de Toni Dumitru
S-a făcut mai bine de o săptămână de când am trecut linia de sosire şi impresiile s-au mai sedimentat. E momentul să privesc puţin înapoi şi să parcurg din nou ultimii 42 de kilometri şi 195 de metri ai lungului drum către finişul de la Paris.
Mă văd din nou, sâmbătă seara, în micuţa cameră de hotel din Montparnasse, pregătindu-mi, pe un scaun rabatabil din lemn, “arsenalul” pentru a doua zi, de la şosete până la şapcă. Atent la fiecare detaliu, încercând să reduc orice posibilitate de a face vreo prostie dimineaţa, când voi fi pe fugă, am grijă să nu-mi scape nimic – fac un check-list şi totul pare în regulă. E trecut de miezul nopţii şi trebuie să mă culc urgent; la 6.30 e trezirea. Din fericire, nu mai am emoţii, nu mă mai pot gândi la ce va fi mâine, ca altădată. După o zi de alergătură prin Paris sunt frânt şi adorm buştean.
Mă văd trezindu-mă în zori, după o săptămână stresantă, densă, obositoare, cu picioarele grele, cu tălpile umflate, care aproape că-mi umplu pantofii cu două numere mai mari, pe care prietenul meu, Cătălin Iofciu, mi i-a dăruit. Din toamnă, el parcurge cea mai grea cursă posibilă şi sper din tot sufletul că o va câştiga. Voi alerga şi pentru el; ştiu că pantofii lui mă vor purta spre finiş, ca şi la Berlin. Simt deja cum prind aripi.
Mă văd în metrou: la fiecare staţie apar grupuri de alergători de toate felurile – tineri, femei, francezi, asiatici, vorbăreţi. Vagoanele devin neîncăpătoare. Toţi par pregătiţi pentru ziua asta. Ăsta e marele câştig al maratoanelor, faptul că adună mii, zeci de mii de oameni atât de diferiţi în jurul alergării, participanţi sau spectatori. Maratoanelele montane sau ultramaratoanele au farmecul lor, te aduc în natură şi te lasă să alergi cu tine însuţi, în schimb cursele citadine sunt sărbătorile populare ale alergării.
Ce mândru mă simt că fac parte din aceeaşi familie! Şi ce bine ar fi dacă toate disputele din lumea asta s-ar tranşa printr-o alergare! Mă uit la oamenii ăştia şi mă gândesc că alergarea ne uneşte pe toţi, ne face mai puternici, mai sănătoşi, dar şi mai înţelegători, mai buni. Alergarea ne curate de partea toxică a existenţei noastre, de rădăcinile răului. Cred cu toată tăria că nimeni nu poate alerga 42 de kilometri şi să fie un nemernic.
Mă văd aşteptând startul în sectorul de 3’45”, privind amuzat la cozile de alergători. Pentru a evita situaţia în care mii de alergători se vor uşura pe unde vor apuca, organizatorii au montat nişte dispozitive speciale, cu câte patru alveole scobite precis, iar acestea sunt mereu ocupate. E coadă, dar se avansează rapid şi parcă simt că e mai bine să las deoparte pudoarea şi să fiu practic, nu să am un factor de stres în plus. Nu mi-ar fi dat prin cap că voi alerga pe Champs-Elysees, darămite că voi face aşa ceva în milocul Parisului. Dar organizatorii s-au gândit la toate. Pentru fete au amplasat toalete separate, dar, pe parcurs, au mai fost câteva care au părăsit repede traseul şi s-au refugiat în boscheţii din parc.
Mă văd gândindu-mă la ai mei, la prieteni, la cei care m-au încurajat şi la cei care nu pot fi cu mine acolo, în timp ce secundele curg spre clipa startului: 5… 4… 3… 2… şi zgomotul pistolului de start ne împinge înainte. Pornim! Scot obişnuitul meu răcnet de bucurie – un “Yhaaa!!!” nu la fel de zgomotos ca de obicei, şi o rup la fugă. Mi se face pielea ca de găină. Când am citit “Născuţi pentru a alerga” am aflat că Scott Jurek, socotit cel mai bun ultramaratonist din lume, are acest obicei – să scoată un urlet înainte şi după finiş. Nu ne comparăm – el chiar aleargă şi câştigă curse imposibile. Dar, cumva, avem ceva în comun mai mult decât alergarea: manifestarea bucuriei de a alerga.
