Home Jurnal de cursa Maratonul Olteniei – urcări, traficanți și aproape DNF
Maratonul Olteniei – urcări, traficanți și aproape DNF

Maratonul Olteniei – urcări, traficanți și aproape DNF

9
Distribuie pe:

De-ar ști omul ce-ar păți, dinainte s-ar păzi spune un proverb românesc, invocând prudența. Cam așa a fost și cu mine la Maratonul Olteniei, unde m-am aruncat vitejește, la înscrieri, la proba lungă de mountainbike, 51 de kilometri cu 1700 de metri diferență de nivel. Sigur, îmi aduceam aminte vag că anul trecut, când făcusem tura scurtă!, am ajuns la finiș cam epuizată, dar detaliile se estompaseră. Am zis că e o bună ocazie de antrenament, de reînodare a relației afective cu bicicleta mea, lăsată acasă și în săptămânile în care am lipsit din București, și… în general.

5

S-a dovedit a fi o reapropiere brutală. Dar timp de reînodare a relației am avut berechet, aproape vreo 6 ore, de era să depășim timpul limită de concurs. De fapt, chiar l-am depășit. Vă povestesc imediat.

Totul a început cu o urcare. A continuat cu o urcare, apoi am mai pedalat puțin, cât să nu fac continuu push bike, și am dat de… o urcare, dar imediat după asta a venit o urcare și apoi, la următoarea curbă, o nouă urcare! Dam… Au curs apele de pe mine în concursul ăsta ca-n saună și la un moment dat, când am ajuns într-un sat izolat pe Dealul ăsta Capela, din Râmnicu Vâlcea – deși nu înțeleg de ce se cheamă deal!, cineva trebuie să îl avanseze la statutul de munte, și o va face fără prea multe întrebări, trebuie doar să urce pe o biclă! – deci intrasem într-un sat, adio umbra copacilor, acum împingeam la biclă cu reflectorul universal revărsându-se tot în capul meu, și, în stânga, ce-mi văd ochii? O curte-livadă, cu un hamac, iar din hamac priveliștea dădea înspre pădurile din vale, iar pe fundal se auzea un U2 sau ceva. Încă nu știu dacă tabloul ăsta a fost real sau o iluzie ticluită de demonul abandonului.

bicla

La un moment dat am ajuns pe o pajiște, bineînțeles, după o urcare, și aici dau de câțiva băieți, la umbră. Unul dintre ei cred că mi-a mai dat niște zile de viață pentru că avea două bidoane full cu apă și eu niciunul. (da, să nu faceți prostia asta, să plecați pe traseu fără apă la voi) Și ne-am tot întâlnit pe traseul de concurs de aici înainte și de fiecare dată mi-a dat săracul din bidonul lui, și tot îmi spunea, să știi că e caldă, dar eram atât de deshidratată încât aș fi băut și la temperatura de fierbere.

M-am oprit puțin și m-am așezat pe iarbă, pentru prima dată după 3 ore de concurs. Eram frânți toți și am întrebat și eu dacă e cineva la tura lungă, că părea că nu mai vine nimeni din urmă care să fie la lungă și îmi prevedeam un viitor apropiat nu foarte luminos. Băieții s-au uitat la mine cu neîncredere și au întrebat în cor: TU EȘTI LA TURA LUNGĂ?!

Am zis da, trebuie s-o întind, mi-am luat bicicleta și-am plecat. Am ajuns la punctul de alimentare, acolo unde tura lungă face dreapta și intră pe o buclă suplimentară de vreo 20 de kilometri, și aici mi-a spus un domn motociclist, care superviza traseul și starea concurenților: ești ultima pe traseu, să știi că voi fi în spatele tău la un moment dat, și te voi stresa să continui. Fuck, asta chiar nu am mai trăit-o, să fiu ultima într-un concurs! O să fie interesant, mi-am zis, în timp ce înfulecam TOTUL de pe masa de alimentare. Deci urma să intru în pădure, pe bucla asta de 20 de kilometri, care îmi va lua 2 ore ca popa, că e super diferență de nivel, exact ce se face în plus față de traseul scurt, care are 900 de metri.

