De ce este diferită alergarea de trail de alergarea de șosea?
Roxana Lupu
Îți trece prin gând să încerci alergarea și pe poteci, nu doar pe asfalt? Nu alunga ideea asta, habar nu ai unde te poate duce :).
Într-o lume minunată, bineînțeles. În primul rând n-o să mai vezi aceleași magazine & stopuri și n-o să mai înghiți toate reziduurile din trafic, ci toate astea sunt înlocuite cu ceea ce are natura mai frumos: copăcei, verdeață, cer albastru, cărări interminabile și misterioase. Da, asta e vestea bună: este mult mai frumos să alergi în sălbăticia naturii decât prin oraș, pe asfalt. Reversul monedei este că… e mai greu.
foto runningcompetitor.com
1. Suprafața neomogenă și terenul variat provoacă altfel mușchii, așa că trebuie să muncești ca să îți menții echilibrul mai mult decât o făceai pe asfalt. Ai nevoie de mai multă forță.
2. Când faci această tranziție, de la alergarea de șosea la alergarea de trail, vei simți că… ai regresat. Parcă nu mai ești alergătorul acela încrezător, care avea deja ritmul setat pe tura de parc… Ia uite, gâfâi ca un novice și parcă abia înaintezi. Păi… da. Asta e senzația, pentru că e nevoie de exercițiu la trail. Nu fă greșeala că încerci să alergi aici la același ritm la care erai obișnuit pe asfalt! Ai nevoie de altă concentrare și de o formă mult mai bună! Așa că încetinește. Ai nevoie de antrenament ca să te simți confortabil.
3. Nu te gândi la distanță când ești la început în alergarea de trail. Mai degrabă stabilește-ți ca timp cât vrei să alergi: 30 de minute, 45 de minute, o oră jumătate…
Eu, de exemplu, în perioada asta mă antrenez pentru proba de 10 kilometri trail de la Maratonul Olteniei, de pe 30 august. În alergările lungi încerc să bag la un ritm mai lejer cam o oră de alergare. Și ca să mă apropii cât de puțin de ideea de trail în București :D, alerg în Parcul Tineretului, pe traseul de cross country al competiției de ciclism MoonTime Bike, nu știu dacă auzit despre. Traseul e aici dacă vreți să îl încercați, are super urcări și super coborâri, este destul de tehnic – eu l-am făcut acum doi ani cred, pe biclă, în concurs.
P.S. Cei care vizează un semi maraton de trail – poate v-ați înscris la 21 km la Maratonul Olteniei – atunci puteți alerga lejer, având setat un obiectiv de timing în antrenament, deci puteți alerga și o oră jumătate. Dar ușor. Sfatul meu este să căutați un traseu cu multă urcare – că o să aveți din plin la Râmnicu Vâlcea, pe 30 august. (cam așa arată traseele; dar nu vă impacientați, mai este o lună până atunci, așa că aveți timp pentru antrenamente!)
4. Spre deosebire de asfalt, trail running-ul necesită exersarea mai multor abilități, pentru că e … mai periculos, să spunem. Totul e frumos în jur, ne fură peisajul și la picioarele noastre se deschide fie o gropiță, fie apar niște rădăcini sau pietre. Nu-ți trebuie foarte mult să te accidentezi aici dacă nu ești atent. Fii cu ochii nu doar acolo unde pășești ci și acolo unde vei păși. Trebuie să știi cum abordezi terenul cu vreo 10 pași înainte, dacă nu mai mult.
Sigur că sugestia este ca, la nivel macro, să studiați traseul de concurs înainte, dacă vă pregătiți de vreunul. Să știți în ce parte a cursei aveți concentrate urcările grele, sau coborârile abrupte, unde anume puteți să vă mai trageți sufletul, unde anume puteți sprinta.
5. Alergarea de trail este mult mai … aventuroasă 😀. Poți zări pe traseu diverse anumăluțe! De preferat să nu fie un ursuleț :D. Adio eticheta de la alergarea de asfalt, unde apari ca scos din cutie. La trail îți vei face apariția probabil stropit cu noroi, cu ceva julituri la activ, bluza puțin agațată de la vreo creangă… Hai că dai mai bine în poze, pare că ai mai multe de povestit :D.
Vă las în compania unor comparații la tema alergătorul de șosea versus alergătorul de trail, ușor discriminatorii la adresa primilor :)), aici e, pe Trailrunnermag.com.
Baftă la alergat, pe șosea sau trail! 🙂
Laura Baciu: Sportul mă face să țin capul sus oriunde
Am început să fac sport pe la 24 ani. Păi cum să mă fi apucat înainte, dacă până la vârsta aia am crezut o viață întreagă că sunt prea slaba și voiam să mă îngraș? (nu-mi dăduse prin cap că sportul ar putea ajuta, masă musculară, treburi…) Mi se părea că trebuie să mă conserv, doar doar se pune ceva pe mine.
Bine, în copilărie, părintii m-au trimis la ceva cursuri de înot, tenis (n-am trecut niciodată de un nivel de bază) și ski, dar nu cred că se pune în „economia de ansamblu”. Am cam lenevit deci până după facultate.
Îmi amintesc că la început făceam escaladă. Nu atât pentru sportul în sine, cât pentru că grupul era fain și era atât de bine când ieșeam la stâncă, dormeam la cort, spuneam povești la foc și râdeam mult. O atmosferă pe care n-am regăsit-o ulterior nicăieri. Cred că de cățărat mi-a fost de fapt mereu frică, dar mânată de prieteni, am tras de mine. Era pe vremea când alergatul mi se părea cel mai plictisitor lucru de pe pământ. Ziceam că n-o să fac asta niciodată. Am un prieten foarte bun, Tibi, care s-a străduit ani de zile să mă ducă la alergat; îi spuneam „Cum, de ce să alerg? E degeaba. Nici măcar n-ai o minge cu tine, alergi după ce? Hai mai bine la tenis”. Până la urmă, tot el m-a dus la escaladă, și așa a început totul.
2010 – Tri Challenge Mamaia – foto Va Al
Am făcut escaladă vreun an și jumătate, cred că ajunsesem la un nivel mediocru spre decent. Și-apoi, într-o zi, la birou, un coleg m-a întrebat dacă nu vreau să fiu în echipă cu el la Maratonul DHL, să alerg 7 km (văzuse el că am sărit cu parașuta și că urc stânci, deci s-a gândit că sigur sunt bună la alergat – d’oooh 🙂)). Așa că în seara respectivă am alergat în jurul blocului, pentru prima oară, cât am putut eu. Și-un pic peste. Eram frântă, obosită, sfârșită, nu mai știam de mine.
Eram convinsă că alergasem mult peste 7 km și că sunt pregătită să câștig la DHL. Și pentru că, evident, nu aveam ceas de alergare și nici telefon cu Endomondo pe vremea aia, am luat mașina pe același traseu ca să văd cât amar am alergat. Iei, erau aproape 2km… J; mda. M-am deprimat groaznic, dar a doua zi dimineața eram hotărâtă să ajung să alerg la DHL. În anul ăla nu s-a mai ținut, dar microbul intrase.
Prima mea competiție a fost alergarea în ștafetă „3 muschi tari”, cu încă doi prieteni, la triatlon la Mamaia, în 2010. Minunat, avem niște amintiri frumoase tare, cred că a fost primul concurs pentru toți trei, așa că înotătorul (Iepu) a participat în neopren de scuba (a iesit din apă vânăt, abia respira, îl și închisese prea strâns la gât, trăsese și prea tare față de cât era de antrenat, am crezut că aia e, gata, obștescul sfârsit pentru echipă), apoi biciclistul (Andu) s-a luptat cu un spin de la un trandafir și a făcut pană, iar la mine…na, se vede în poza de mai sus ce bine a fost (încă purtam tricoul preferat de la cățărat :)).