Mă văd păşind cu elan pe străzile Parisului, împins de valurile de adrenalină. Cu eşarfa neagră prinsă pe braţul drept, la sugestia amicului Ionuţ (Şerpaşul de Corneşti), în memoria victimelor masacrului din campusul universitar din Kenya, cu steguleţul României înfipt pe braţ, înaintez încrezător. Mă simt excelent. Aplaud pompierii aşezaţi pe scara suspendată a maşinii de intervenţie. Sunt tineri şi bucuroşi să ne vadă. Ne susţin, parcă ar vrea şi ei să alerge dacă nu s-ar afla în timpul programului.
Mă văd scotocind cu privirea prin mulţimea de oameni de pe margine feţele susţinătorilor noştri, în faţa castelului Vincennes, la kilometrul 8, doar-doar voi auzi şi eu o vorbă românească. Nimic. Stabilisem ca oamenii care nu aleargă să se mute cu metroul de-a lungul traserului, dar pesemne că n-au ajuns sau ne aşteaptă mai încolo. Mai e timp berechet. Îmi prind steguleţul tricolor de şapca pe care o port ca de obicei, cu cozorocul la spate. Din acel moment devin mai vizibil pentru public şi încep să aud la fiecare kilometru pe cineva care îmi strigă ţara: “Romania! Romania!”. Le răspund de fiecare dată şi îmi dau putere încurajările lor. Dincolo de jumătatea cursei, cineva îmi strigă de pe margine, pe un ton uşor întrebător: “Belgia?”. “România!”, îi răspund imediat, dar nu mai am timp să-i explic diferenţa care l-a făcut să greşească. Nu-i nimic. Nici eu n-am nimerit-o când am văzut, pe la kilometrul 5, un imens tricolor fluturat pe margine, cu o inimă galbenă în mijloc. Am strigat “România!” şi m-am ales cu o tăcere surdă – era drapelul Belgiei, dar lumina soarelui m-a înşelat.
Mă văd dând palma cu toţi copiii de pe margine. Au venit să ne vadă şi stau cu mânuţele lor întinse spre noi, aşteptând să le simtă pe ale noastre. Întind şi eu palma dreaptă şi îi salut. Sunt extraordinari. Peste câţiva ani, câţiva dintre picii ăştia vor alerga şi ei şi vor da “scânteia” mai departe.
Mă văd ajungând la kilometrul 21 cu un mic avans, după ce mi-am zărit soţia şi am refuzat orice ajutor de pe margine. Mă simt bine, mă uit pe banda cu timpii calculaţi de pe mâna dreaptă şi sunt surprins să văd că am un mic avans: trebuia să fiu aici la 1:52:53, alergând constant cu 5:21 minute pe kilometru. Am aproape un minut avans. În ritmul ăsta ar trebui să termin în timpul ideal, 3:43. Însă e doar o iluzie: încep să pierd ritmul şi fac eforturi să rămân la un nivel acceptabil, care să-mi permită o revenire. În zadar.
Mă văd luptând. Mă văd îndurând. Mă văd luând un pumn de zahăr candel şi ronţăindu-l în timp ce pavajul cu pietre cubice îmi zgâlţâie creierul. Soarele a devenit apăsător, iar eu îmi torn apă pe cap şi pe picioare. Cvadricepsul stâng dă mici semne de protest, dar îmi văd de drum. Nu-i timp de stat, nu-i vreme de văicăreală. Azi alerg. Azi mă bucur. Azi reuşesc.
Mă văd coborînd pe cheiul Senei, mă văd târîndu-mă. Am trecut de borna 30 şi sunt în zona în care nu am apucat să mă antrenez. Orice e posibil, dar acum simt că nu mai controlez cursa. Am intrat pe “pilot automat” şi mă las dus de val. E greu, dar trebuie să ajung la capăt. Mă trezesc din amorţeală când trec pe sub “duşul” cu care pompierii ne răcoresc. Îmi aşez şapca mai bine şi îmi dau seama că am pierdut tricolorul agăţat. Mă enervez. Nu-i a bună!
