnicie. Iar febra de după prima cursă oficială – n-o să crezi, dar îți va fi dor de ea…
La capitolul sfaturi practice, v-aș recomanda să încercați să alergați dimineața pentru a beneficia de vârful bioritmului din prima parte a zilei, să vă alegeți pantofii poate cu jumătate de număr mai mari, pentru că picioarele se umflă pe distanțele lungi; și să nu judecați după brand, preț sau aspect, lucru valabil și pentru echipamentul din fiecare sezon.
Nu ezitați să puneți întrebări alergătorilor experimentați. Folosiți trasee cât mai variate pentru a evita monotonia și alergați cum vă place – mai puțin dar mai repede sau mai încet dar mai mult, cu muzică în căști, cu GPS, cu sau fără ceas, însă cu mare atenție la hidratare, mai ales pe căldură.
Important e să abandonezi tentația confortului și să pui în picior în fața celuilalt, pentru fiecare metru alergat și pentru fiecare kilometru.