Culmea, n-am terminat primii, deși auzisem pe-atunci că dacă mănânci paste în seara dinainte de cursă, vei fi un zmeu. Am facut și noi asta, dar poate totuși nu funcționează la toată lumea…
2014 – Maratonul Olteniei – foto Tache Foto
Antrenamentele mele sunt ca mine. Când prea organizate și cuminți, când haotice și surprinzătoare. După ce 2 ani de zile am auzit zilnic că trebuie să alerg mult și să iau podium (ca doar „e o porcărie asta cu <mergi ca să participi>”), am trecut în tabăra cealaltă, în care mi-am dat seama că sunt șanse totuși limitate de a ajunge la Olimpiadă și că dacă nu mai e plăcere, e chin. Iar mie nu-mi place să mă chinui.
Sportul meu preferat : Oscilez. Îmi place alergarea foarte mult, în parte și pentru că e cel mai ușor sport ca pregătire (adică poți alerga oriunde și oricând), dar am perioade când aș înota mult, muuuult. La înot însă nu am niciodată aceeași consecvență a antrenamentelor pe care o am la alergare, așa că nu prea progresez; cred că asta îl înfurie rău pe antrenorul meu, Flabio (n.r. Flabio Carmona), căruia îi mulțumesc și aici că are atâta răbdare cu mine.
Greu de ales. Dar pot să spun liniștită că dintre cele 3 sporturi ale triatlonului, cu bicicleta mă împac cel mai greu. Nu merge și nu merge. Nu m-am trezit în nicio dimineață de când mă știu să sar din pat și să zic: „ Moamă, am chef să mă urc în șa și să pedalez până la Giurgiu și înapoi!” Nici măcar până la ieșirea din București. Singurele dăți când îmi place să iau bicicleta sunt când merg la câte o terasă și am chef de un pahar de vin. Sau ca să mă duc la o cafea în Poiană, când sunt acasă, la Brasov.
2013 – Tri Challenge Mamaia – foto Triathlon Challenge
Cea mai pregnantă amintire dintr-o cursă este din triatlonul de la Mamaia, în 2013. Eram înscrisa la individual, dar și la ștafetă cu Ana și Laura (High5 Rock&Roll Girls). Rolul meu era sa înot într-o apă neprietenoasă, cu valurile alea cele mai enervante, nici mici, nici mari. Eram destul de la început cu înotul și era printre primele curse, aveam ambiții mari și știam că fetele depind de mine.
Startul a fost ca orice start de la triatlon, știu ca am luat câteva guri sănătoase de apă când un băiat (simpatic, sunt convinsă) a trecut efectiv peste mine și mi-a trântit apoi și un picior pe undeva prin piept. Ei, și asta combinată cu valurile enervante au reușit să mă amețească cu totul. Și înotam, și mi s-a făcut rău de la valuri și voiam să ridic mâna să mă ia barca, și iar înotam, și iar mă gândeam să renunț, mai ales când realizam că nu făcusem nicio treime din traseu.
Sunt convinsă și acum că singurul lucru care m-a dus până la ieșirea din apă a fost gândul la fete. Și faptul că știam că mă așteaptă pe margine cu sufletul la gură. Dacă nu aș fi fost cu ele în echipă și făceam doar individualul, cred că ridicam frumușel mâna, urcam în barcă, vă pup, ne vedem la anul! Până la urmă, se vede treaba că am făcut bine că nu am renunțat, că am și câștigat atunci la ștafete.
2014 – confirmarea de la NY Marathon
Competiția mea preferată este Maratonul de la New York, cum altfel? Cred că nu am transmis nimănui, nici măcar celor foarte apropiați, exact ce a însemnat cursa asta pentru mine. Mi-am dorit-o foarte mult (cumva în secret, pentru că după primul și singurul maraton de până atunci, spusesem că rămân doar la curse mai scurte și m-am înscris la tragerea la sorți mai mult în joacă).
A fost o experiență incredibilă, pe care o doresc oricărui alergător, pentru că nu se compară cu nicio altă cursă.
Am fost foarte egoistă în ceea ce privește maratonul asta, în sensul în care am povestit destul de limitat despre el, am vrut și vreau în continuare să țin foarte mult din experiența doar pentru mine.
Cert e că m-au impresionat foarte mult americanii și atitudinea lor față de acest maraton, incredibil cât de mulți oameni puteau fi pe străzi. Peste un milion de persoane, peste tot pe traseu, cu o energie îngrozitoare – adică știți cum e în general la curse, când zici „stai să trec de pâlcul ăsta de oameni, că fac dreapta și nu mă mai vede nimeni dacă mă opresc un pic lângă copăcel”? Ei, aici nu puteai, că erau peste tot! Mai puțin pe poduri, că acolo i-ar fi zburat vântul. Dar acolo nici nu mi-aș fi dorit să slăbesc ritmul, la ce rafale erau.
Am râs mult, am dedicat fiecare 2 km câte unei persoane importante (mi-ar fi fost imposibil să găsesc 42 de persoane importante) și am plâns foarte mult de prea multă fericire la final. Este singura cursă în care îmi doream să mai fie, să nu fie doar 42 km, că e prea frumos.
Am plecat de acolo cu gândul (scris pe bucket list) că mă voi întoarce ca voluntar sau ca susținător.
2011 – 3 muschi tari la Fara Asfalt – foto High5
Cel mai mândra sunt de faptul că am avut inspirația să accept propunerea lui Cristi și să mă ocup de High5 de la începuturile lui în România. High5 m-a conectat cu lumea asta minunată a sportului, am cunoscut oameni care m-au inspirat și pe care sper să îi am aproape mereu. A fost o onoare să lucrez cu brandul ăsta până unde e el azi. Iar acum (pentru că de curând am ieșit și nu mă mai ocup de operațiunile din România) mă uit în spate cu drag la cei peste 4 ani pe care i-am dedicat și-mi vine să mă bat pe ambii umeri că am luat așa o decizie bună și că m-am implicat. De fapt, nu doar că-mi vine, chiar o fac.
Prietenii mei spun că nu sunt destul de „rea” în curse. Și că, la cât sunt de lungă, ar trebui să alerg și să înot mult mai bine decât o fac.
Dar și că am inspirat oameni să se apuce de sport. Și când aud asta, mă îmbujorez și mă bucur și îi iert pentru cele de mai sus.
2015 – Ecomarathon – foto Andrei Valentin Dragusanu
Sportul mă face să mă simt frumoasă. Da, și nu pentru că el conturează frumos forme (un pic și de-asta), ci pentru că mă face să țin capul sus oriunde. Știu că am ajuns să am o mare încredere în mine și o atitudine pozitivă în parte datorită sportului.
Am învățat despre mine că pot să îmi găsesc timp pentru toate pasiunile mele. Și că niciodată nu ești prea ocupat. Și mi-ar plăcea să transmit asta și mai departe, pentru că văd din păcate prea mulți oameni care nu fac lucruri care le plac și care se complac în situații care îi fac nefericiți, ascunzându-se în spatele scuzei că sunt prea ocupați și că muncesc prea mult.
Uneori, mi se întâmplă să – vai de mine cate continuari poate avea formularea asta, ohohoooo 😀
Bine, legat de sport: mi se întâmplă să îmi zic „cine te-a pus să vii la concursul ăsta? Nu puteai să stai frumos acasă, să vezi un film, în loc să fii pe urcarea asta care nu se mai termină? Nu vezi că n-ai nicio treabă cu alergarea?” (dar na, mâna sus cine nu aude vocile astea în concursuri).
Mi se mai întâmplă și să merg la concursuri neantrenată și să îmi promit că nu mai fac asta niciodatăniciodată, că uite ce bine ar fi fost dacă te-ai fi trezit în diminețile alea cu ploaie, prințesă…
Bine, și mai e ceva: mi se întâmplă câteodată să visez cu ochii deschiși cum trec linia de sosire de la un maraton în timp ce aud orchestra cântând partitura mea preferată din Ceaikovski. Asta e, am zis-o. Sper că nu am stricat ceva și nu se mai întâmplă din cauză că am dat în scris.