Mă văd intrând în Bois de Boulogne, cealaltă “inimă verde” a Parisului, situată la polul opus faţă de Bois de Vincennes. Parcurgem aleile şi muzica trupelor de pe traseu ne readuce în simţiri. Mă minunez că piciorul meu “şchiop” lucrează perfect. Oboseala însă mă omoară. Îmi dau seama că nu mai am nicio legătură cu timpul de pe mâna dreaptă, dar sunt împăcat cu situaţia: vreau doar să ajung odată la capătul chinului. Nu gâfâi, pentru că alerg prea încet, dar nici nu nu pot să cresc viteza. Nu mai am putere nici să dau mâna cu cei de pe margine – când am făcut asta ultima oară cineva era să-mi răsucească palma, atât de sfârşit eram. Alerg mai departe.
Mă văd pe ultimii trei kilometri. Agonie! Mă gândesc că doar azi e maratonul de la Paris, aşa că trebuie să dau tot ce pot. Mă gândesc la Cătălin şi la cursa lui inumană – pentru el e infinit mai greu. Apoi îmi amintesc că e Paştele. Mă gândesc la orice îmi poate da o fărâmă de putere, am nevoie de toate resursele pentru a izbuti să înaintez. Rup cu dinţii capătul ultimului “cartuş” de gel şi-l storc din două mişcări. Urmează ultimul asalt.
Mă văd cum mă îndrept spre linia de sosire. Puţini mai aleargă la fel de tare ca în primii 21 de kilometri. Cei mai buni au trecut deja de finiş, mulţi m-au depăşit după 21 de kiloemetri, acum am rămas noi, cei care vor termina în patru ore. Unii merg, alţii au cedat, dar cei mai mulţi aleargă.
Mă văd ridicând ritmul, dar nu mai reuşesc sprintul meu obişnuit, în forţă. Am doar o zvâcnire palidă, care mă ajută să trec totuşi “dincolo”, cu un timp care începe cu cifra 3. Abia mai merg. Sleit de puteri, mă simt fericit: am reuşit să termin încă un maraton, cu o pregătire minimă, după un lanţ nefericit de probleme. Am făcut-o şi pe asta!
Primesc tricoul de finisher şi medalia. Apăsat de oboseală, îmi coordonez greu mişcările şi încerc să-mi trag tricoul pe mine, cu şapca în cap şi cu suportul de telefon pe braţul stâng. Nu reuşesc – mi se pare o misiune imposbilă. Arăt ca o sperietoare de ciori, iar o doamnă din grupul de voluntari de pe margine mă priveşte zâmbind. Încerc să nu mă fac de râs şi îi spun că e dificil să gândeşti după 42 de kilometri alergaţi prin Paris. Zâmbeşte din nou şi se oferă să mă ajute. Îi cedez pe rând lucrurile din mână, îmbrac tricoul şi îmi pun iarăşi medalia la gât. Mă întreabă de unde sunt, îi spun, apoi mă felicită. Îi mulţumesc, apoi o iau târîş din loc.
Am mai terminat un maraton. Al cincilea. Cel mai greu şi cel mai frumos.
Mă simt împlinit şi norocos. Îi îmbrăţişez din nou pe cei care mă sprijină şi mă preţuiesc – soţia, familia, prietenii apropiaţi, pe Emi Isailă, Constandan Cornelius (Geo), Cătălin Iofciu, Roxana Lupu, pe care eu o numesc “Iron Girl” şi care mi-a dat ocazia să vă împărătăşesc aici această aventură, pe Gheorghe Groza, care n-a mai ajuns cu mine la Paris din cauza unei entorse, şi pe toţi cei care m-au urmărit de la distanţă.
E o mică armată inimoasă care a mărşăluit cu mine pe străzile din Paris şi mi-a dat puterea de a continua. Oameni dragi şi inimoşi, ei au alergat cu mine, i-am purtat în gând de la început până la sfârşit. Vă mulţumesc tuturor şi vă dăruiesc aceste imagini emoţionante:
