de Toni Dumitru
Intru pe site-ul maratonului şi nu-mi vine să cred: mai sunt 3 zile până la start! 3 zile până când mă voi trezi în zori, îmi voi pune pantofii în picioare, voi lega şireturile cu mare grijă şi mă voi îndrepta spre start. O aventură grea, teribil de întortocheată, care a început în urmă cu aproape un an, plină de peripeţii, de emoţii şi de învăţăminte.
La capătul acestui periplu intens, simt că indiferent cum se va termina cursa de duminică, am câştigat deja. Mă voi bucura de o experienţă extraordinară, voi alerga din nou la un maraton important şi voi fi înconjurat de oameni frumoşi. Ce altceva aş putea cere mai mult? O medalie, desigur 🙂 E o recompensă frumoasă şi mă voi strădui să o câştig.
Primesc tot mai multe mesaje de susţinere. Oameni pe care îi cunosc sau persoane străine îmi urează succes şi mă încurajează. Le mulţumesc puţin stânjenit; toţi sunt siguri că va fi bine, iar eu mă zbat să descâlcesc un ghem de tot felul de “dacă”: Dacă nu mă vor ţine picioarele? Dacă voi începe prea tare? Sau prea încet? Dar dacă mă va copleşi oboseala? Ştiu bine de ce îşi arată colţii demonii îndoielii, ştiu că lipsa testului de 30 de kilometri îmi subminează încrederea, dar din fericire ştiu şi cum să-i fac să dispară: mă gândesc simplu că am mai făcut de patru ori asta şi de fiecare dată a ieşit bine. Mă gândesc la Berlin. Şi la ultimul Bucureşti.
Cred că va fi o cursă în două acte: primii 21 de kilometri îi voi alerga cu munca din ultimele săptămâni, următorii îi voi face din memorie, din experienţă. Dacă îmi ponderez entuziasmul la început şi ajung la jumătatea traseului fără să mă simt frânt, am şanse să reuşesc ceva frumos. În schimb, dacă nu voi fi în apele mele după prima parte, va fi furtună. Şi sunt dispus să o îndur. Pentru asta mă duc acolo, să văd de ce sunt în stare.
Duminică voi afla răspunsul la întrebarea care a declanşat “Experimentul Paris” – pot să alerg un maraton fără o pregătire completă? Nu voi trişa şi nu voi alerga “cu frâna trasă”. Nu voi alerga “în ritm de melc”, ca să fiu sigur că ajung la finiş; m-aş simţi ca un fotbalist care participă la un meci aranjat. Nu pot să mă mulţumesc cu un ritm de jogging, fără curaj, fără adrenalină. Nu încă. Nu acum.
Îmi doresc să fac cursa asta în felul meu. Ştiu că orice plan aş face, nicio cursă nu seamănă cu alta. Şi că maratonul e un eveniment care trebuie respectat. Peste ani şi ani, prefer să-mi aduc aminte de agonia aiuritoare prin care am trecut decât de o medalie obţinută sec, fără emoţii. Asta nu înseamnă că voi alerga nebuneşte. Fireşte că îmi voi face o strategie şi voi căuta să fiu echilibrat. Cheia unui maraton reuşit stă în capacitatea de a controla cursa, de a nu-ţi pierde răbdarea şi în curajul de a îndura. Oricât de greu ar fi, piciorul drept trebuie să treacă în faţa stângului, iar stângul trebuie să vină în faţa dreptului. Cale de 42 de kilometri şi 195 de metri.
Mă voi bucura de aerul de pe Champs Elysées, de fiecare “Bonjour” pe care-l voi auzi, de strigătele spectatorilor, de lumina care va inunda străzile, de tropotul paşilor pierduţi în ritmurile tobelor care se sting în urma noastră. În valurile de oameni care se vor scurge pe caldarâmul Parisului se va strecura o şepcuţă bleu, alunecând uşor, ca o bărcuţă de hârtie, spre zăgazul de la capătul “fluviului” multicolor. Voi fi acolo.