Deci, mă așteptau 20 de km cu 800 de metri diferență de nivel, adică MUUULTĂĂĂ URCAREEEE concentrată în puțini kilometri, pe un traseu unde urma să fiu SINGURĂ, ÎN PUSTIU. Superb. Era 3 fără ceva cred la acel moment, și după ce terminam bucla asta ajungeam din nou aici, la acest punct de alimentare, și plecam spre finiș, și mai aveam încă 10 kilometri – traseu comun cu tura scurtă-  și ăștia cu urcare, știam de anul trecut. Trebuia să trag ca să mă încadrez în cele 6 ore timp limită. „Nu te gândi la abandon”, îl aud pe domnul motociclist într-o parte, și mă uit la el și îi răspund „Nu intră niciodată în calcul abandonul”, și îmi dau seama că sunt foarte hotărâtă să reușesc chestia asta, deși mă întreb dacă asta e ziua în care voi trăi primul DNF din viața mea, prin depășirea timpului limită.  Asta mi-a zis și el: „S-ar putea să te forțeze timpul.”

Punctul de alimentare care desparte tura scurta de cea lunga
Punctul de alimentare care desparte tura scurta de cea lunga

Am plecat. Prima oră a fost fenomenală: de fapt, mă simțeam grozav să știu că sunt singură pe potecile alea, erau niște single track-uri ca-n Alice în Țara minunilor, copacii deși și o liniște incredibilă, se auzeau doar roțile mele pe coborâri și frunzele deranjate și… săriturile peste rădăcini, căci se pare că aveam un super avânt și uitasem de prudență. Eram obosită, dar coborârile astea mișto îmi dădeau energie.

M-am întrebat la un moment dat ce o să fac fără apă (nu aveam instalat nici suportul pentru bidon, l-am dat jos că făcea zgomot și… well, nu l-am mai pus înapoi! Păi la ce să-mi trebuiască, n-am mai făcut o tură lungă de nu mai știu când :D), și mi-am amintit că i-am spus domnului de pe motor să-și umple el un bidon și când o veni după mine să aibă. Cum meditam așa, văd în dreapta o râpă incredibilă, care a apărut de nicăieri, eu eram pe o cărăruie îngustă cu rădăcini, iar în dreapta hăul ăsta. Hm, dacă mă prăvălesc aici nici domnul cu motor nu mă mai scoate.

Apoi ajung la un alt punct de hidratare, și aici, surpriză!, un concurent la tura lungă, nu sunt singură, iuhu! Tipa de la alimentare e din zonă, îmi zice că sigur mă voi încadra în timp, îi dau la vale pe o coborâre groaznică, cu urme din acelea întărite de noroi și 5 miliarde de trase, niciuna bună pentru tine, îl las în urmă pe domnul concurent, care nu părea să își dorească o companie, și mă întâlnesc la timp cu un tip, ceh, și el la tura lungă. De ce la timp? Pentru că mi-a dat apă și pentru că m-a văzut că sunt cam varză, așa că mi-a povestit despre ce sporturi extreme a facut si alte chestii drăguțe, în timp ce împingeam amândoi la bicicletă pe o nouă urcare interminabilă, sub soarele dogoritor. Eu ziceam doar a, aha, da, me too, yes, of course. Eram praf.

Apoi am dat peste vreo  tipi, și ei la traseul lung, care păreau că fac o pană la umbră.

Am continuat să urcăm, să urcăm, să urcăm. Ceasul nu arăta prea bine și noi mai aveam până ieșim din buclă. Ca să mai facem încă 10 km până la finiș. Of. Eram la limită, îmi venea să bocesc. Măcar nu eram ultima din concursul ăsta. Apoi am început să tragem tare, din senin, am ajuns la coborâri și am început să îi dăm. Cehul mi-a spus să o iau eu înainte, că mă descurc mai bine pe coborâri, și am valsat pe coborârile alea într-un timp ce părea infinit, până am ajuns la un soi de asfalt și niciun marcaj. M-am întors la ceh – trebuie să înțelegeți că nu-ți arde de făcut cunoștință în pustietate, când fiecare cuvânt în plus e un efort, așa că făceam echipă fără să știm cum ne cheamă; am făcut cunoștință cu Ian a doua zi și i-am mulțumit pentru tot – și am decis că trebuie să ne întoarcem. Era clar că greșisem traseul, pentru că marcajele erau destul de dese și acum nu mai erau deloc.

Tot ce coborâsem cu viteză a trebuit să urcăm. Un push bike groaznic, cu soarele în cap. Eram deziluzionați. Dacă ne-am rătăcit acum, când fugeam contratimp ca să ajungem să prindem cele 6 ore, totul era pierdut. Îmi venea să mă dau cu capul de asfalt. Nu mai aveam când să ajungem la finiș, ca să ne încadrăm. Depășisem. DNF.

