Povesteam în episodul trecut că mi-a căzut din cer o revelație mică, într-o piscină din București: am descoperit că totuși înot, deși toate informațiile mele anterioare pe acest subiect erau potrivnice situației. De la momentul acela și până acum s-au întâmplat mai multe la capitolul ăsta; am fost de mai multe ori la bazin și l-am traversat cu succes de nenumărate ori, însă, bineînțeles, nu continuu, ci cu horcăituri specifice după fiecare tură. Ca să updatez, o să încerc să-mi amintesc prima ședință de bazin la Daimon Club (știu, nu a trecut foarte mult timp, dar nici eu nu mai am 20 de ani ;), acolo unde mi-am propus să mă antrenez până în vară, când, Doamne-ajută, n-o să mă înec în mare la primul meu triatlon.
foto credit: George Grosescu
Am zis mare?! Hai să rămânem la stadiul de piscină, nu sunt comfortabilă deocamdată cu subiectul, cum s-ar spune. Instructorul de înot de la Daimon – tipul care m-a ghidat și mi-a făcut programul de antrenament – este atât de discret încât m-a rugat să nu-i dau numele pe blog, deși, la cât mă ajută, îmi vine să vorbesc despre el din 5 în 5 minute. Aș avea și ce să spun: a fost campion național la înot la categoria juniori și campion național la triatlon, la categoria seniori. I rest my case 😉
Am început cu un pic de încălzire pe marginea bazinului, apoi a vrut să vadă cum înot. M-am avântat ca-n bătălia de la Termopile, ca să fac impresie bună, și pe la mijlocul bazinului, care nu are mai mult de 20 de metri, rămăsesem fără suflu. I-am dat înainte, am ajuns la capăt, și după ce am tras aer în piept de parcă tocmai ce-am scăpat dintr-o încăpere etanșă, după o infuzie de Zyclon B, am făcut tura de întoarcere. N-am citit nimic pe chipul instructorului, o fi fost bine, n-o fi fost, cert este c-a trebuit să iau pluta în primire și să mă apuc de “exerciții crawl pentru picioare”, adică bătăi succesive și zgomotoase (să se audă când lovești apa), cu picioarele perfect întinse. Jumătatea superioară a corpului stă nemișcată, mâinile sunt întinse în față, bicepșii trec pe lângă urechi iar toracele și abdomenul nu trebuie să se rotească.
După câteva din astea, ce mă întreabă instructorul meu: “În cât timp vrei să termini proba de înot la triatlon?”. Am crezut inițial că glumește cu întrebarea asta, când am realizat că nu, am început să râd ca la cea mai bună poantă. I-am spus: “Păi, eu aș vrea s-o termin”. A zis: “Ai s-o termini. Te miști bine din picioare”. Mamă, auzeam trompete în cap. E incredibil cum pot funcționa cuvintele.
Apoi am experimentat scufundarea. Urma același tip de exerciții, dar cu expirări ritmice sub apă. Pentru început, m-a pus să fac 10, la capătul bazinului: inspiri, te scufunzi și expiri aerul în apă, ieși la suprafață și o iei de la capăt. Primele 5 au fost horror, simțeam că mă multiplic când ajungeam sub apă, că mă umflu ca un balon și că totul încetinește, se mișcă cu încetinitorul și eu nu am aer, în tot acest timp. Am făcut apoi repetări – de câte ori aveam o pauză mai lungă la capăt de bazin, îmi mai dădea să fac 10 sau 20 din astea. Până au început să-mi placă scufundările. Bine, nu prea mult: până la momentul în care rămân fără aer și ies la suprafață de zici că m-am salvat de pe Titanic și iau prima gură de aer după 10 minute.
În jurul meu erau câțiva copii, care primeau și ei exerciții ca și mine. Sau să ne oprim la primeau și ei exerciții. Unul a primit 16 bazine crawl. Am crezut c-am înțeles eu greșit, poate instructorul a zis 6. Nu. Copilașul de 7 ani s-a pus pe treabă și eu am rămas cu gura căscată în urma lui. Stătea destul de mult pe sub apă. Când s-a întors, l-am întrebat. “Tu nu ai probleme cu înotul pe sub apă, nu?”. S-a uitat la mine ca la un adult nebun și mi-a spus firesc: “Nu”, și a dispărut spre capătul celălalt al bazinului. Mi-am luat și eu pluta și m-am apucat de expirările mele penibile pe sub apă, după care oboseam destul de rău. Instructorul mi-a pus în vedere că o să trebuiască să învăț să înot crawl – cică este cea mai rapidă tehnică de înot. Am zis “Aha!”, și m-am gândit că învățatul ăsta o să se întindă pe următoarele ședințe de acum încolo. Am început cu crawl la un braț cu pluta, ca să învăț mișcările. Mi-a explicat cum se face, că trebuie să inspir alternativ, când la stânga când la dreapta, pe măsură ce dau din mâini și bag capul sub apă. Ok, poate nu e asta explicația științifică a procedeului, dar nu mai contează. Crawl la un braț arată așa, cu mențiunea că nu înțeleg cum/dacă respiră băiatul ăsta din video:
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=0Y5OVXuHGys&feature=related]
Și la mine a arătat la fel când am înotat prima dată crawl la un braț! Glumesc. Mă simțeam epuizată după primele bazine, înghițeam apă cu clor la greu, nu mă sincronizam prea bine cu alternarea brațelor și inspirația/expirația. La finalul ședinței i-am spus instructorului: “Nu mă prea văd parcurgând continuu bazinul ăsta de 37 de ori” (cam asta ar însemna ca distanță cei 750 de metri de la triatlon) . “O s-o faci”, mi-a spus, „am avut la cursuri 2 doamne, dintre care una se temea de apă și cealaltă abia mișca din picioare. Acum amândouă înoată fără probleme bazine la rând”. O să vedem cum va fi, peste fix 2 luni.