2015 – No Stress Olimp 2 – foto Donez Amintiri
Obiectivul meu în 2015 este să alerg maratonul din Istanbul în sub 4 ore. Sunt consecventă, îl păstrez de anul trecut, a fost același obiectiv și pentru New York J Acolo nu mi-a ieșit și vreau să-mi iau revanța. Istanbulul este orașul meu preferat, mă mir că abia acum m-am gândit să alerg acolo. Și abia aștept să asezonez maratonul cu niște gozleme și baclava.
Dacă ar fi să recomand ceva din experienta mea, aș spune că echipamentul de mulți bani e bun când știi ce să faci cu el. Am mai spus-o și o voi repeta: în parc sau pe pistă, cei mai buni alergatori sunt cel mai simplu echipați.
2015 – Semi Intersport Brasov – foto Rares Popa
Așa că nu dați din primul moment bani pe biciclete scumpe, cel mai bun ceas de alergare sau gama completă de energizante (chiar dacă sunt High5 :)). Nu de la început. Că nici nu vă vor face mai fericiți, nici nu veți fi mai rapizi. Plus că în echipament de compresie se vede burtica mult mai bine.
Mai degrabă bucurați-vă de sport în sine, indiferent ce alegeți să faceți. Pentru că, din fericire, suntem într-o țară în care se poate face aproape orice sport vă doriți.
Anul acesta alerg din nou la Maratonul Olteniei!
Când am descoperit eu alergarea de trail nu mai eram nici așa de tânără și nici așa de odihnită! 😀 Practic, aveam 33 de ani (nu am o problemă să îmi strig vârsta în gura mare) și încă nu mă recuperasem complet după o cursă Ironman. Știu, cursa a fost pe final de iunie iar revelația mea cu alergarea de trail s-a petrecut cam 2 luni mai târziu. Dar oboseala aceea îți rămâne cumva, oricât ai dormi, mânca…
So, ca toate lucrurile faine din sport cu care m-am găsit cam după frumoasa bornă de 30, așa s-a petrecut și cu alergarea de trail: m-am prezentat frumușel la start, în Râmnicu Vâlcea, la Maratonul Olteniei, powered by CEZ Romania, și am început cu distanța unui semimaraton – încă eram sub imperiul ideii de anduranță și 10 kilometri mi se păreau o glumă. Sigur, între timp nu mai râd așa tare când mă așteaptă distanța asta în alergare :D.
Am început frumușel cu 1.2 km de șosea, apoi ne-a lovit pe toți un urcuș din ăla ticălos și apoi am intrat pe potecă, și ne-am întâlnit cu o nouă urcare dușmănoasă.
Curgeau apele de pe noi ca la concurs :D, dar s-a întâmplat ca după primii kilometri să uit cumva de traseu și de greutate. Era o zi luminoasă, un verde crud în jur, copăcei și surprizele pădurii la tot pasul: ba o urcare nisipoasă, ba o coborâre cu rădăcini, ba un sătuc izolat la care nici nu știam când am ajuns, ba un concurent care încerca să te depășească…
Lucrurile au devenit cu adevărat intense după o oră de urcări și coborâri, de alergătură cu “concurența“ în ceafă. Aici e povestea cursei, din seria “dacă doriți să revedeți“.
Toată combinația asta de natură pură și endorfine și pământ – v-am spus că urăsc asfaltul?; la mine în cartier asfaltează ăștia, într-un final, și, în timp ce toți vecinii se bucură, eu suspin – deci toată combinația asta, cu sudoare, adrenalină și durere în muschi și scrâșnit din dinți m-a cucerit. Așa am aflat și eu că atunci când merg în Tineretului e mult mai distractiv să alerg printre copaci decât pe asfalt, în jurul lacului. Dar lasă, vine și ziua aia când mă mut eu la munte! 😀
Anul ăsta mă bag la tura de 10 kilometri de alergare – nu, nu mi se mai pare amuzantă distanța asta, nu am mai alergat foarte lung lately, dar o să recuperez la biclă. Mă așteaptă 50 și ceva de km cu diferență de nivel. Can’t wait!
Maratonul Olteniei este pe 29 și 30 august, timp de pregătire și hidratare e :D, așa că ne vedem acolo.
Concursul va fi la cea de a 3-a ediție, va fi ca de obicei inițiat și energizat de Grupul CEZ în România. Sunt două zile de sport și aventură, 2 trasee de mountainbike, de 33 de km și respectiv 52 km iar pentru pasionații de alergare 21 de km, adica semimaratonul și cursa de 10 kilometri.
Până atunci, mai povestim pe aici cum anume să abordăm cursa, cum să ne antrenăm pentru distanțele de alergare, ce echipament să avem la noi pentru traseul ăsta și tot așa. Fiți pe poziții și spor la antrenamente!
Câștigătorii de speranță la Crosul HOSPICE
Pe aleea de sub Tâmpa din Brașov a avut loc cea de-a șaptea ediție a Crosului HOSPICE. Sâmbătă, pe 11 iulie alergători de toate vârstele au dăruit speranță celor care suferă de o boală cronică prin prezența la startul unuia dintre cele patru trasee menajate: Martinel (600 m), Waters (2 km), Arvato (4 km) și Miele (10 km).
Banii care s-au strâns din sponsorizări și taxele de înscriere vor fi folosiți de HOSPICE Casa speranței pentru copiii și adulții care suferă de o boală incurabilă.
Pe lângă participanții care s-au înscris individual, la cros, au luat parte echipele mai multor companii: Raiffeisen, Preh, Draxlmaier, GSK, Cerner, Siemens, Duvenbeck și Romanian Vacation.
Pe lângă kit-ul de alergător, toți participanții au primit un voucher pentru un serviciu medical gratuit oferit de HIPERDIA și un voucher de reducere de 10% la consultațiile de cardiologie de la Clinicco.
Încasările provenite de la ediția de anul acesta a Crosului „Aleargă TU pentru EI!“, din sponsorizări și taxe de înscriere, însumează 10.000 de euro, fonduri ce vor asigura medicamentele necesare pacienților HOSPICE din Brașov, timp de jumătate de an.
De 23 de ani, HOSPICE Casa Speranței acordă servicii de îngrijire paliativă gratuite copiilor și adulților diagnosticați cu boli incurabile.
Triatlonista Antoanela Manac, despre Baku 2015: “Mă temeam că o astfel de cursă va fi greu de terminat pentru mine”
Roxana Lupu
Triatlonul este un sport tânăr în lume: și-a făcut debutul olimpic la Jocurile Olimpice de Vară din Sydney, în anul 2000, și de atunci au apărut peste 120 de federații naționale afiliate la Uniunea Internațională de Triatlon (ITU), înființată și ea în 1989. În România anului 2008 existau doar două competiții de triatlon și câteva zeci de participanți. Federația Română de Triatlon s-a înființat în 2012, acum 3 ani. Acum, în 2015, sunt multe concursuri de triatlon în calendarul competițional național iar numărul celor care aleg să practice acest sport, fie ei profesioniști sau amatori, este în creștere spectaculoasă. Suntem însă la început.
Am avut nevoie de acest mic intro pentru a înțelege puțin contextul și momentul în care ne găsim. Recent, România a participat în premieră istorică la probele de triatlon femei și bărbați din cadrul Jocurilor Europene de la Baku 2015, prima ediție a Jocurilor Olimpice Europene, ce a avut loc între 12 și 28 iunie în capitala Azerbaidjanului, Baku. Cei doi reprezentanți ai României au fost Antoanela Manac – feminin și Ciprian Bălănescu – la masculin.
***Antoanela Manac, triatlonista de 19 ani legitimată ca sportiv profesionist la Atena Sport Club Constanța, a încheiat competiția pe locul 36, iar Ciprian Bălănescu nu a reușit să termine concursul. (a fost ajuns de liderii cursei la ultima tură de ciclism).
Înainte de orice concluzie, trebuie să înțelegem faptul că suntem la început, să înțelegem nivelul la care este acest sport în România, în condițiile în care avem o Federație Română de Triatlon cu doar 3 ani de existență la activ, și să ne bucurăm totuși pentru acest prim pas.
Am vorbit cu Antoanela Manac despre cursa ei la Baku, despre cum s-a pregătit pentru asta și despre ce planuri sportive are pentru viitor. Antoanela a fost desemnată anul trecut Campioană Balcanică la Triatlon pe distanța sprint (n.r. 750 metri înot, 20 km bike, 5 km alergare) iar la Baku a fost pentru ea a doua oară când a parcurs în competiție distanțele unui triatlon olimpic (n.r. 1, 5 km înot, 40 km bike, 10 km alergare).
Triatlon Challenge Mamaia, 2014
Delegația României a încheiat Jocurile Europene de la Baku pe locul 17 din 42 de națiuni care au punctat în clasamentul pe medalii, cu 12 medalii, din care trei de aur, cinci de argint și patru de bronz. Aurul a fost cucerit de Ana-Maria Brânză la spadă, de Andreea Chițu la judo (cat. 52 kg) și de echipa feminină de spadă (Ana-Maria Brânză, Simona Gherman, Simona Pop, Amalia Tătăran.
Pentru a fi alături de sportivii noștri, GROUPAMA Asigurări a lansat ”Delegația Virtuală a României” – o platformă prin care românii au putut fi alături de sportivii care ne-au reprezintat în competiție, încurajându-i virtual.
Dar să vorbim cu triatlonista noastră, care ne-a răspuns la întrebări din Elveția, Geneva, unde va reprezenta România la Campionatele Europene de Triatlon:
Adrenallina: Antoanela, în primul rând felicitări pentru performanțele tale și pentru evoluția la Jocurile Europene de la Baku. Cum a fost cursa ta? Cu ce temeri ai intrat în concurs și cum le-ai depășit?
Antoanela Manac: Mulțumesc frumos pentru felicitări și mă bucur că îmi dați ocazia să vă pot împărtăși momentele pe care le-am trăit.
European Cup, Istanbul, 27-28 iunie 2015
Cursa de la Baku a fost un carusel cu emoții. Am luat startul alături de campioana olimpică de la Olimpiada din Londra, în 2012 (n.r. elvețianca Nicola Spirig, câștigătoarea de la Baku) și multe alte campioane mondiale, sportive puternice și cu o experiență mult mai mare decât mine.
Mă temeam că e posibil ca o astfel de cursă să fie greu de terminat pentru mine dar apoi mă gândeam că am muncit destul alături de antrenorul meu și că nu am voie să îmi fac griji. După proba de înot am început să mă stabilizez emoțional. Am trecut la proba de bike și am reușit să o termin într-un timp foarte bun, spun eu, deși primele 2 ture le-am tras de una singură; din a 3-a tură m-am lipit de pluton și am stat acolo până la ultima tură.
La alergare am reușit să mai depășesc câteva adversare, dar multe dintre ele cedaseră din cauza temperaturii ridicate (n.r. la start s-au aliniat 48 de sportive, doar 38 au terminat cursa). Am trecut linia de sosire ocupând locul 36, un loc care multora nu le inspiră nimic dar care pentru mine a fost o reușită!
Ce a însemnat participarea aceasta pentru tine? Cum te-ai pregătit pentru cursa asta?
Participarea aceasta a însemnat foarte mult, deoarece a fost pentru prima dată când am fost parte din Lotul Olimpic și am reprezentat România la prima ediție a Jocurilor Europene. Am primit vestea în luna ianuarie iar de atunci m-am pregătit cum am putut mai bine. Am urmat un program de antrenamente mult mai complex iar inainte de cursa oficială am participat la o cursa de “încălzire” pentru ce urma să mă aștepte.
Cum a început pentru tine relația cu sportul și ulterior cu triatlonul?
Relația cu sportul a început încă de când eram mică, și aveam vreo 5 ani. Am început cu înotul, și în acest sport am făcut performanță. La triatlon am ajuns abia la vârsta de 17 ani. În orașul în care locuiesc, în Constanța, se organizează anual concursul de triatlon Challenge Mamaia și cursa m-a provocat, mai ales că am aflat că nu implică numai înotul.
Așa am început să practic triatlonul, dintr-o provocare și din curiozitatea de a testa toate cele trei sporturi.
Care este sportul preferat dintre cele trei? Dar distanța preferată?
Cu siguranță că înotul va rămâne proba mea dar m-am îndrăgostit și de bicicletă și alergare.
Distanța preferată nu o pot decide încă, dacă îmi place sprint că e mai scurt și mai ușor ca distanță, sau olimpic, că necesită o anduranță pe măsură – pentru că am făcut doar de două ori proba olimpică în competiție, în acest an.
Diferențele dintre sprint și olimpic din punctul meu de vedere sunt foarte mari. Trebuie să abordezi total diferit proba olimpică, ai nevoie de rezistență dar totodată și de viteză. Este necesar să fii la fel de rapid pe ambele distanțe, doar că trebuie să depui o muncă mult mai eficientă la olimpic, cu dozarea corespunzătoare de energie pe cele 3 probe.
Cu cine te antrenezi, cine îți supraveghează pregătirea?
La antrenamente
Antrenorul meu este Filip Grigorescu. Împreună ieșim la antrenamente, mai ales la ciclism, și mă supraveghează în toate cele 3 discipline. Obiectivul nostru este acela de a mă califica la Olimpiadă. Cea de la Rio, de la anul, este din scurt, dar nu este imposibil să ajung acolo.
Daca nu e Rio, atunci cu siguranță va fi Olimpiada de la Tokyo, din 2020. Obiectivul meu de acum, care mă apropie de Olimpiadă, este acela de a acumula un punctaj cât mai mare – punctele reies din clasarea în topul clasamentului la competiții internaționale.
Cum te antrenezi în perioada asta?
Sunt în sezonul competițiilor, tocmai de aceea aproape săptămânal sunt plecată la diferite concursuri internaționale – Cupe Europene, Campionat European, Balcaniadă, Cupa mondială…. Antrenamentele din această perioadă constau mai mult în menținerea unei forme de vârf; nu mai au o durată așa de lungă, sunt mai reduse ca timp dar mai puternice ca intensitate.
Ce te motivează?
Cel mai mult mă motivează gândul că pot să cresc ușor în performanțe. Asta mă face să mă antrenez cât mai mult. Motivația mai vine și din faptul că sportul îți oferă și alte beneficii: cunoști oameni minunați, sportivi sau nu, călătorești… Beneficiul cel mai mare vine odată cu rezultatul, și de aceea este o “sete” de rezultate cât mai bune. În afară de asta, în programul meu zilnic nu am timp să mă plictisesc. Îmi place ceea ce fac și am plăcerea aceea de a ieși la antrenamente.
Știu că pe lângă sport îți pregătești și o carieră în Medicină. Povestește-ne despre asta.
Da, mă pregătesc pentru o carieră de viitor medic. Medicina este o altă provocare pentru mine, o ocupație majoră în plus față de sport. Viața mea s-a schimbat de când am intrat la această facultate. Am început să înțeleg mai bine cum funcționează organismul uman, să corelez acest lucru cu ceea ce se întâmplă în timpul antrenamentelor, să percep durerea în alt mod și să trec peste ea.
Nu îmi este ușor să le fac pe amândouă, dar am avut un plan de pregătire adaptat, în funcție de orarul facultății, și acest lucru m-a ajutat enorm. Acest lucru a fost posibil datorită antrenorului meu, căruia îi mulțumesc pentru tot.
Cum vezi diferența între modul de pregătire și resursele sportivilor străini și cele ale sportivilor români? Tu, ca sportiv elite, cu ce te confrunți și ce ai dori să se îmbunătățească în primul rând în sistemul românesc în ceea ce privește sprijinul acordat sportivilor?
Diferențele dintre noi și sportivii străini sunt destule. Ei dispun de programe de pregătire, de echipamente calitative, de o echipă întreagă de oameni programați și dedicați sportului, care au datoria de a seta sportivi pe un obiectiv major.
Triatlonul în România este la început dar sunt sigură că vom crește și noi și vom beneficia cât mai curând de tot ce ne trebuie pentru a ajunge la un nivel înalt. Nu aș vrea să mă exprim cu ce ar trebui să se îmbunătățească în sistemul nostru pentru că aș avea destul de comentat. Consider o scuză faptul că suntem la început – Federația Română de Triatlon s-a înființat în 2012, acum 3 ani.
Singurul lucru pe care îl pot spune este că mi-aș dori să simțim că ne motivează pe noi sportivii să practicăm triatlonul, un sport nu tocmai ușor. Avem nevoie de susținere, în primul rând morală și apoi financiară!
Povestește-ne una dintre cele mai frumoase amintiri ale tale legate de sport.
Cea mai frumoasă trăire este aceea când sunt într-un moment de impas, într-un moment în care mi-aș dori să renunț în cursă mai mult decât să continui, și totuși merg la departe.
Este apoi acel moment în care aștepți să urci pe cea mai înaltă treaptă a podiumului. Îți dorești să ajungi acolo cu orice preț și asta te motivează enorm.
O amintire dragă mie este finish-ul primului meu triatlon, mai exact Triatlon Fără Asfalt. Am fost întâmpinată de un val de aplauze și o mulțime de oameni care strigau și mă felicitau. Atunci am înțeles că triatlonul este următoarea mea preocupare.
***
Antoanela Manac a fost cronometrată la Baku cu timpul total de 2 ore, 19 minute și 14 secunde (22 min 08 sec la înot, 1 h 11 min 35 sec la ciclism și 44 min 06 sec la alergare). Medalia de aur a fost cucerită de elvețianca Nicola Spirig, în 2 ore și 28 de secunde, argintul a revenit olandezei Rachel Klamer, cu timpul de 2 ore, 1 minut și 44 secunde, iar bronzul a fost adjudecat de suedeza Lisa Norden, cu 2 ore, 1 minut și 46 secunde.
Vârstă: 19 ani (împlinește 20 în octombrie)
Sportiv legitimat la Atena Sport Club Constanța, Școala de Înot Răzvan Florea
Palmares
2015
Campionatul Național de Duathlon – loc 1
European Cup – Madrid ( 10 mai) – loc 33 (primul ei triatlon pe distanță olimpică)
Triathlon la mare -Vama Veche – loc 1 ștafetă mixt
Jocurile Europene de la Baku – loc 36 (distanță olimpică)
European Cup – Istanbul – Sprint – loc 12
European Championship – Geneva –
2014
Campioană Naționala la Duatlon
Campioană Balcanică la Duatlon
Vicecampioană Națională la Triatlon
Câștigătoare Romanian Triathlon Series
Campioană Balcanică la Triatlon
Locul 11 la Cupa Europeana de la Alanya
Radu Atanasiu: Un ţel sportiv clar te trage spre el ca un resort
Am început să fac sport mai intens (alergare) prin 2008-2009. Îmi amintesc că alergarea plutea, cumva, în aer, brusc discuţiile cu prietenii ajungeau în mod natural la întrebări de genul „În cât faci tura de lac?”. Apoi unul dintre noi a depăşit pragul psihologic făcând două ture de Herăstrău, şi ceilalţi ne-am pus serios pe treabă. Şi nu ne-am mai oprit.
La început îmi era greu să alerg o distanţă mai lungă fără să mă opresc. Şi tot trăgeam de mine: „Hai, până la pod/debarcader/câinele urât!”. Prima tură de lac fără oprire a fost prima mea victorie în alergare. Apoi au urmat primele două ture, primul semi, primul maraton, primul triatlon, primul maraton sub 4 ore, primul sezon cu două maratoane. Şi cam atât, deocamdată, dar mai urmează.
Prima mea competiție ar fi trebuit să fie un semi în cadrul Maratonului Internaţional Bucureşti 2010. Din păcate în weekendul respectiv aveam un curs important fără de care nu aş fi putut termina MBA-ul, aşa că mi-am amânat ambiţiile cu un an (încă nu exista semimaratonul din primăvară). În octombrie 2011, pe o ploaie continuă, am alergat primul semi oficial. O oră, 59 de minute și ceva. Dacă până atunci eram aşa, un fel de simpatizant, experienţa alergării cu număr pe piept şi cu kenieni vâjâind pe lângă mine m-a cucerit definitiv şi m-am înscris cu arme şi bagaje în secta alergătorilor.
La Maratonul de la Berlin, in 2013, alaturi de un prieten
Antrenamentele mele sunt în funcţie de maratoane. Mă ţin destul de bine de un program de 3 luni înainte de fiecare maraton, cu 3-4 alergări pe săptămână, din care una lungă, care creşte până la treizecişiceva de kilometri cu trei săptămâni înainte de cursă. Vara mă antrenez pentru triatlonul de la Mamaia (înot în mare, mai biciclesc, dar nu sunt foarte bun), iar între maratoane folosesc drept jaloane cursele mai mici (Gerar, PBIHM, BTR, 1 Decembrie, 10 Mai, Wings for Life, Forest Run, Crosul Pădurii, Centrul Vechi etc.).
Sportul meu preferat este alergarea. Am o mie de motive. Mă face să mă simt bine, descopăr într-una chestii (despre mine, despre viaţă, despre business, despre cum să-ţi educi copiii), alerg (şi) cu fetele mele, cunosc oameni extraordinari şi aşa mai departe. Şi, apropo de „Ştii că iarna tu eşti marea mea”, iarna sportul meu preferat e skiul. E un fel de adrenalină controlată pe pâine, cu o intensitate a momentului care mă face să mă simt ca atunci când ascultam Metallica în buclă. Şi, era să uit, sportul meu preferat e şi tenisul. Pentru că mi se întâmplă destul de des să intru „in the zone” şi mă simt ca-n Matrix. Plus că berea de după…
Cea mai pregnantă amintire dintr-o cursă, în afara momentelor de elaţie când trec linia de finish, e una vizuală: momentul când, la Maratona di Roma, am dat un colţ şi fără avertizare m-am trezit în faţa Catedralei San Pietro, cu mulţimea adunată în faţă (era, evident, duminică). Pe Papa nu l-am prins, dar cei mai rapizi au avut bucuria asta. O cursă care mi-a mai rămas întipărită în minte a fost Semimaratonul Bucureşti de anul ăsta, când am făcut cu Roxana Lupu de la Adrenallina 🙂 echipă de pace-makeri şi am dus la liman o ceată simpatică de alergători.
Pacer la Semimaratonul BNucuresti
O altă serie de amintiri puternice are legătură cu faptul că, de ceva timp, alerg la curse îmbrăcat în Mickey Mouse. Unul din motivele pentru care fac asta este că toţi copiii de pe margine îmi zâmbesc şi vor să bată palma cu mine. Şi, hop!, 500 de metri uit că e greu. Seria de amintiri de care vorbeam e seria de mutre simpatice de pitici surprinşi: „Uite, tati: Mickey Mouse!”
Competiția mea preferată este Maratonul Internaţional Bucureşti. Anul ăsta am reuşit (în sfârşit) să alerg sub două ore (cu 23 de secunde!), iar anul trecut am alergat semi (cu o săptămână înainte alergasem Maratonul de la Berlin) într-un timp care m-a surprins şi pe mine: 1 oră 46, cu un pace de 5 minute pe kilometru şi zâmbetul pe buze. În 2012 am alergat aici primul maraton şi în 2011 primul semimaraton. Îmi place atât de tare cursa asta încât în 2013 am luat premiu de la organizatori pentru cel mai viralizat articol de presă (pe blogurile Adevărul)
Cel mai mândru sunt de fiecare dată de ultima alergare.
Prietenii mei care nu aleargă au impresia că să alergi un maraton („Cââât?! 42 de kilometri?! Eşti nebun!”) e doar pentru un fel de supraoameni, dar nu e deloc aşa. Oricine poate. Iar călătoria până la primul maraton e una extraordinară, în care afli o mulţime de lucruri despre tine.
Am aflat despre mine, spre exemplu, că limitele sunt în general mentale (şi, deci, uşor de depăşit), că munca disciplinată şi continuă te duce foarte departe, că un ţel sportiv clar definit te trage spre el ca un resort.
Sportul mă face să mă simt într-o mie de feluri, toate mişto.