Când am terminat de urcat, ne întâlnim cu băieții cu pana. Se pregăteau să coboare ce urcasem noi. Am început să discutăm între noi – marcajele ne aduseseră acolo și totuși nu era traseul bun. Ca din neant apare un Passat argintiu la viteză de croazieră, la volan un domn cu față de traficant de carne vie, care ne spune să o luăm de unde venisem noi, că e bun drumul, duce la Parcul Zăvoi, știe el că e de acolo. I-am mulțumit și i-am spus că nu e traseul de concurs, el a început să se răstească la noi, că știe el mai bine. Am plecat, au venit și băieții după noi și am mers la ultimul semn de marcaj, asta era la o întretăiere de drumuri, la o troiță. Am sunat la organizatori, le-am spus situația, că săgeata arată dreapta, deși într-acolo nu e bun traseul, ei ne-au spus că săgeata ar trebui să arate stânga, și atunci am înțeles.

Săgeata care arăta spre dreapta, în folie de plastic, încadrată de două pietre, FUSESE MUTATĂ INTENȚIONAT ÎN DIRECȚIA OPUSĂ DE CĂTRE…TRAFICANTUL DIN PASSAT!

Cine altcineva să facă mârșăvia asta, în pustietate, din rea intenție sau poate cine știe de ce?!

A venit domnul cu motocicleta la noi, i-am spus situația, și l-am rugat să anunțe la bază și să ne dea timpul înapoi! Timpul pierdut încercând să găsim drumul corect, kilometrii în plus, făcuți degeaba, din cauza unui nebun. Am pornit din nou, am terminat bucla, am ajuns iar la punctul de alimentare și am pornit în ultimii 10 kilometri până la finiș. Când am ajuns la parc festivitatea de premiere era în toi. Eram fericită – nu eram DNF. E tot ce conta. Până la urmă am aterizat și pe podium, la locul 5 general. Apoi am aflat că tre’ să mai urc o dată, pentru că la Maratonul Olteniei se premiază și sportivitatea, ce mișto e chestia asta! – și nu știu cine m-a nominalizat, dar am primit o diplomă de fair play (am sunat la organizatori să anunț doi colegi accidentați pe traseu, bănuiesc că oricine ar fi făcut la fel în locul meu).

IMG_0745

Ca și anul trecut, am uitat cât am suferit pe toate urcările alea și am rămas cu senzația aceea de libertate incredibilă, când ești doar tu cu bicicleta și cu pădurea. Și e liniște.

Ne vedem la anul! 🙂

Distribuie pe:
Roxana Lupu Fondator & editor Adrenallina.ro, Roxana a inceput sa faca sport la 29 de ani, cand a descoperit bicicleta. A invatat sa inoate la 30 de ani si a inceput sa participe la curse de triatlon, finalizand o cursa tip Ironman – 3.8 km inot, 180 km bicicleta, 42 km alergare. Este una dintre primele 10 femei din Romania care a finalizat acest tip de cursa. Ulterior, a devenit campioana nationala la triatlon, amatori, categorie de varsta, atat in circuitul de sosea (2014) cat si in cel offroad (2016) si continua sa caute curse prin care sa isi depaseasca limitele.

Comentarii(9)

  1. Mi-a placut mult relatarea, e scrisa cu un sambure de umor care te face sa o savurezi pana la final. Descrierea seamana cu On The Top of The World! Catarare din Sinaia pana la Vf. Omu (inclusiv push-bike intre cota 1400 si 2000 si de la Babele pana sus)! Felicitari si mult succes la urmatoarea editie … tot traseul lung, da? 😀

    1. haha, stiu On Top of The World, Mugur, am facut si traseul ala in concurs, acum vreo 3 ani, cred :).
      ma bucur ca ti-a placut povestea!
      da, tot traseul lung! 😀

  2. Când am citit experiența ta, am retrăit momentele de „odinioară” . Ultima în concurs am fost încă de la prima mea participare într-una concurs de MTB la Cluj, îmi aduc aminte, „Maros” 58 km. Eram singura fata înscrisă la tură lungă ?. Când ești singur în pădure doar tu cu gândurile tale e ceva incredibil, se crează o relație intre tine și natura. Când te întâlnești cu o persoana care la fel ca și tine credea ca e ultima și mergeți mai departe pana la finish poate, poti spune ca ai câștigat un prieten bun în schimbul unui loc pe podium.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *