O cursă incredibilă ieri, duminică, 29 ianuarie, în campusul Universității Politehnica, la semimaratonul Gerar, unde s-au strâns 400 de concurenți și încă 100 de susținători. 21 de kilometri pe zăpadă, pe porțiuni cu ghețus, la temperaturi de minus 8 grade Celsius, distanță pe care echipa Adrenallina – Alina Băisan, Marius Albeș și Roxana Lupu – a parcurs-o în 2 ore și jumătate.
Echipa ADRENALLINA la start. sursa foto: www.florianraducanu.blogspot.com
Câștigătorii de la categoria noastră, adică mixt, au aranjat trebușoara asta într-o oră și 58 de minute, este vorba despre echipa CPNT Racing Team, formată din Taraș Eugen, Iulian Coșerea și Ionela Dogaru. Felicitările noastre și mulțumim pentru încurajările de pe traseu, când cred că ei erau înaintea noastră cu o tură 🙂
Oricum, sunt convinsă că nici unul dintre ei nu a fost cu o zi înainte la restaurantul chinezesc și nici nu s-a făcut vinovat de a nu fi mâncat nimic înainte de cursă, din cauza faptului că nu mai suporta ideea de mâncare 😉 Recunosc, eu am fost aceea! Ieri am fost un fel de echipă șoc: pe mine m-au luat crampele la stomac încă de la primul tur, Marius s-a ocupat cu încurajarea mea pe tot parcursul competiției – cred că o portavoce i-a mai lipsit!, în care să urle: „Hai, Roxana, trebuie să-i depășim pe cei din față!” – iar Alina a fost în lumea ei, cu căștile la urechi, drogându-se cu un mix muzical dement, realizat de un prieten DJ, special pentru cursa ei de semimaraton. Chestia asta a funcționat – m-am blestemat că nu mi-am luat la mine I-podul – și Alina a sărit ca un iepuraș în fața noastră pe toată durata alergării. La final, când mie mi se înfățișa în fața ochilor în chip de Fata Morgana o Ambulanță, ea cred că mai voia o tură, după cele 6, după 21 de kilometri. Amendament la imaginea de ansamblu a echipei: Marius nu a alergat deloc înainte de competiție; adică, nu s-a antrenat. Se pare că nici n-a fost nevoie: orele de spinning pe care le predă în fiecare zi au fost mai mult decât suficiente.
Echipa ADRENALLINA în concurs
Oricum ar fi, pentru o cursă ca cea de ieri era nevoie de antrenament, pentru că am simțit că a fost mai mult decât un semimaraton acolo. Alergarea pe zăpadă poate fi foarte obositoare. Cât despre frig, simțeam în timpul alergării că-mi îngheață fața iar ritmul respirației a avut de suferit. Am vorbit destul de puțin între noi în alergare. Replicile cele mai frecvente au fost: „Hai, Roxana, hai că se poate!” 🙂 (Marius și Alina), “Băi, e incredibil cum te face să alergi muzica asta! E ca un drog, ar trebui interzisă în concursuri! (Alina), “Sigur nu vrei să-ți dau o mănușă?” (Roxana către Marius, care a alergat cu o singură mănușă în mână și cu o mână înghețată în buzunar. Nu s-a dezlegat nici până la această oră enigma: a pierdut-o în timpul concursului? A venit cu o singură mănușă de acasă? Are oroare de mănuși, în general?! Nici noi nu l-am mai întrebat la final, deoarece eram cam praf).
De fapt, eu eram cam praf de la tura 4, kilometrul 14. Picioarele erau de plumb și mi-e greu să spun ce NU ma durea. Călcâie, mușchii toți, brațele, încheieturile, stomacul, gâtul. Și soarele, chiar dacă pe parcurs a mai adăugat grade, părea orbitor, la fel zăpada care strălucea și obosea ochii.
Ultima tură printre nămeți, cei mai grei 3 kilometri ai cursei
Pe la tura 5, Marius zicea: “Gata, asta e ultima. A 6-a nici nu contează, pe aia o zburăm!”. Eu nu mă gândeam decât cum ar fi ca această a 5-a trecere pe sub poarta de start/finish să fie și ultima. Pentru unii, cei situați pe primele locuri, chiar era. Domnul de la microfon îi felicita, publicul țipa fericit, numai noi intram pe poartă pentru încă 3.5 kilometri. Cei mai grei din viața mea puțină de alergător de până acum. Am vrut să mă opresc la punctul de alimentare, pentru că simțeam că mă sufoc, dar băieții nu m-au lăsat. Au zis să mergem mai departe. Foarte bine au făcut, pentru că simțeam că dacă mă opresc, mi se blochează mușchii instantaneu și n-o să mai pot porni. Ultimul kilometru a fost un dezastru. Mă uitam la poarta aia și mi se părea c-o să mă prăbușesc până ajung la ea. Alina țipa de-a binelea: „Nu mai avem decât FOARTE puțin!!!”, Marius nu mai spunea nimic, iar eu nici atât.
Când am trecut în sfârșit finish-ul, am fost ușurată. Mă simțeam oricum vinovată pentru faptul că din cauza mea nu am putut face depășiri pe ultima tura. Ba mai mult, am fost noi depășiți. Dar nu mai puteam. Și expresia asta am trăit-o până la capătul ei, și pentru asta sunt recunoscătoare. Te face să te simți foarte viu.
Să trecem la chestii mai prozaice. Câteva tips-uri extrase din ce ni s-a întâmplat nouă ieri:
- Nu intra într-un restaurant chinezesc (sau indian sau unguresc, etc) cu o zi înainte de cursă! Nu fă experimente culinare în prezilele concursului, ci consumă paste, orez, cartofi, surse de carbohidrați, din care o să-ți iei energia în alergare;
- Mănâncă înainte de cursă, orice ar fi! Ceea ce mănânci este ceea ce o să consumi în concurs;
- Nu te îmbrăca foarte gros! În primele 15-20 de minute ai să te încălzești de la efort și n-ai să știi cum să-ți dai hainele jos mai repede 😉
- Elimină din cap orice gând care poate conține o negație: nu mai pot, nu mai vreau, nu cred că termin, Nuuuu! 😉 ; dacă nu reușești, măcar nu verbaliza acest gând. Dar ai să reușești.
- Gândește-te că toată lumea are o durere în acest concurs: la picioare, la mușchi, în respirație, în partea dreaptă sau în partea stângă. Așadar, ideea este să alergi în ciuda oricărei dureri.
- Aleargă, aleargă, aleargă. Te vei simți excelent cu tine după aceea.