Uneori, mi se întâmplă să mă lenevesc, dar apoi îmi aduc aminte că cel mai greu moment la un antrenament e acela când te decizi să te scoli de pe canapea. Toate celelalte curg lin din momentul iniţial.
Obiectivul meu în 2015 este să mă bucur cel puţin la fel de tare de alergare ca şi până acum.
Dacă ar fi să recomand ceva ar fi să vă înscrieţi la o cursă oficială şi să alergaţi cu număr pe piept. Există şansa să faceţi dependenţă.
Maratonul meu la Braşov: Cursa izbăvirii
Poate alergarea să-ţi vindece rănile? Poate să-ţi alunge tulburarea care te macină pe dinăuntru şi să te ajute să faci pace cu tine însuţi? Cu gândurile astea am luat calea Braşovului, la Maratonul Internațional Brașov, aflat la prima ediție, în încercarea de a mă linişti şi de a găsi o fărâmă de speranţă, la aproape două săptămâni după ce am pierdut un om drag.
M-am întrebat ce rost mai are să particip la un maraton dacă nu mai am suflu, dacă nu mai cred în fiecare pas pe care îl aveam de făcut, dacă plăcerea alergării era sufocată de durerea mistuitoare a despărţirii de socrul meu, la care am ţinut mult şi de la care mai aveam atâtea de învăţat. Dar am decis că de data asta nu voi alerga pentru mine şi va trebui să o fac pentru el. I-ar fi plăcut mult să vadă medalia, să o pipăie zâmbind şi să ne întrebe, pe mine și soția mea, cum a fost la Braşov.
Ştiam că va fi tare greu, pentru că după 10 zile negre nu mă simţeam în stare să mai alerg decent nici 5 kilometri, însă, în acelaşi timp, mă agăţam de fărâma mea de experienţă acumulată în trei ani de alergare. Simţeam că va fi o cursă cu totul diferită de ceea ce am trăit până acum, pentru că nu puteam alunga altfel presiunea pe care o acumulasem. Să alergi pentru cineva este mult, mult mai greu decât să faci asta pentru tine. Te temi că ai putea da greş, dar, pe de altă parte, ai o motivaţie uriaşă şi simţi că nu eşti singur. Eu am simţit asta.
Maratonul meu de la Braşov n-a fost cursa superbă pe care mi-am imaginat-o atunci când m-am înscris, deşi organizatorii s-au descurcat minunat şi au toată admiraţia mea pentru eforturile lor. După şocul prin care trecusem nu eram pregătit mental pentru acest start, aşa că n-am avut aşteptări mari – îmi doream doar să ajung la linia de sosire şi, pe cât posibil, să nu scot cel mai prost timp personal.
Am reuşit doar să nu abandonez şi poate că e mai bine aşa. Duminică, la Braşov, strivit de căldură, am învăţat să-mi accept limitele, să-mi înţeleg neputinţa şi să merg până la capăt. Da, da, să merg! Ceea ce altădată mi se părea de neconceput a devenit inevitabil, obligatoriu, firesc, după primii 15 kilometri făcuţi cu frâna trasă, din cauza unui junghi nemilos la ficat. 15 kilometri m-am târât, tot încercând să-mi păcălesc corpul şi să-l fac să demareze. Dar maşinăria complicată căreia computerul de bord îi dădea comanda de pornire refuza să-şi revină. Din când în când, reuşeam să zâmbesc spre obiectivele fotografilor, dar nu reuşeam deloc să-mi înving starea: înăuntrul meu era furtună.
În cele din urmă, când disperarea a început să lase loc panicii, “motorul” gripat a pornit, numai că “turaţia” nu era deloc potrivită. Am scăpat de junghi, însă nu mai aveam suflu, iar stomacul dădea semne tot mai puternice de revoltă. Crampe! “Păi eu n-am păţit niciodată aşa ceva!”, am protestat, exasperat, în mintea mea, chinuindu-mă să înaintez. “Uite ai acum! Ce-o să faci?”, mi-am servit singur continuarea.
După 21 de kilometri, mă gândeam serios ce aş putea scorni ca să termin cursa asta, cum aş putea să mă mint ca să nu mă prăbuşesc. Am făcut un mic inventar al situaţiei, iar concluzia a fost jalnică:moralul – la pământ, durere la stomac, stare de oboseală acută, accentuată de căldură. După startul greoi, în care problema de la stomac părea tolerabilă, şi după primele două segmente de 10 kilometri în care m-am străduit să nu cedez, am văzut trecând pe lângă mine mulţi concurenţi.
Cursa mea era în pericol, ştiam asta. Singura şansă pe care o aveam era să accept că va trebui să merg şi că nu e nicio ruşine că nu mai pot alerga. Am tras de mine ca de o mârţoagă agonizând de sete în deşert, dar era clar că aveam o singură alegere posibilă: încercam să alerg şi riscam să mă prăbuşesc sau o luam încetişor, la pas, aşteptând să-mi revin. Jenat, dar determinat să termin cursa, am ales să merg. Cea mai bună decizie, singura posibilă, pentru că imediat cum încercam să mai alerg uşor, gambele intrau în mici blocaje. “Dumnezeule, acum am şi cârcei?! Păi nici n-am alergat azi!”, m-am gândit.
M-am oprit, mi-am masat puţin muşchii, apoi am continuat să merg. M-am rugat să nu cedez. Recunosc că mi-au dat lacrimile de supărare, pentru că tot nu puteam accepta că am ajuns să merg la un maraton. M-am oprit la fiecare furtun cu apă şi mi-am revenit în simţiri. Şi în timp ce storceam câteva felii de grapefruit, m-am relaxat şi mi-am dat seama că am uitat esenţa acestei ocupaţii… important e să particip. Şi că tot e mai bine să fiu acolo decât în scaun, la volan, înjurând maratonul pentru că a blocat centrul Braşovului. Tot ce trebuia să fac era să ajung la finish. Din acel moment mi-am revenit. Cam târziu, pentru că mai aveam doar vreo 5 kilometri în faţă, dar eram fericit că am reuşit să trec singur prin lecţia asta înainte de linia de sosire.
Căldura aiuritoare emanată de asfalt i-a sleit de puteri pe mulţi dintre colegii de suferinţă, transformându-i în pietoni condamnaţi să se târască pe lângă maşinile din care zeci de oameni încercau să priceapă de ce ar face cineva aşa ceva. Mă simţeam obosit, eram dezamăgit că nu am prins o zi bună, dar “hei, ar fi plictisitor să prinzi numai zile bune!”, mi-am spus. Măcar atât mai puteam face, să mă târăsc până în Piaţa Sfatului.
Crampele la stomac au încetat pe ultimii cinci kilometri şi aşa am putut să alerg, cât de cât. Am ajuns din urmă un concurent la vreo 50 de ani, pe care mi-am propus să-l depăşesc, semn că îmi reveneam după faza critică a agoniei. Îl vedeam că suferă, iar în clipa în care am ajuns în dreptul lui, s-a întâmplat ceva magic. Într-o secundă, am uitat ideea de a-l întrece şi am simţit nevoia de a-l bate pe umăr şi de a-l încuraja. “Mai e puţin! Hai să alergăm împreună până la capăt!”, i-am spus. Am simţit cum îşi revine uşor, apoi a slăbit ritmul şi ne-am înţeles să nu ne grăbim.
Am trecut amândoi linia de sosire şi l-am văzut uimit cum refuză medalia. Mi-a explicat că nu a fost înscris şi a alergat în afara concursului. Abia atunci am observat ce era diferit la el: alerga într-un tricou din bumbac alb şi pantaloni crem din tercot, cu pantofi sport obişnuiţi. Nici fata care oferea medaliile nu observase că nu avea număr. M-a impresionat că a alergat atât şi că nu a trişat – ar fi putut lua medalia. Îmi voi aminti mereu de el.
Finalul a fost emoţionant. Soţia şi grupul de prieteni m-au aclamat de parcă aş fi câştigat maratonul. Şi, într-un fel, l-am câştigat, ca dealtfel fiecare participant.
