Comana Bike Fest 2012. foto credit Maya B.
Toată săptămâna mă gândisem că nu am chef să ajung sâmbătă la concursul de bicicletă de la Comana, că aș putea să am un weekend liber, două zile pline de somn și plimbări fără țintă.
Până la urmă am zis să mă înscriu – mergeau cam toți colegii mei din Bikersteam. Joi și vineri a plouat, sâmbătă dimineață la ora 6.30, ploua. N-aveam niciun chef să mă dau jos din pat, să mă îmbrac, să-mi fac bagajul, să mă urc pe bicicletă și să plec spre punctul de întâlnire. În plus, o durere surdă în genunchi. Îl anunț pe colegul meu Cristian Drăghici că nu mai pot ajunge, mă simt groaznic, deplorabil, etc. De la 6.30 și până la 7 m-am foit continuu. Nu mai aveam vreo șansă să adorm, afară era un peisaj din Bleak House a lui Dickens, mă durea genunchiul și mai tare, așa că ce naiba să faci? Te trezești și pleci la un concurs de bicicletă. 😉
De fiecare dată mi se întâmplă asta: când totul arată ca și cum trebuie s-o iei la goană în direcția opusă și totuși nu faci asta, se întâmplă lucruri mi-nu-na-te.
Ca sâmbătă. Am ajuns în mașina colegului meu Cristi, bicicletele erau încărcate, și tocmai când vorbeam despre codul galben de ploi și furtuni anunțat cu o zi înainte, a început să tune. Soția lui Cristi venea cu altă mașină, împreună cu cei doi copii ai lor, un băiețel de 5 ani și o fetiță de 12, care urmau să participe la primul lor concurs de bicicletă din viața lor. Cristian Purcaru venea și el însoțit de fetița lui de 14 ani, care avea să traverseze cu bicicleta primul ei traseu de concurs mountain bike.
Nici n-am apucat să ieșim bine din București că a început să tune. În scurt timp ploua torențial. Abia făceau față ștergătoarele și în față se vedea un cer întunecat, și noi ne îndreptam într-acolo. Era foarte amuzant, de fapt. O dubă plină cu 10 biciclete – cea în care eram noi, și alte 5 mașini, cu ceilalți colegi de echipă, toate se îndreptau spre o pădure înnămolită, la un concurs de mountain bike viteză.
Am ajuns la Comana. Cum arăta aici anul trecut – nu mai aveai loc de parcare, se descărcau biciclete din suporturi la foc automat, șoseaua era super aglomerată – unii făceau ture de încălzire, alții revizii pe ultima sută, și peste toate trona un soare binevoitor. Acum era ca naiba. Câteva mașini, cam întuneric și ud, și câțiva cu pelerină de ploaie care-și cărau somnolent bicicleta de coarne. Turna cu găleata.
Îmi trecea prin cap că cineva o să reprogrameze concursul sau așa ceva. Nu doar că nu s-a reprogramat, dar la start s-au aliniat până la urmă nici mai mult nici mai puțin decât 300 de oameni.
Cei de la tura lungă a traseului (Lacul Comana, 34.4 kilometri) au luat startul cu 15 minute înainte de noi, cei de la tura scurtă (Traseul Bujorilor , 20 de kilometri). Ne-a murat bine în cele 15 minute cât am stat în fața porții de start. Apoi a început numărătoarea și am pornit. Aveam ceva probleme la cuplarea SPD-urilor – talpa pantofilor mei era plină de nămol deja, și nu ajunsesem încă în pădure.
Startul. foto credit BikeXpert
N-a trecut mult și-am ajuns. Toată viteza cu care mă avântasem pe plat a început să se cam scurgă. Roțile au început să danseze. Cea de pe spate cel puțin se ducea hotărât când în dreapta, când în stânga. Eram nevoită să opresc uneori – aveam concurenți împotmoliți în față sau mi se întâmpla să intru în ochiuri de apă, care se dovedeau atât de adânci încât nu reușeam să mai ies din ele fără să-mi decuplez SPD-urile.
Apoi a fost trecerea peste râu. Erau niște bușteni la care se putea apela, dar ce rost mai avea? Eram oricum plină de noroi din cap până-n picioare, mai aveam ceva de salvat? Am trecut hotărât râul, mi-am înfipt picioarele într-un nămol rece, cărând în timpul ăsta bicicleta. După râu te gândești că ar trebui să urmeze ceva mai ușor, pentru compensare. Ei bine, nu. Urma o urcare. Una îngustă și alunecoasă, pe care abia îți puteai ține echilibrul: riscai să ajungi din nou în râu sau în râpă, cu bicicletă cu tot.
