Roxana Lupu
Dragă Jurnalule,
e dimineață, stau aici și mă holbez la o fereastră și nu mă întreb nimic. E zona aceea crepusculară de la primele ore ale zilei când în mintea mea e mai liniște. Spre prânz se intersectează câteva linii de tramvai, troleu și ceva mașini, ca și cum ai lua o intersecție din… să spunem, Militari (București), și am înmulți cu 5 această imagine.
Am alături o cafea cu mult lapte, cum îmi place, la dreapta văd niște blănuri de urs atârnate, apoi o statuie albă, mică, cu o zeitate grecească ceva și, mai jos, un havuzel cu o apă ușor îmbâcsită. Câteva elemente estetice rătăcite rău în același cadru, dar gusturile proprietarilor pensiunii nu se discută. E liniște. Exceptând un motor turat pe la 7 dimineața și discuția de la cafea a chelnerițelor ca niște turturele.
N-am mai scris în Jurnal din clasa a 8-a, și nici măcar nu e vreo zi specială de m-am apucat să fac asta după 20 de ani. E doar o altă zi din viața mea. Nici nu sunt la momentul bilanțurilor, nu, stau așa cu o cafea de acum rece și mă holbez la un copac. Este enorm și printre frunzele lui trec razele soarelui de dimineață. Chelnerițele strâng micul dejun, comandă la șofer alimentele pentru bucătărie, domnul pleacă în oraș cu lista, se aude clinchetul ceștilor strânse de pe mese, ferestrele toate sunt larg deschise… Viața își urmează cursul și în colțul ăsta de lume – acum bâzâie o muscă și odată cu zborul ei am posibilitatea să descopăr alte elemente decorative de interior: niște vapoare din lemn (care în ultima vreme mă hăituiesc, oriunde aș ajunge, fie că e en gross sau second hand sau casa cuiva sau materiale de tapet, sunt acolo!), niște imprimeuri enorme de perete cu niște trenuri cu aburi (?!), mușcate, lavandă, vulpe împăiată, vioară prăfuită, felinare, uite sus și o bufniță, și o sculptură care înfățișează un… cap de cal.
Dacă nu am nimerit cumva în fostul conac al Elisabethei Bathory, transformat de timpul necruțător într-o oarecare pensiune, atunci nu știu exact unde sunt! (doamna Bathory a fost o contesă a renumitei familii nobiliare ungurești Bathory, cunoscută ca fiind una dintre cele mai prolifice criminale în serie – are și un record Guiness în acest sens :D, cică ar fi ucis aproximativ 650 de tinere, între 1585 și 1610).
Sigur că am divagat puțin, dragă Jurnalule, de la subiectul din titlul acestei misive, dar nici eu nu mai am paișpe ani. Probabil te întrebi cum naiba o să fac trecerea de la crimele odioase ale stimabilei doamne Bathory la Maratonul Olteniei!
Greu de spus, probabil că voi intra destul de abrupt în subiect! Dar oare nu așa e și viața noastră? (se apropie prânzul, devin ușor ușor filozofică!) Ca elementele astea care construiesc acest spațiu: nimic nu are legătură cu nimic. Acum îi cedăm locul în autobuz unei bătrânici, în secunda următoare urlăm la mama noastră la telefon, pe seară dăm niște apă unui cățel însetat și când mergem la magazin să cumpărăm de-ale gurii, fraierim vânzătoarea cu 20 de lei, doar pentru că nu s-a prins. Suntem toți rezultatul unui arhitect îndoielnic al esteticului.
Așadar, cum merg antrenamentele??! Cum să meargă? Pentru prima dată în viața mea se pare că mă pregătesc pentru distanța de 10 kilometri! 🙂 (aici găsiți traseele de concurs) Voi alerga traseul scurt la Vâlcea anul ăsta, pe 30 august (pe 29 sunt probele de mountainbike) și e și chestia asta ceva extrem: după ce mi-am setat distanțe mai mult sau mai puțin imposibile, sărind poate niște etape, acum am făcut un pas înapoi. E bine să faci pași înapoi. Îți lași timp să respiri. Să te trezești dimineața și să nu fii panicat că va trece ziua și nu vei apuca să-ți faci alergarea! Nu am vreun target. Doar să intru în formă și să mă bucur de cursă.
Zilele trecute am băgat o urcărică de vreo 3 kilometri pe Măgura Ocnei – asta e în Târgu Ocna, cu vreo patru sute (nu-mi merge tasta patru la calculator, de aia scriu cu litere!) de metri diferență de nivel, apoi când am ajuns sus mi-am dat drumul la vale, și în sfârșit mi s-a părut și mie că alerg cu viteză! 😀 Am trecut și la alergările de o oră, pe plat, ca să câștig puțin volum și bag și ceva cross training, cu înot în orice piscină/bazin care-mi iese în cale. Bicla e acasă și mi-e dor de ea nespus, dar sunt într-un fel de voiaj prin țară, și n-a mai încăput în bagaj.
Ca să închei original, deși nu trebuie să fac vreun efort, viața bate beletristica, tocmai aflu că aici, la pensiunea asta, există un centru de interes pentru turiști, pus la dispoziție de proprietari: o capră neagră închisă într-un țarc. Știți voi, animăluțele acelea protejate de lege. O să dăm și noi niște telefoane și poate că se rezolvă ceva până nu o împăiază ăștia și-o așază lângă celelalte animale de pe pereți.
Acestea fiind spuse, spor la antrenamente! : )))