Am ajuns la finish chinuit, dar mulţumit că nu am cedat psihic la tentaţia abandonului. Mi-a fost dor de socrul meu, l-am simţit alături, ajutându-mă în clipele dificile şi am fost fericit că am alergat, atât cât am reuşit, pentru el.
Cu 04:38:29, locul 28 la categoria de vârstă +35 şi poziţia 50 în clasamentul general, mi-am trecut în “palmares” un “Personal Worst” de excepţie. Sincer, mă aşteptam chiar la mai rău, aşa că sunt tare mulţumit că am ieşit pe picioarele mele din “Triunghiul Bermudelor”, junghi-crampe-cârcei. Mi-aş fi dorit să marchez cu o cursă în forţă acel 10, cel mai frumos număr de concurs pe care l-am purtat până acum. Dar asta e o neîmplinire cu care pot trăi.
Brașovul a bătut în weekend ritmul unui maraton internațional
Cei 1.200 de participanți, adulți și copii, participanți la prima ediție a maratonului s-au bucurat de un peisaj de vis, de energie din partea antrenorilor de fitness și a trupei de percuție Super Chill, de trasee pentru toate vârstele și puterile și de premii din partea organizatorilor.
După ce Piaţa Sfatului şi-a primit participanţii a început şi sesiunea de încălzire. Oana Solomon și Dada Iliescu i-au pus in mişcare pe alergători, după care trupa Super Chill i-a făcut pe concurenți să tropăie de nerbădare, în ritmul tobelor. La start s-au aliniat sportivi de diverse vârste, care au parcurs distanțe la alegere: maraton – 42 km, ștafetă, semimaraton – 21 km, cursa de 10 km și de 5 km.
Printre participanți s-au aflat sportivi din România, Moldova, Ungaria şi Bulgaria. Vitalie Gheorghiță din Chișinău a câștigat proba de maraton, cu timpul de 02:26:44, find urmat de Ştefan Daniel Lupulescu – 02:31:34 şi Igor Timbalari – 02:42:14. Iulia Găinariu a dominat podiumul la feminin cu timpul de 03:01:39, pe locul doi a venit Maria Magdalena Veliscu, iar pe trei Botezan Mihaela Maria. La semimaraton masculin s-a impus Maxim Răileanu cu timpul de 01:09:36 , iar la feminin Adela Paulina Băltoi – 01:23:42.
De un alt fel de aniversare au beneficiat Ilie Roșu, cel care a marcat al 122-lea maraton al său și care a purtat în cursă steagul României și pe cel al Uniunii Europene, Victor Ilie, omul care a alergat la Brașov la al 200-lea maraton din viață şi Liviu Bica, care a aniversat al 100-lea maraton din carieră. Cei trei veterani au fost premiați de Valeriu Tomescu, ambasadorului evenimentului, cel mai titrat antrenor de maraton din România și unul dintre cei mai importanți din lume.
Evenimentul organizat de Asociația Șapte Scări, în parteneriat cu Primăria Brașov și susținut de Telekom România și Dolce Sport, a avut și o componentă caritabilă. Prin intermediul Fundației Telekom Romania, taxele strânse la cursa de 5 km, dar și 10% din valoarea taxei la probele competitive (maraton, ștafetă, semimaraton și 10 km), vor fi donate copiilor cu autism, beneficiarii Asociaţiei “Copiii de Cristal”.
Toată lumea a alergat la Maratonul Internațional Brașov. Pentru tinerii cu nevoi speciale a fost organizată o alergare scurtă, iar copiii au alergat pe categorii de vârstă. Cu toții s-au bucurat de surprizele partenerilor, iar cei mai rapizi alergători au fost premiaţi în bani. Fondul total de premiere – cash – a fost de 13.200 Lei.
Maratonul a beneficiat de ajutorul acordat de sute de voluntari care au oferit sprijin logistic în organizarea refresh point-urilor și în îndrumarea concurenților pe traseu.
Evenimentul s-a bucurat de sprijinul partenerilor Telekom Romania, Dolce Sport, Primăria Municipiului Braşov, Herbalife, Running Shop, Carrefour Brasov, HTC, S-Karp, Paradisul Acvatic şi Coresi Mall Braşov.
Aleargă tu pentru ei! Cros la Brașov
HOSPICE Casa Speranței organizează cea de-a șaptea ediție a Crosului „Aleargă TU pentru EI!“, care va avea loc sâmbătă, 11 iulie, la Brașov, pe aleea de sub Tâmpa.
Competiția este dedicată bolnavilor incurabili, pacienți ai HOSPICE Casa Speranței și adună de fiecare dată sute de participanți din întreaga țară. Crosul „Aleargă TU pentru EI!“ reprezintă o modalitate de susținere pentru cei angajați într-o cursă mult mai dificilă și, de multe ori, nedreaptă.
Crosul se desfășoară pe patru lungimi de traseu:
Cursa Martinel 600 m până la 7 ani 15 lei
Cursa Waters 2 km 7 ani – 15 ani 15 lei
Cursa Arvato 4 km peste 15 ani 35 lei
Cursa Miele 10 km peste 18 ani 45 lei
Companiile au posibilitatea de a înscrie echipe în competiție, iar membrii acestora pot purta echipament reprezentativ pentru firma care face înscrierea. Familiile (minim 2 adulți) care iau parte la cros beneficiază de gratuitate pentru unul dintre copii.
Cei care doresc să participe la Crosul „Aleargă TU pentru EI!“, se pot înscrie online pe http://www.hospice.ro/cros/ până joi, 9 iulie 2015, ora 23.00, sau în ziua concursului, între orele 8.00-8.45, la locul de desfășurare a competiției.
Alergătorii, care se înscriu online, pot opta pentru a deveni și fundraiseri pentru HOSPICE, demarând acțiuni de strângere de fonduri în rândul cunoscuților, prietenilor și rudelor. Cei care doresc să îi susțină pe alergătorii-fundraiseri o pot face prin donații pe platforma http://www.galantom.ro.
Daniel V. Tănase: A nu face sport e ca şi cum ţi-ai sabota singur fericirea
Am început să fac sport ….
încă de când eram la şcoala generală. Mi-a plăcut foarte mult tenisul de masă pe care îl practicam cu băieţii din cartier la locul de joacă dintre blocuri. Am fost atât de pasionat încât am început să joc din ce în ce mai bine şi am ajuns campion pe şcoală. La liceu m-am îndrăgostit şi de baschet, ceea ce m-a ajutat să cresc mult în înălţime. Dacă în clasa a 9-a eram printre cei mai mici, în clasa a 12-a am ajuns printre cei mai înalţi, cu ai mei 1,83 m. Am rămas prieten cu tenisul de masă.
Tot la liceu m-am apucat şi de karate, practicând cam până prin anul doi de facultate, apoi, din cauze pe care nu le pot identifica acum, m-am lăsat. A fost o influenţă foarte bună, pentru că m-a ajutat să am un psihic din ce în ce mai puternic şi cred că mi-a definit firea mea calmă.
Baschetul şi tenisul de masă m-au însoţit şi în facultate, pentru că la ASE Bucureşti am avut o sală de baschet foarte bună pentru anii respectivi, adică sfârşitul anilor 90, începutul anilor 2000. După facultate m-am apucat şi de tenis de câmp, pentru că am abandonat baschetul din cauză ca nu mai aveam cu cine să joc.
Începând cu anul 2003 am devenit angajat şi nu ştiu cum se face că, odată cu trecerea timpului, a cam trecut şi apetitul meu pentru sport. Am devenit sedentar şi am practicat din greu schimbatul vitezelor la maşină şi doar din când în când tenis de masă şi de câmp. Aşa am continuat până la sfârşitul anului 2013, când am luat o hotărâre: am 34 de ani şi îmi doresc să fac un sport regulat în viaţa mea. Punct. Extrem de hotărât.
Probabil universul mi-a auzit şi simţit dorinţa, astfel că mi-a adus în cale un prieten vechi şi de suflet, căruia îi mulţumesc ori de câte ori am ocazia, şi anume Traian Ştefănoiu. El era cu alergatul, din ce văzusem pe Facebook. Viaţa ne-a adus cumva aproape şi am început să alerg alături de prietenul meu.