Apoi am trecut pe lângă o tipă. M-am uitat la ea, pentru că nu înțelegeam ce face. Cred că medita. Stătea pur și simplu lângă bicicletă, la marginea potecii de concurs, și privea spre o țintă nedefinită. Parcă era o secvență dintr-un alt film, lipită ulterior la montaj. Noi ne luptam cu ploaia, cu glodul lutos, cu noi și cu bicicletele noastre, și ea privea absentă în abis.
Am plecat mai departe. Schimbătorul meu scârțâia, se adunase nămol negru la furcă, abia pedalam. A trebuit să mă opresc și să încerc să dau la o parte masa asta moale de pământ, mi-am făcut mănușile numai lut ud, apoi m-am șters pe față și m-am făcut totuna. Am gâfâit cam mult în concursul ăsta, și nu cred c-am fost în cea mai bună formă. Deși trebuie să știți că adrenalina schimbă totul. Un décor cenușiu, întunecat, ploios și înnămolit se transformă în scântei multicolore și totul prinde viață, e viață peste tot. În frunzele ude de pe crengile care te lovesc în viteză, în ochiurile reci de apă în care te împotmolești, în pământul care ți se lipește de picioare, în apa care cade peste tine fără oprire, în faptul că îți este foarte cald în timpul acesta, în respirația sacadată și în puls și în scrâșnirea de dinți și în mersul mai departe, e viață.
Am mers prudent în cursa asta. Nu prea avea ce să ți se întâmple pe traseul de la Comana în cazul unei căzături, dar pur și simplu n-aveam chef de o alunecare spectaculoasă cu bicicleta peste mine, așa că am mers destul de încet pe coborâri. Chiar dacă traseul a fost de doar 20 de kilometri, vederea unei noi urcări cam demoraliza. Pentru că dificultatea în cazul acesta – cu ploaia torențială – se tripla. Te luptai să nu aluneci la vale și să înaintezi, cu greutatea ta și a bicicletei, pe un patinoar de glod.
Ultimii 4 kilometri ai cursei au fost și mai adrenalitici: m-am întâlnit pe traseu cu Oana Soare, care era înaintea mea de la începutul cursei, am depășit-o și apoi a început o nouă cursă, între noi două. A fost foarte mișto. M-a depășit din nou, după trecerea peste ultimul pod peste râu – acolo unde se despărțea traseul lung de cel scurt, apoi am depășit eu din nou, și apoi a trecut ea ca vântul pe lângă mine, pe ultimul kilometru al cursei. Eu simțeam că nu mă mai ajută pinioanele – pedalam la maxim dar totuși bicicleta nu se urnea așa cum aș fi vrut. Am ajuns la câteva secunde de Oana, și cu ocazia asta și pe locul al doilea pe podium.
Ajunsesem la finish și ploua în continuare, parcă și mai abitir. Dar deja era o zi reușită, putea s-o țină așa până-n seară (ceea ce s-a și întâmplat).
M-am întâlnit cu ceilalți colegi, și-am mai stat de vorbă prin duba cu biciclete și prin mașini – afară nu se putea sta. Au ajuns și cei doi Cristi cu copiii de pe traseu, unii mai înnămoliți ca alții, dar cu ochii plini de bucurie. Sebi, de 5 ani, a explicat cum are el șanse la podium. Era foarte fresh după un traseu de 20 de kilometri prin pădure, pe ploaie torențială și nămol. A ocupat locul al doilea, la categoria juniori :). Bikersteam a avut o clasare foarte bună la Comana: Andreea Crivoi, locul 1 la tura lungă, Georgiadis Georgios locul 3 la general pe distanța lungă, băiatul lui, Angelos Georgiadis locul 2 la general, pe aceeași distanță, Sebastian Drăghici (5 ani), locul 2 juniorimasculin, Andreea Drăghici (12 ani), locul 3, juniori feminin, Ana Zaharia, locul 4 pe traseul lung, Răzvan Toader, locul 11 pe traseul scurt, Dan Bistrițeanu, locul 24 general, traseul lung, Cosmin Ionescu, locul 26, traseul lung.
Ziua s-a încheiat cu o agapă pe cinste. Probabil dac-aș fi dormit acasă toată ziua nu se întâmpla la fel. 🙂
Echipa Bikersteam, după festivitatea de premiere
Și un mic montaj video, cu ziua de sâmbătă, de la Comana Bike Fest
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=0K25qErjkqE]