Îmi amintesc că la început…
m-a atras faptul că doar iei ceva pe tine, pui ceva în picioare şi ai plecat. La început mi-a fost foarte greu şi vă mărturisesc că după 800 de metri, maxim 1 kilometru eram rupt. Mă dureau toate cele pe interior, febră musculară… în schimb dormeam bine.
Uşor, uşor am început să trec de faza de început. Prietenul meu Alexandru Kelerman se apucase şi el de alergat, din cu totul alt motiv, şi anume să slăbească. Aşa că am mai avut încă un factor de motivaţie. Şi ca să fie totul bătut în cuie şi alergatul să devină un obicei în viaţa mea m-am înscris la proba de 10 km de la Semimaratonul Internaţional Bucureşti din 18 mai 2014.
Prima mea competiție ….
a venit şi era clar că este un test. Atât din punct de vedere al faptului că trebuia să-mi demostrez mie că pot, dar şi pentru că oarecum aveam nevoie să-mi validez încrederea în mine. Am luat startul la ora 11.30 şi îmi aduc aminte că a fost foarte cald, în jur de 27 de grade, ceea ce mi-a creat ceva disconfort.
A fost super cursa şi am terminat-o cu brio, cu toate că pe ultimul kilometru mă simţeam doborât. Una peste alta, uitându-mă în urmă la timp, am ajuns la finish în 50 de minute, ceea ce nu este rău deloc, având în vedere că în urmă cu aproximativ două luni mă apucasem de acest sport şi nu aveam obiective prea mari sau prea ambiţioase. Repet, scopul a fost să fac un sport regulat în viaţa mea.
Antrenamentele mele …
se desfăşoară acum după un plan bine stabilit. Alerg de minim 4 ori pe săptămână, cu variaţii de alergări uşoare de 5 km, medii ca intensitate şi ca distanţă 8-12 km, dar şi alergări lungi de peste 16 km, cu grad mediu de confort.
Planul meu în acest moment urmăreşte antrenarea pentru primul maraton din viaţa mea, şi anume Ecomaraton Moeciu din data de 9 mai 2015. Înainte, dar şi după antrenament fac şi câteva exerciţii de stretching cu care m-am obişnuit, dar cel mai uşor am început să mă încălzesc alergând efectiv.
Daniel împreună cu Alexandru, bunul său prieten
Acum pot să spun cu mâna pe inimă că sportul meu preferat este alergatul. Îmi place să alerg doar în aer liber, indiferent de vreme. Nu îmi place vremea noroioasă şi ploioasă, dar m-am obişnuit și cu acest aspect. În schimb am experimentat prima alergare pe zăpadă şi viscol şi a fost foarte tare! 🙂
Alergarea mă face să mă simt bine, îmi clarifică gândurile, mă motivează, îmi dă încredere de sine, mă binedispune, îmi dă energie. Nu mai spun de faptul că mi-a reglat şi alimentaţia. Alergatul devenind un obicei cheie în viaţa mea, am decis că doresc să-mi schimb alimentaţia, să mănânc din ce în ce mai sănătos, porţii mai mici, mâncare cu aport de energie, mai multe lichide şi fructe.
Cea mai pregnantă amintire dintr-o cursă este …
Momentan, cea mai pregnantă amintire este terminarea primului semimaraton din viaţa mea, pe 5 octombrie 2014, în cadrul Maratonului Internaţional Bucureşti. De ce? Din două motive, primul fiind acela că am trecut linia de finish împreună cu prietenul meu Alex şi în al doilea rând pentru că am scos exact timpul pe care mi-l propusesem, adică sub 1 oră şi 50 de minute.
Competiția mea preferată este…
Încă nu am o competiţie preferată, pentru că nu am apucat să particip la foarte multe până acum, dar pot să declar că cea mai importantă şi preferată, să spunem, este competiţia cu mine însumi.
Cel mai mândru sunt de faptul că am implementat cu succes sportul regulat în viaţa mea. Simt din plin această schimbare şi s-a resimţit atât la nivelul familiei mele, în special părinţii, care au fost uimiţi de ceea ce fac, dar şi prietenii care îmi spun că am devenit un alt om.
Prietenii mei spun că mă apreciază pentru ceea ce fac. Glumesc, doar prietenii apropiaţi mă apreciază şi poate mai sunt câţiva pe facebook, nu foarte mulţi. Alţii mă consideră nebun şi nu îşi închipuie de ce fac asta, când am timp şi de ce nu consider că activitatea de alergat este una plictisitoare. Eu le respect părerea, dar fiecare alege în fiecare zi ce face cu viaţa lui.
Am aflat despre mine că pot mult mai mult decât aş fi crezut vreodată. În ultimii ani, am devenit o persoană complet schimbată şi caut mereu oportunităţi de creştere şi dezvoltare personală. Alergatul face parte din dezvoltarea mea personală, iar beneficiile acestuia pentru mine sunt nemăsurate.
Sportul mă face să mă simt al naibii de bine. Am energie, mă simt puternic, simt cum îmi curge sângele în vine, simt că trăiesc şi nu doar exist, aşa cum face majoritatea oamenilor. Sportul este cheia unei vieţi din ce în ce mai bune şi mă face să afirm că cine nu face nu sport nu trăieşte. A nu face sport sau a ignora mişscarea în viaţa ta este ca şi cum ţi-ai sabota singur fericirea, obiectivele, viaţa în ansamblul ei.
Mai presus de toate sportul mă face să mă simt eu, iar când mă întorc de la un antrenament şi mă uit în oglindă, mă văd transpirat, cu sarea pe frunte, îmi îndrept degetul arătător către oglindă şi îmi spun cu voce tare: „You’re the man! Yes!”
Daniel a mobilizat mai mulți alergători, pentru un ultramarton caritabil, în sprijinul unui copil de 3 ani diagnosticat cu ADHD şi autism. Așa a bifat primul lui ultramaraton.
Uneori, mi se întâmplă să alerg şi să uit cum trece timpul sau pe la ce kilometru sunt. Odată, eram aşa de dezorientat încât aşteptam vocea feminină din telefon să-mi spună kilometrii și ceilalți indicatori de viteză, etc. Culmea este că, pierdut în alte gânduri, tocmai ce bifasem un nou kilometru şi am tot asteptat să aud vocea. Dar nu m-am obosit prea mult din cauza asta şi m-am bucurat de peisajul din parc şi de liniştea dimineţii. Alergarea este bucurie de viaţă, nu-i aşa?
Obiectivul meu în 2015 este să particip la cât mai multe competiţii de alergare. Mă voi axa pe alergarea montană, pentru că este cu siguranţă mai faină decât cea pe plat şi îmi şi doresc acest lucru. Primul maraton din viaţa mea va fi unul montan şi asta spune totul.
Mi-am fixat aproximativ 10 competiţii pentru acest an în diverse locuri din ţară, astfel mă voi bucura şi de călătorii şi de faptul că îmi place să cunosc mereu oameni noi. Este foarte posibil ca anul acesta să fac şi primul ultra din viaţa mea. Dacă totul decurge conform planului, se va întâmpla prin toamnă.
De asemenea, un alt obiectiv major este să alerg pentru susţinerea unei cauze sociale, a unei organizaţii sau ONG. De ce? Pentru că îmi place să ajut oamenii, iubesc oamenii şi îmi doresc să fac orice pot în acest sens.
Dacă ar fi să recomand ceva din experiența mea, aș spune că… cel mai dificil este să începi. Ştiai că indiferent de ce activitate faci, fie că vorbim aici de alergat, citit, scris, făcut curat, făcut de mâncare sau orice altceva, cel mai dificil este începutul, primele 2 minute? De ce? Pentru că odată ce te-ai apucat doar nu te vei opri brusc. Cel puţin aşa cred eu.
Sfatul meu este: oameni buni de pretutindeni, indiferent ce sport alegeţi, doar alegeţi unul şi implementaţi sportul regulat în viaţa voastră. Aşa veţi adăuga ani vieţii voastre. Succes!
